NU MAI PUNEȚI COPIII LA COLȚ! (de ce este nociv pusul la colț și cu ce-l putem înlocui)

Treci la colț și gândește-te bine la ce ai făcut! Stai acolo până te calmezi și vii să-ți ceri scuze!

La colț acasă când copilul nu face ce trebuie sau face ce nu trebuie. La colț la grădiniță și la școală. La colț. Ca un șoricel speriat, cu fața la perete și cu spatele la tot ce îi este mai drag. La colț, ca să nu fie văzut și să nu vadă.

Am stat și eu la colț la școală și-mi aduc bine aminte rușinea pe care o simțeam, furia și frustrarea că nimic din ce spun nu merită auzit, că doar peretele e suficient de puternic să mă suporte când mă comport nepotrivit. Îmi aduc bine aminte cum mă ardea ceafa de la privirile furioase ale învățătoarei și de la cele batjocoritoare ale colegilor. Umilința. Dorința de a se căsca pe loc o groapă în podea, să dispar acolo pentru totdeauna. Niciodată nu mă gândeam la colț ce-am greșit. Mă gândeam doar că e nedrept, că urăsc peretele ăla și locul ăla și pe învățătoarea care mă obliga să trec prin asta.

Din păcate, practica asta tristă și abuzivă încă mai există. Sunt, în continuare, mulți părinți care, cuprinși de furie și lipsiți de alte resurse și soluții, trimit copilul la colț. Sunt și educatoare și învățătoare care mai fac asta. Sunt și cărți și site-uri care o recomandă ca metodă de disciplinare, e plin internetul de aberații pe care părinții obosiți și la capătul puterilor le aplică în disperare de cauză. Din păcate, prețul pe care îl plătește copilul pus la colț, dar și părintele lui, pe termen lung, e uriaș.

Faceți cu mine acest  simplu exercițiu de empatie, vă ia mai puțin de jumătate de minut: imaginați-vă că sunteți obosit, poate flămând, furios. Vă certați cu cineva, cu soțul să zicem, care are de la voi cerințe inacceptabile. Începeți să dați din picioare și să strigați, pentru că el pare să nu vă audă. Apoi, brusc, el zice: Gata, mi-a ajuns, hai, treci la colț, cu fața la perete. Vorbim când te calmezi. Cum vă simțiți? Vă gândiți la ce-ați greșit sau la cât de nedrept e totul? Simțiți relaxarea cum vă cuprinde? Sau e furie și resentiment acolo?

Exact așa, dar exact exact așa, simte și copilul pus la colț.

Nu mai puneți copiii la colț. Îi răniți. Le subminați încrederea în ei și în voi. În plus, nu funcționează. Am scris mai jos detaliat de ce (cu opinii de la psihologi), dar și ce puteți face în loc.

 

De ce punem copilul la colț DE FAPT?

 

Faptul că el se comportă nepotrivit este doar un pretext. De fapt, ce facem noi când punem copilul la colț este să întoarcem privirea de la o situație pe care nu o putem gestiona, să ignorăm o problemă, să întoarcem privirea de la ceva ce ne rănește. Ne comportăm ca un copil mic care ascunde problema în loc să o rezolve. Mai rău, folosim copilul ca pe un instrument care să ne ajute să trecem peste o stare intolerabilă pentru noi. Nu pot să te mai văd, nu suport felul în care mă simt, du-te acolo în colț, poate îmi trece.

 

De ce nu e bun pusul la colț?

 

În primul rând, pentru că face copilul să se simtă groaznic. Un copil care se comportă neadecvat este un copil care fie nu înțelege cum trebuie să se comporte, fie are o suferință pe care nu știe să o exprime, fie vrea să transmită adultului de lângă el o nevoie pe care n-o poate comunica sau identifica.

Un copil trimis la colț va simți că adultul care-l pedepsește astfel nu vrea să-l vadă, să-l asculte, nu-i pasă de ce simte sau dorește copilul, tot ce vrea adultul e ca cel mic să tacă, să stea nemișcat și să nu-i mai răspundă. De ce cu fața la perete? E simplu. Cu fața la perete nu comunici. Ai pierdut acest drept. Te-ai purtat rău, deci nu meriți să te uiți în ochii mei. E un fel de dispari. Iar pentru copil, acesta e cel mai dureros lucru din lume. Mama vrea să dispar. Să nu mă mai vadă, să n-o mai văd. Ca și cum n-aș mai fi deloc. Ca și cum aș fi murit.

Cel mai important lucru pentru orice copil este să fie văzut și iubit de părinții lui. Un copil trimis la colț simte respingere, abandon, suferință. Are nevoie de ajutor, iubire și susținere, nu de un perete în fața ochilor.

Un copil pus la colț în mod repetat va deveni nesigur pe iubirea părinților lui și a celor care îl îngrijesc, va deveni anxios și disperat să mulțumească pe ceilalți, fără a se lua în seamă pe sine, sau dimpotrivă, se va comporta tot mai rău, ca să provoace, să irite, să se răzbune. Pentru că știe și el că veni o vreme când pusul la colț va înceta, când raportul de forțe se va schimba. Nu va fi el mereu cel mai mic și mai lipsit de putere.

Copilul pus la colț va învăța, ca orice alt copil pedepsit des sau lovit, chiar și doar cu câte-o palmă, că tot ce contează e nu argumentele, principiile, dreptatea, ci cine e cel mai puternic. Va învăța să manipuleze în loc să gestioneze conflictele pașnic, cu argumente și explicații.

Pusul la colț nu oferă nici o rezolvare a situației care a dus la conflict. Nu permite comunicare, cooperare, soluții, dimpotrivă, arde toate podurile, creează resentiment și frică.

Pusul la colț erodează relația. Sapă încrederea în sine și în parinte. Nu uitați, cel mai important lucru între voi e relația voastră. Pusul la colț, la fel ca oricare altă pedeapsă, dinamitează relația.

Pusul la colț face copilul să se simtă greșit, inadaptat, rău, neacceptat, învață copilul că a-ți exprima emoțiile este inacceptabil, că e de preferat să le ascunzi, pentru că îți vor aduce pedeapsă și umilire.

Am întrebat mai mulți specialiști ce părere au despre pusul la colț, mai jos aveți răspunsurile lor, le mulțumesc tuturor pentru efort și explicații.

Domnica Petrovai, psihoterapeut (București): Când copilul este izolat, „trimis la colț” pentru a se liniști sau pentru a-și învăța lecția trăiește experiența dureroasă a respingerii, abandonului și neîncrederii – ceea ce fac și simt eu nu este bine, deci sunt defect, neadecvat, ceva nu este în regulă cu mine. Astfel de experiențe repetate formează următoarea convingere despre sine: nu sunt suficient de bun sau nu pot conta pe nimeni sau sunt rău pentru că s-a supărat educatoarea sau mama sau tata, îi rănesc. Identitatea copilului depinde de aceste experiențe emoționale, de modul în care părinții și adulții importanți din viața lui reacționează. Pedeapsa prin izolare îi scade șansa copilului de a-și accepta trăirile, de a se simți înțeles și alinat și de a fi empatic și a trăi cu compasiune momentele inconfortabile și dificile.

Ce simte un copil când stă izolat? Furie, frică, teamă, tristețe, disperare, detașare. Toate aceste experiențe emoționale dureroase îl modelează copilului convingerile despre el, lume și oameni, convingeri care îi vor influența modul în care se percepe el pe sine, modul în care interpretează situațiile de viață, sădește neîncredere în ceilalți. Nevoia lui fundamentală de a fi văzut, alinat, înțeles, acceptat, nu a fost împlinită. Copiii au nevoie să-și accepte disconfortul și au mare nevoie să fie sprijiniți, abilitățile lor de auto-control se vor forma numai dacă nevoile lor emoționale fundamentale sunt satisfăcute. De ce un adult, părinte sau educator, alege să trimită copilul la colț? Adesea pentru că încă nu este conștient de propriile lui vulnerabilități, de teama lui de eșec, de disconfortul pe care  îl are față de trăirile copilului, de fricile și furia lui neînțeleasă, de un model de răspuns acceptat social.

 

Romelia Dragnea, psihoterapeut (București):  Pusul la colț înseamnă izolare, respingere, înseamnă că anumite emoții care pe tine te fac să te comporți într-un anume fel nu sunt acceptate de cei care te îngrijesc. Asta trăiește un copil care este pus la colț. Trăiește sentimentul de abandon și respingere. I se sădește în acel moment ideea că părți din el nu sunt în regulă. Asta înseamnă că acelui copil vor începe să îi displacă, ba chiar va ajunge să își urască anumite părți din el însuși. În plus se alimentează cu mai multă furie, frustrare și chiar frică pentru că nu se simte înțeles. În acele momente, creierul emoțional preia controlul, iar partea rațională se „închide”. Asta înseamnă că acel copil nu înțelege ce l-a determinat să se comporte într-un anume fel. Nu înțelege cum ar putea să își gestioneze pe viitor emoțiile. Ba chiar va ajunge să preia acest model și să își reprime trăirile pe viitor. Acest mecanism al reprimării va crea un adult scindat, care nu se simte întreg, care nu se va accepta pe sine și nu se va iubi și care va fi în conflict cu propriile trăiri. Iar acest copil, devenit părinte la vârstă adultă, va perpetua același model de reprimare și respingere pentru propriii copii.

 

Adela Moldovan, psihoterapeut (Cluj): Pusul la colț are același efect educativ că o amendă. Ne poate speria o vreme să nu mai facem, dar pe „polițistul” care ne-a dat amendă nu îl suportăm. Costurile asupra relației părinte-copil sunt prea mari, în special dacă aplicăm în mod repetat această „soluție”. Dacă v-a scăpat de câteva ori, nu disperați, nu v-ați traumatizat iremediabil copilul, citiți, informați-vă, apelați la specialiști: există soluții mai bune.

 

Gaspar Gyorgy, psihoterapeut (București): Plasarea copiilor la colț este o alegere la fel de nepotrivită ca abuzul fizic, cu excepția că de această dată vorbim despre un abuz psihologic și relațional. Adesea după aceste strategii de time-out, copiii devin mai furioși, având și mai multe comportamente disfuncționale, pierzând și mai mult capacitatea de a se controla sau de a se gândi la ce au făcut. Când îi este greu – are comportamente negative – copilul are nevoie de prezența conștientă a părintelui, nu de respingere sau abandon din partea acestuia. Pusul la colț lezează profund nevoia înnăscută de conectare a copilului și este o strategie subtilă de traumatizare a copilului și de dezumanizare a relațiilor.

 

Alexandrina Carmen Ene, psihoterapeut (București):  Pe cine vrea adultul să pună de fapt la colț? Ce aspecte ale copilului pe care vrea să-l pedepsească îi este atât de greu să tolereze? Dacă se va uita cu atenție la modul în care este tentat să eticheteze copilul ca neascultător, sfidător, rău, nesuferit pentru că a făcut X,Y,Z acțiuni, părintele va avea șansa să descopere că acestea seamănă cu reproșuri pe care le auzea în propria copilărie sau cu asteptări pe care adulții le aveau de la el/ea pe vremea propriei copilării. Adică un fel de schimb de genul te iubim dacă faci X,Y,Z,  să meriți iubirea. Asta inseamnă că adultul vrea să pună la colț niște aspecte din sine la care a fost nevoit să renunțe pe când era copil pentru a se face acceptat și pe care copilul de acum le scoate cu talent la iveală. Adică ar vrea să pedepsească pe copilul liber sau rebel din fața lui. Care testează limitele. Și pentru că el, adultul, nu știe să pună limite, pedepsește. Se instituie astfel un raport de forțe de tip agresor-victimă, care-și are rădăcinile în trecutul adultului și uneori a generații întregi de ascendenți și care se poate perpetua, fiind predată ștafeta și la copilul de acum-adultul de mâine. Va avea și el nevoie să facă pace cu ceea ce i s-a făcut. Și cum se poate asta? De obicei prin două mecanisme: reparația, “voi fi mai bun decât au fost ei”, sau persecuția, “o să fac și eu pe altul mai slab să simtă ce am simțit eu”.

 

Ce putem face în loc să trimitem copilul la colț?

 

Soluția este mereu comunicarea, nu întreruperea ei.

Așezați-vă la nivelul copilului și priviți-l în ochi. Puiule, de ce spui asta? De ce faci asta? Ești supărat? Obosit? Furios? Pot să te ajut cu ceva? Hai să căutăm împreună soluții. Uite, pentru mine ar însemna mult dacă ai vrea să nu mai arunci jucăriile pe jos, sunt obosită și nu mai pot să le pun la loc de fiecare dată. Ți-e greu să nu le arunci? Vrei să ne gândim împreună de ce? Poate ai vrea să faci altceva cu toată energia asta negativă? Poate să ne batem cu pernele puțin? Sau să ne tăvălim pe covor?

Dacă simțiți că vă cuprind nervii, spuneți direct asta, privindu-l în ochi, nu în ceafă: M-am înfuriat foarte tare și am nevoie să mă calmez puțin. O să mă duc acolo pe scaun să respir, tu poți să aștepți aici sau poți merge să te calmezi și tu în camera ta până numeri la 20. Apoi ne reîntâlnim aici, să discutăm, ce spui?

E foarte important pentru un copil care se comportă aiurea (și el știe asta) să nu se simtă abandonat când nu îndeplinește așteptările noastre. Să se accepte și cu părțile lui neiubite, pe care poate încerca să le gestioneze cu ajutorul părintelui. Nimeni nu e perfect. Iar ei sunt în creștere, se schimbă mult, nu pot face față tuturor cerințelor noastre, chiar dacă vor.

Despre cât de mult rău pot face pedepsele în general am scris aici. Despre de ce nici măcar o palmă nu ar trebui să fie acceptabilă, am scris aici. Despre alternative la pedepse și palme, am scris aici.

Vă rog, nu mai puneți copiii la colț. Iar dacă știți pe cineva care face asta, trimiteți-i vă rog articolul acesta.

Sursa foto: copil pus la colț via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

13 comentarii

  1. Cu nervii mei aveam și eu o dilemă – pentru că atunci când copila are momente de țipat (aparent din motive banale) și de aruncat cu jucăriile, sincer îmi crește și mie pulsul și îmi vine să țip și eu. De vreo două ori i-am spus că și eu sunt nervoasă și că țipetele ei mă irită, dar mă gândeam că nu e ok să îi spun asta.
    Eu urăsc tipul acesta de pedeapsă emoțională – care se traduce prin retragerea temporară a afecțiunii, pentru că am trecut prin el de când mă știu. Lucru care a dus la niște probleme de rezolvat în terapie.
    Cred că pentru mulți dintre noi, reacția instinctivă este să punem copilul la punct. Și că ne este greu să nu facem asta. Dar dacă reușim o dată, de două, de zece ori, ei chiar au șansa să devină adulți maturi emoțional.

    • Faptul ca ii spui cum te face sa te simti nu e in nici un fel identic cu retragerea iubirii, de ce ar fi asa?
      Eu cred ca e important ca ei sa inteleaga efectul pe care il are comportamentul lor asupra emotiilor altora, asa se invata empatia, afland despre cum simt altii. Una e sa o lasi singura fara explicatii, alta sa ii spui ca uite, acum sunt furioasa si am nevoie de timp sa ma calmez, ca sa putem discuta despre asta in liniste. Nu e nici un fel de retragere a iubirii aici, nici santaj nici pedeapsa sau manipulare, este autenticitate, conectare si o lectie pretioasa despre gestionarea emotiei.

    • Multumesc pentru articol!Am descoperit de curand prima carte a ta,minunata de alfel!
      Sunt mamica a trei copiii minunati si invat mereu ca singura si cea mai buna metoda de educare este dragostea pe care ai mei parinti nu au stiut sa o arate(asa erau vremurile) si faptul ca intalnim oameni ca tine ajuta mult!

  2. Așa este. Dar era important pentru mine să îmi clarific că e ok că îi spun ce simt. Să îmi explic de ce e ok că fac asta. Nu era echivalent cu retragerea iubirii, mă gândeam doar că e un fel de a-i muta atenția de la ea la mine (uite că și eu sunt nervoasă). Dar acum e și mai clar că e doar o formă de a învăța empatia și cum îi afectează pe cei din jur modul în care îți exprimi supărările.
    Adică mulțumesc pentru articol 🙂

  3. Dar cu mainile la spate, la scoala, o ora intreaga, cum e? Intreb pentru ca multi parinti nu sunt deranjati de asta si ma intreb care mai e normalul. Recunosc ca fetita mea e ascultatoare si se simte nedreptatita sa stea asa doar ca unii colegi sunt nazdravani. Multumesc!

  4. Chestii banale, de bun simt. Trist e ca trebuie elaborat pana in cele mai fine detalii de ce nu-i ok cu bataie, jigniri, pus la colt. Trist!
    Exista o regula de aur si o vorba in popor care spune „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”…Vorba nu mentioneaza exceptii de la regula si clar e aplicabila si in cazul copiilor, ca doar sunt si ei oameni.

  5. Foarte interesant, profund si util articolul ( si celelalte despre pedepse si bataie, de asemenea). M-au ajutat sa imi inteleg si eu mai bine copilaria. In plus, desi nu am copii inca, aceste articole ma ajuta deocamdata sa imi imbunatatesc relatia cu elevii mei, deoarece lucrez ca profesor si recunosc ca rareori imi iau timp sa ma gandesc la ce sentimente, frustrari, dureri au elevii mei care fac galagie, deranjeaza ora, ma irita sau chiar ma provoaca etc. Voi incerca sa nu mai tip la ei sau sa ma razbun scotandu-i la tabla sa rezolve exercitii grele ca sa le pot da nota 3… ci sa inteleg DE CE sunt recalcitranti si sa caut sa COMUNIC mai mult cu ei.

  6. Buna, Ioana. Citesc articolele tale de ceva vreme, insa este pentru prima oara cand las un comentariu. Si asta pentru ca as avea nevoie de un raspuns la o situatie la care am fost partasa si ma tot intreb de atunci in fiecare zi daca as fi putut interveni in vreun fel. Nu stiu… Am zis sa iti scriu si astfel poate sa ma elucidez.
    Saptamana trecuta eram prin fata blocului si un baiat vecin (sa aibe vreo 10-12 ani) se plimba cu bicicleta. Tatal acestuia (ulterior mi-am dat seama) lucra la masina parcata. O masina a aparut de nici unde si baiatul a “fentat-o” rapid. In acel moment tatal lui l-a chemat la el, i-a trat doua peste cap si gat, l-a urechit si i-a spus: “tampitule, nu ti-am zis sa ai grija la masini, ce ti-am spus eu tie”. Baiatul statea umil cu capul in jos si atunci tatal ii zicea: “ce stai cu capul in jos, ridica-l”. Asta in vazul tuturor. Asa imi venea sa ma duc sa ii zic sa inceteze, sa inventez ca sunt de la protectia copilului, orice. Dar am trecut mai departe si nu am facut nimic…Nu stiu, putem face ceva in situatiile in care vedem alti parinti ca abuzeaza de puterea fizica asupra copiilor lor? Poate ai scris vreun articol in trecut despre asta si nu l-am citit eu…? Multumesc mult.
    PS: Sper ca am ales bine articolul unde sa las acest comentariu 🙂

  7. Da, Maria, suna la protecția copilului și reclama un părinte care probabil ca s-a c%*at pe el de frica cand era sa dea masina peste fiu-su. Creează tu o drama reala într-o familie oarecare sau du-te și baga-te în seama aiurea unde nu-ți fierbe oala, pierzi nopțile facandu-ți griji pentru „bietul” copil, care probabil a și uitat faza.

    Țineți minte articolele despre cum iși permite lumea sa își dea cu părerea despre copiii mei alăptați la 9 ani? Same thing

    • Cris, nu am prins articolul despre copiii tai alaptati la 9 ani, poti pune un link?

  8. Ioana, azi fiica mea mi-a povestit că o colegă de-a ei a fost trimisă/așezată pe un scaun aflat în spatele clasei. Unde sunt mai multe scaune. Mie îmi pare o pedeapsă, pentru că a fost trimisă acolo după ce i-a spuis fiicei mele să plece acasă, să-și ia lucrurile și să plece. Și nu se întâmplă în România…:( Fiica mea e acum în perioada de adaptare, e de o săptămână la această grădiniță. Ea e foarte cuminte în contexte formale (cu străini, educatoare, în public în general). Își face în schimb de cap cu noi. Evident, undeva trebuie să răbufnească și ea. Acum sunt un pic îngrijorată. Cum o va influența faptul că îi vede pe alți copii puși la colț, pedepsiți? Uneori poate va fi și ea în această situație, poate nu. Dacă noi acasă nu facem asta, pot spera că pusul la colț nu va produce „daune”? Mulțumesc.

    • Hm, poate acolo e doar zona unde sunt invitati sa se linisteasca? Nu e musai sa fie o zona de pedeapsa acolo. As lamuri asta cu invatatoarele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *