De ce ne ieșim din fire? Nu, nu din vina copiilor, și nici din vina noastră…

Am avut revelația asta când copiii erau încă foarte mici. Eram epuizată, ei aveau mare nevoie de mine, aveam foarte puțin ajutor în timpul zilei, munceam mult, mă enervam pe anumite situații din viața mea pe care nu reușeam să le gestionez, mă simțeam o mamă rea, nu aveam resurse, relația de cuplu se împotmolise undeva între atâtea nopți nedormite. Peste toate astea venea vina, care mă făcea să mă simt și mai rău cu mine. Și repezeam copiii, care mi se părea mie că mă provoacă. De fapt, eu eram un butoi cu pulbere. Explodam la fiecare mic incident. Cu ei îmi era mai ușor să mă port rău (sună groaznic, și chiar e, dar asta e cruntul adevăr), ei erau mici, la clienți care mă enervau nu puteam să ridic vocea, nu se face. Așa că acumulam din cauza altora și a mea, și copiii o încasau.

Până într-o zi când am strigat la ei (plângeau tare amândoi din motive diferite, cerându-mi lucruri imposibile) și văzându-le reacția, am încremenit (am mai scris despre asta de multe ori deja). Mi-am dat seama că îi speriasem, că eu nu mai sunt eu, că ce se întâmplă trebuie să se schimbe.

Am stat cu ei plângând la piept minute bune. Am plâns și eu.

Mi-am zis: NU. Nu o să fac asta. Relația noastră nu o să fie așa. Am crescut așa, cu strigăte, pedepse și palme peste ochi. Copiii mei n-or să crească așa. Eu n-o să fac asta.

Ce o să fac în schimb este să-mi îngrijesc interiorul. Igienă emoțională. Și asta am făcut.

Mi-am dat timp, câteva minute măcar, în fiecare zi, să observ ce mă supără, ce mă frustrează. Am mers la terapie, să înțeleg care-s rănile vechi care supurează când copiii fac diverse lucruri. Am citit. Am vorbit deschis cu oameni apropiați. Am scris aici. Am construit comunități de părinți, ca să trecem împreună mai ușor peste hopuri. Am vorbit cu copiii mei.

Cel mai important este însă că am devenit CONȘTIENTĂ că nu din vina lor îmi ieșeam din fire. Nici din vina mea. Ceea ce nu înseamnă că e ok, asta e și mă las purtată de val. Nu. Copiii au nevoie de o relație lină cu mama, de cooperare, de iubire. Am învățat să mă uit la emoțiile mele, să nu mai caut pretexte, să le înțeleg și să le am în loc să mă aibă ele pe mine. M-a enervat un client de dimineață? N-o să mă răstesc la copii la prânz din cauza asta. O să îi scriu lui un email răspicat (pe care n-o să-l trimit). Sunt deprimată că m-am despărțit de soț? Nu o să fac copilului viața amară din cauza asta, și nici mie. O să merg să vorbesc cu cineva despre asta, o să mă descarc alergând, o să-mi iau o vacanță la părinți cu copilul, fac orice e nevoie să mă scutur de ce nu mă lasă să mă bucur de viață.

Vă las cu un capitol excelent pe subiect din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat (parte din colecția Educație cu blândețe de la Editura Univers, o găsiți pe Libris AICI) cred, sper că o să vă ajute:

Când ne ieșim din fire, când țipăm la copii și îi insultăm… nu are neapărat legătură cu ei. De fapt, trebuie să recunoaștem, cel mai adesea ei n-au nici o vină. Cel mult, comportamentele lor funcționează ca declanșator, dar cauzele atitudinilor noastre sunt în altă parte. Asta dacă este să fim sinceri cu noi înșine, să ne analizăm reacțiile, să vedem cât sunt de disproporționate, de inutile și chiar de nocive pentru dezvoltarea copilului nostru.

În unele zile, totul este bine, ne privim micuții cu iubire și blândețe. În altele, stângăcia unuia provoacă o dramă națională, văicăreala altuia declanșează o exasperare fără margini. Nici măcar bebelușul nu mai are voie să plângă „fără motiv”. Bineînțeles, raționalizăm și argumentăm temeiul strigătelor noastre, dar în fond realitatea este că n-am făcut decât să ne eliberăm propria tensiune. Știm asta, mai mult sau mai puțin, fără a îndrăzni să privim lucrurile în față, pentru a evita sentimentul de vinovăție.

Multe dintre reacțiile noastre le fac rău copiilor și/sau afectează relația noastră. Ca să nu ne simțim vinovați, avem tendința de a ne justifica atitudinile, de a le numi educative sau de a-l acuza pe copil că „a căutat-o”. Asta nu ne ajută să ne schimbăm și riscă să-l fixeze pe copil în comportamente nepotrivite.

Totuși, este inutil să ne învinovățim. Pe de o parte, există motive pentru comportamentele noastre, iar pe de alta, așa cum am văzut, învinovățirea încetinește și împiedică schimbarea. Mai bine să ne privim deschis abuzurile. Să îndrăznim să le considerăm ca atare, fără să le minimalizăm. Este prima etapă a schimbării. „Responsabil, dar nu vinovat”, formula a fost de atâtea ori folosită în sens greșit, dar aici este cât se poate de corectă. A-ți asuma responsabilitatea înseamnă a-ți conștientiza rolul în ceea ce s-a întâmplat. Sentimentul de vinovăție exagerat – „E vina mea, numai a mea” – evită responsabilitatea. Este un mod de a fugi de responsabilitate. Poate verifica oricine: exagerarea contribuției noastre atrage repede „iertarea” din partea persoanei lezate. „Ba nu, mama, nu-i nimic, lasă…”, spun copiii. Și nu mai trebuie nici să le auzim furia, nici să ne analizăm faptele, nici să oferim o reparație. Dar iertarea acordată astfel nu îi vindecă. Rana rămâne intactă, atât în ei, cât și în noi, chiar dacă și unii, și ceilalți ne consacrăm o parte din energie pentru refularea amintirii.

Pentru a redeveni stăpâni pe comportamentele noastre, trebuie mai întâi să identificăm ce le motivează. Ce declanșează, de fapt, intensitatea furiilor și, uneori, a impulsiilor de violență, pe care apoi le regretăm? Ce ascund cuvintele atât de aspre pe care n-am îndrăzni să le spunem nimănui altcuiva în afara copiilor noștri?

Introspecția poate fi dureroasă câteodată, dar ne va permite să nu lăsăm educația copiilor pe seama inconștientului nostru. Căci el este cel care ține frâiele în majoritatea conflictelor care ne opun copiilor noștri mai mici sau mai mari, strică armonia relațiilor familiale și chiar, uneori, împiedică intimitatea. El ne dictează cuvintele pe care am vrea să nu le fi rostit niciodată și faptele de care nu suntem mândri, chiar dacă le justificăm.

Copiii noștri au de suferit. Cuplul nostru are de suferit. Noi suferim. Și, chiar dacă refuzăm un timp să vedem realitatea, mai devreme sau mai târziu vom plăti prin sentimente de vinovăție.

Să îndrăznim să privim ce se întâmplă în noi înșine în momentele de derapaj. Identificând norii și vânturile, nu vom mai lăsa furtunile să se stârnească pe neașteptate și să facă legea în familia noastră.

Există tot felul de cauze pentru ieșirile noastre:

  • Proiectăm asupra celui mai slab emoții pe care nu îndrăznim să le exprimăm față de persoana de care sunt legate
  • Reflexii ale istoriei noastre personale.
  • Enervarea pe alte persoane
  • Epuizarea
  • Lipsa din peisaj a partenerului
  • Nevoi neîmplinite imposibil de mărturisit
  • Hormoni
  • O situație de viață dificil de gestionat

Sursa foto: mamă nervoasă via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

22 comentarii

  1. Tot vorbesti de terapie, de copilarie nefericita, de tristete resfranta asupra vietii de adult. Si ma intreb ce simte mama ta; ma gadesc ce te citeste. Oare ea cat sufera, oarea ea cat de rusinata e ca te tot vede ca vorbesti de asta. Veu trece oare peste acest moment? Sa nu mai privesti totul prin prisma copilariei? Poate mama ta a facut ce a putut in conditiile date: sa creasca singura un copil. Interesant ca despre tatal tau, care te-a parasit, scrii mereu emotionant. Oare despre mama ta ai scris asa? Ce vei face cand nu va mai putea, o sa o ajuti? O sa fii langa ea non stop, cum este ea acum langa bunica ta?

    • Cam … acid? Nu? Ajută la ceva? Nu cunosc detaliile dar se simte un atac în ce scrieți dvs.

    • Da, este acid si am facut si o gramada de greseli la scriere, am avut ulterior, mi le asum. Dar hai sa incercam un exercitiu de empatie. Mama aceea, ca e si ea om pana la urma, cum se simte citind mereu asa ceva?

    • dar copilul cum s-a simtit cand a fost crescut cum a fost crescut? exista « dupa fapta si rasplata». important e sa identifici problema, nu sa menajezi sentimentele tuturor

    • Buna Mihaela,

      Poate ca mama se simte vinovata sau poate nu, poate au avut suficiente ocazii in care sa vorbeasca si sa vindece ranile trecutului. Mama mea de exemplu s-a simtit foarte vinovata atunci cand i-am semnalat greselile facute in copilaria mea si suferinta pe care mi-a provocat-o. Dar nu e raspunderea mea, ca si copil al mamei mele, sa duc in carca sentimentele ei. Mama mea e adult si raspunzatoare de cum alege sa-si gestioneze emotiile, culpa si propriile traume. I-am oferit sa-i platesc terapie, nu vrea. Mai mult de atat nu pot face, ca acum sunt si eu la randul meu mama si e extrem de dificil sa ii cresc fara violentele la care am fost supusi cei din generatia noastra (30-40 de ani).

      Traim intr-o lume in care ne este interzis noua copiilor acum adulti sa scoatem la lumina si sa vorbim deschis despre toate ororile la care am fost supusi in copilarie de catre cei care se presupune ca ne-au iubit neconditionat. Dar tot ce e trecut sub tacere, nu dispare asa, prin miracol. Avem nevoie sa vorbim, sa ne ascultam, sa ne vindecam, fara sa ne mai preocupam ca daca deschidem gura ii facem pe parinti sa se simta vinovati. Nimeni nu face pe nimeni sa simta – suntem responsabili noi insine pe ce simtim, iar daca parintii se simt vinovati, cu siguranta au motive si ar fi bine sa-si revizuiasca si ei propriile copilarii ca sa-si vindece traumele si nu sa le transmita mai departe.
      Nu cred ca e vorba aici de a cauta vinovati. Nu cred ca e intentia nimanui de a pune pe cineva la zid. Dar ca adulti ce suntem, eu cred ca avem nevoie sa ne asumam RASPUNDEREA (si NU vina) pt faptele noastre.
      In cazul meu, eu nu am vrut ca mama mea sa-si ceara iertare si sa se autoflageleze cu propria vina. Singurul lucru de care am avut nevoie a fost ca ea sa recunoasca suferinta pe care mi-a provocat-o, cu cele mai bune intentii. In momentul in care a avut loc aceasta recunoastere si validare, nici nu a mai fost nevoie de vreo iertare. Nu am ce sa iert, pt ca mama mea, la fel ca majoritatea mamelor din lume, a facut ce a putut si a stiut mai bine.

      Am scris randurile astea cu iritare in suflet… ca si copil al mamei mele, m-am saturat de autovictimizarea ei care e o povara pt mine. E ca si cum eu mi-as plesni copilul, apoi incep sa plang si sa ma simt vinovata ca l-am plesnit, si tot copilul m-ar consola „lasa mama, stai linistita, hai nu mai plange!”. Nu e putin cam perversa dinamica asta??

    • Stii la asta ma gandeam si eu. Vroiam sa vb sincer cu mama si sa ii zic bai sunt asa pentru ca …dar imi sta un nod in gat pentru ca stiu ca o sa ranesc sau o sa ignore si o sa doara si mai tare.
      Am vazut ca nu numai Ioana dar si alte persoane vorbesc cu foarte mare usurinta despre asta si ma gandeam mamele sunt ok cu asta.
      Adica eu asta imi doresc sa imi rezolv frustarile mele sa nu ajuna copila mea sa imi spuna stii mama din cauza traumelor din copilarie sufar acuma. Cred ca ar pica cerul pe mine. Cum sa ii zic stii mama atata am putut imi pare rau.

    • Suntem multi cu momente de nefericire din copilarie .
      Faptul ca vorbeste inseamna un pas de evolutie la Ioana, un pas extraordinar! eu pe la 40 ani avui curajul sa spun ca ce a fost nu a fost bine PT MINE!! si sa las comportamentele comuniste gen ascunsul sub presh, rusinea de ce zice altul, frica de gura partidului sau sa fiu diferita etc.

    • Constat cu tristete ca de fapt de asta suntem atat de raniti toti. Vedem doar suferinta proprie , nu ii menajam pe altii fiindca ni se pare ca nici noi nu am fost menajati si suntem indreptatiti sa spunem. Ne invartim in acelasi cerc fara oprire. Suntem toti oameni cu sentimente.
      Mama si tatal meu au fost OK dar tot am lucruri sa le reprosez in sinea mea. Le tin pt mine … pe masura ce imi cresc copiii vad si eu ce greu e si ca uneori nu mai poti , iti vine sa te pui la pamant si sa zaci sa uiti de tot , sa nu mai ceara nimeni nimic de la tine.Asa ca ii inteleg , am ajuns sa ii inteleg mai bine zis. N-au avut prea mult ajutor , s-au descurcat cum au putut.Ce rost au acum reprosurile ?
      Pe partea cealalta eu as vrea sa fiu lasata in pace sa traiesc , sa nu mai fie atat de multi oameni care sa imi zica sa fac aia sau ailalta altfel. Cum ar fi soacra-mea care mereu are ceva de comentat . De asta eu nu vreau sa confrunt pe nimeni sa le vars nemultumirea. Pe soacra incerc sa o ignor , pe parinti sa ii accept asa cum sunt si sa inteleg ca au facut ce au putut.

    • O prostie mai mare nu am văzut. A spus undeva că e vina mamei ei? Părinții noștri atât au putut, atât au știut la momentul acela, nu aveau acces la informații sau terapeuți. Ce se întâmpla atunci era o normalitate din păcate, dar asta nu înseamnă că nu-i poți spune acum mamei/tatălui că unele chestii te-au afectat, dar că înțelegi că nu știau altceva și că nu îi învinovățești și că îi iubești.

    • In cartea ” Copilul tau. Părinții tăi. Tu” , Ioana a vorbit tare deschis despre relația cu mama ei. Mi-a plăcut și o să țin minte când a zis in scrisoarea către mama ei că din toate întâlnirile lor va face o sărbătoare.
      Oricum e nevoie de foarte mult curaj să te expui. Și sper ca niciodată să nu o oprească oamenii care comentează așa cum o faci tu.

  2. Mai ce face Ioana este extraordinar sa iti asumi si sa iti expui viata, alegerile, traumele, bucuriile pentru ai incuraja si sustine pe ceilalti, nu este usor. Ioana, prin articolele ei ne arata ca exista si o alta cale. Dragilor sa faci terapie nu este o joaca…acolo este o munca colosala, este o asumare fantastica, nu se cauta vinovati si victime, nu se arata cu degetul ci se asuma si se vindeca alegeri, situatii… uneori te doare fizic, alteori te simti ca intr-o masina de spalat dureaza pana te simti bine, pana iesi din tipare, pana iti schimbi perceptia dar rezultatele sunt extraordinare. Mama Ioanei ar trebui sa fie fericita ca fiica ei este atat de curajoasa, atat de puternica incat alege sa iasa din tipare distructive, alege sa ii fie bine, alege sa faca altfel, alege ca in drumul ei ii sustina si pe altii tocmai pentru ca a vazut cat este de dificil.

  3. ce imi place articolul…m-am regasit in mare parte.
    Ca si tine, am decis sa las blamarea (DUPA ANI!! ) si sa vad cum pot sa am grija de mine si sa imbunatatesc pe ici, pe colo: sa invat sa ma iubesc, sa ma accept, sa am grija de mine, sa elimin sursele de conflicte si oboseala si grija din viata etc.

    • Imi place mult ceea ce scri pe blog,in multe articole m am regasit si in multe am gasit solutia la unele probleme ale mele.Scrie mai departe pentru sufletul meu!??

  4. Asa cum spune si Mihaela, nu cred ca a spune mamei ce te-a traumatizat, te vindeca. Poate ajuta la vindecare, dar unde este empatia? Nu e putin egoista abordarea? Adica, si eu tot un copil trumatizat sunt. Si abia incepand cu sarcina, apoi cresterea copilului, am inceput sa realizez cate traume am. Dar, oricat de ranita as fi, consider ca pot lucra la constientizarea ranilor si la tratarea lor. Pe mine m-ar face doar sa ma simt vinovata pentru ceea ce nu sunt sa ii spun mamei cum si in ce feluri a gresit fata de mine. Pt ca sunt sigura ca a facut tot ce a putut sa ne fie bine. Pe vremea ei nu existau cursuri de „parenting”, nu se poate lauda cu o inteligenta emotionala wow, sa inteleaga in ce fel m-a ranit. In plus, asa cum s-a mai spus, daca si copilul meu ar veni sa imi spuna „uite, prin felul tau de a ma creste, desi ti-ai dat toata silinta, m-ai traumatizat in x,y feluri!” Pai, cred ca ar pica cerul pe mine, nu as mai fi om. Pe mine „ma vindeca” gandul ca fiecare mama face tot ce crede ca e mai bine pt copilul ei, asa cum a facut si mama. Sunt si exceptii, normal, dar, in cazul meu, sa ii spun mamei cum m-a ranit, nu-mi aduce vindecare, din contra.

    • Eu cred ca face parte din procesul de vindecare si de indreptare a relatiei sa se discute despre lucrurile astea, in loc sa ascundem gunoiul sub pres. Si eu am fost crescuta cu tot felul de traume, transmise prin generatii de catre parintii mei. Din punctul lor de vedere, ei m-au crescut cum au putut mai bine, cu sacrificii si „uite ce om realizat esti”. Dar faptul ca ei nu constientizeaza propriile traume (ex tatal mamei mele, profesor fiind, a vrut sa o pedepseasca obligand-o sa nu mearga la soala. Ea a fugit de-acasa si s-a dus la scoala. El a venit dupa ea si a pocit-o de fata cu toti colegii si invatatorul), ii face sa continue sa imi ingreuneze mie procesul de constientizare si insanatosire. Asta are apoi impact asupra cresterii copilului meu. Un exemplu de ieri: Eu vaitandu-ma ca-s foarte obosita pentru ca trebuie sa negociez absolut totul cu copilul de 2.5 ani (ex nu pot sa-l imbrac cu orice pantaloni sau bluza, ci trebuie sa-i aleaga el, similar cu mancarea), maica-mea imi spune ca sa-l mai ignor si sa-l las sa planga daca nu-i place ceva. Sau sa-i mai dau un sut in fund cand face nazbatii, ca altfel creste fara nicio noima. Taica-meu imi povesteste amuzat ca a vazut un filmulet in care o mama isi convinge bebelusul sa ia medicamentul, dandu-i o palma tatalui si tatal mimand ca ia medicamentul (adica forate clar amenintand copilul ca il bate daca nu o asculta.
      Din aceste reflectii asupra cresterii „sanatoase” a copiilor, imi dau seama ca ne-au crescut asa cum le-a fost convenabil. Iar povestea ca ne-au crescut cum au putut mai bine este doar o poveste pe care si-o spun pentru a nu iesi din zona de confort.
      Nu iti trebuie carti de parenting ca sa-ti fie mila sa dai intr-un copil!! Eu si cand ma simt la capatul puterilor, tot mai fac un mic efort sa nu strig la copil, sa-i ofer mica atentie pe care o vrea, sa-l mai tin un pic un brate, sa-l mai duc la cresa cand insista ca EU sa-l duc (desi azi de exemplu sunt la 2 zile de o pierdere de sarcina si tare as fi vrut sa nu ies din pat).

  5. Cred ca important sa ne asumam ca fiecare dintre noi a gresit si i-a ranit pe altii. Daca-mi vine copilul si-mi spune ca l-am traumatizat, e egoist din partea mea sa reactionez imediat raportandu-ma la cerul care pica pe mine.

    Asta e, am facut-o, incerc sa ascult, sa inteleg si sa fac mai bine. Empatia merge in ambele parti, si fata de mine, ca om care-a gresit desi s-a straduit si pentru copilul care sufera si el chiar daca n-am vrut. Empatia nu inseamna sa ne ascundem si sa nu adresam ce s-a intamplat.

    Emotiile alea sunt valide, iar faptul ca putem sa le adresam e un mare pas in procesele noastre de maturizare emotionala. Copilaria ne formeaza ca oameni, ne dictateaza limitarile, e in regula sa ne uitam sa vedem unde ne-au lipsit niste lucruri si e in regula sa le spunem.

  6. Empatia sigur nu inseamna sa ranesti. Mai ales persoanele pe care le iubesti. „Ar pica cerul pe mine”, adica, as fi foarte suparata pe mine si evident ca pentru mine ar insemna ca am esuat ca mama si ar fi cel mai dureros lucru sa stiu ca mi-am traumatizat copilul. In continuare nu consider asta „drumul spre vindecare”, din contra! Deci, Mada, nu cred ca mi-ai inteles punctul de vedere!

  7. Vindecarea incepe cand faci constientizarea!
    Foarte bun articol si foarte faine comentariile. Si cred ca toti avem mai mult sau mai putin traume din copilarie, insa atunci cand faci constientizarea ca iti doresti altfel de educatie pentru copiii tai, atunci incepe si vindecarea si schimbarea. Uneori o poti face singur, uneori o poti face cu ajutorul unui terapeut, ceea ce am facut si eu. Si poti construi o relatie mai buna cu mama ta/parintii tai, fara a le reprosa nimic, ci doar a scoate in evidenta ceea ce ai descoperit ca poti face diferit in educatia copiiilor tai si implicit in atitudinea ta ca parinte.
    Copiii nostri sunt comorile noastre ?

  8. Ma regasesc atat de mult in acest articol…Inca mai tip si imi ies din fire in fata si din ” cauza” copiilor.
    Exista speranta, mai ales acolo unde este dragoste ??
    Multumim,

  9. Cred ca inainte de orice are legatura cu respectul. Daca tu nu iti respecti copilul nici el nu te va respecta. In trecut, mai ales sub comunism, aceste drepturi ale omului si in partcular ale copilului nu erau nici macar cunoscute sau intelese. Aveai drepturi asupra nevestei, sotului, copilului, cainelui, pisicii, samd. Acum se vorbeste despre aceste drepturi si ele trebuie respectate. Ba chiar legislatiile din tarile civilizate pedepsesc abuzurile. Dincolo de asta, daca nu ii poti spune ADEVARUL persoanei care se presupune ca e cea mai apropiata, adica mama, atunci cui sa il spui? De aceea de multe ori copiii se ascund de parinti, poate sunt agresati in afara casei si nu pot spune parintilor. Exista aceasta prejudecata ca ranesti sau e rusinos sa spui adevarul. Si mi se pare din start gresit in felul in care ne educam copiii. Adevarul trebuie spus chiar daca doare. El este sau ar trebui sa fie una din valorile cu care ii educam.

  10. Va citesc pe toti şi va admir pe cei care ați ajuns sa mergeți la terapeut, eu chiar am anulat astazi programarea, încă nu sunt pregatita, nu știu de unde sa incep și ce sa vorbesc sa nu fiu inteleasa gresit sau sa ii pun pe cei dragi la zid.Intr-o zi poate voi reusi sa vb cu cineva, deocamdata caut mereu sa fiu in prezenta cuiva și sa leg relatii cu oameni.
    Apropos, cred ca am făcut un lucru bun ca am anulat sedinta ca d-na cu care luasem legatura a fost cam „acida” ca am anulat, dar o sa ii platesc oricum pt aceasta „şedință”.:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *