Costumul de dans care e, de fapt, de balet și micile suferințe care sunt, de fapt, utile

Îi cumpărasem un costum pentru dans, din acela cu body și fustiță cusută, negru, simplu și frumos. Azi l-a îmbrăcat prima oară la atelierul de dans, a așteptat ziua asta atât de mult, bucuroasă că are și ea costum și că o să danseze mai bine cu el. Am ajuns la timp, s-a dezbrăcat, a intrat țopăind în sală, imediat s-au strâns lângă ea câteva fetițe.

O priveam prin ușa crăpată și mă gândeam ce bine e că își face atât de ușor prieteni, că e veselă și râde mult și e sigură pe ea și că o bucură atât de tare un costum de 30 de lei, ce frumos e să ai șapte ani etc. Mă pregăteam să mă retrag în sala de așteptare cu fratele ei, să citim, când o văd că aleargă spre mine plângând.
– Ce-i, iubito?
– Fetițele mi-au zis că nu e bun costumul ăsta, că e de balet! Și noi facem altfel de dans aici…
Și plângea de sărea pe ea costumul de balet greșit pus pentru ora de dans contemporan.
– Sofi, n-am știut, nu mă pricep… Îmi pare rău…
Între timp a ieșit și profesoara după ea, să afle ce s-a petrecut.
– Îmi pare rău, e greșit costumul? I-au zis fetele că nu e bun și ea era așa de entuziasmată…
A analizat situația o secundă, apoi i-a zâmbit Sofiei.
– Eu cred că ai un costum foarte frumos.
Sofia a oftat.
– Oricum, la ora noastră nu e obligatoriu costumul. Important e să te simți bine în ce porți și să te poți mișca lejer.
– Iubito, mai vrei să dansezi?
– Da, a zis printre suspine.
– Fugi înăuntru, atunci. Noi te așteptăm aici. Ești foarte frumoasă. Și bună.
Și-a șters lacrimile și a intrat.

A trecut greu ora. I-am citit lui Ivan tot ce am găsit potrivit lui prin biblioteca din sala de așteptare, apoi a cerut niște matematică (e genul teribil de tocilar, pentru că e anxios și am impresia că matematica îl ajută să se simtă în siguranță, că e limpede și cu un singur răspund corect), a ieșit și ea. Veselă, ciripind, s-a dus la baie cu câteva fetițe după ea.

– Cum a fost?
– Bine, dar cam greu.
– Mai ești supărată?
– Mi-a trecut. Fetița care mi-a zis că nu e bun costumul și-a cerut scuze și a cerut voie să mă îmbrățișeze, eu am zis ca e OK, ne-am îmbrățișat și gata.

Apoi am mers în parc și a alergat în colanții ei care sunt buni la orice, și la roata și la cățărat și la alergat și la scăpat apă pe ei.

Seara, înainte de somn, mi-a zis:
– Mami, mulțumesc pentru costum. E frumos! Am dansat bine în el.
– Vrei să luăm altul, de dans din ăsta modern?
– Nu. Noi n-am greșit cu nimic. Nu schimbăm costumul.
– Dar știi, nici fetița n-a greșit. Că am impresia că ăsta chiar e un costum de balet, doar că eu n-am știut.
– Știu, n-a greșit nimeni și oricum s-a reparat totul repede.
– Îmi pare rău că ai plâns.
– Ei, lasă, mie nu-mi pare. Am primit o îmbrățișare după.

Mi-a fost greu să o văd așa, trecând într-o secundă de la bucurie la plâns. Mi-am putut imagina imediat cum se simte. De câte ori n-am trăit și eu asta… Dar știu că are sens și asta, că e nevoie să treacă și prin astfel de episoade și sigur vor fi altele și mai rele, că e parte din a te face mare, că așa afli lucruri despre tine și despre alții, că uneori, de multe ori, lucrurile se așază singure la locul lor.

Acum vreo șapte ani, când ea era bebeluș și o plimbam prin IKEA să cumpărăm nu mai știu ce, ne mobilam apartamentul cred, a zâmbit știrb unui nene care pipăia o canapea. Domnul a ignorat-o, poate nici n-a văzut-o. Am plâns atunci de tristețe, ce risipă de zâmbet perfect! Ce dacă ea habar n-avea, oricum zâmbea la toate lămpile și stâlpii de iluminat, pe mine tot m-a durut! Am văzut așa, pe fast forward, toate dezamăgirile ce aveau să vină, și m-au durut toate. Am și scris despre asta atunci. Să nu uit vreodată. Ce crudă eram, mamă la început…

Mă gândeam: cum o să suport eu să știu că nu o pot scuti de toate astea? Cum o să-i pot explica în ce lume plină de suferință am decis s-o nasc?

Între timp au venit multe. Banale. Nimic grav. Dureri de toate felurile, boli, febre, intervenții la spital, degete prinse în portieră, nas spart, julituri și căzături în toate felurile, dezamăgiri provocate de prietene, episoade de agresiune în grădiniță și școală, doruri de mine când am fost departe, frici, adaptare la școală, limbă nouă, totul nou, am trecut prin toate împreună, dar mai mult ea. Și fiecare a mai crescut-o puțin. Și pe mine la fel.

Am simțit asta azi, când ea plângea în brațele mele, iar pe mine nu m-a mai durut la fel ca zâmbetul acela irosit din IKEA.

Cred că am crescut și eu odată cu ea. Sunt pregătită să fiu alături de ea când îi e greu. Am încredere în ea ca poate duce. Nu orice, dar tot mai multe.

Aproape nimic nu e simplu în a fi părinte. Dar ce multe lucruri frumoase sunt!

9 Comments

  • Eliza spune:

    Sa mai zic că îmi place teribil atitudinea voastră? Coincidență sau nu, cam tot asta aflu si eu despre mine și despre fetița din mine.

  • Elena spune:

    Of, dacă i-am putea proteja de toate relele, ce bine ar fi. Sofia stie deja sa gestioneze foarte bine multe situatii. Eu inca ma simt mama cruda, deși Emma are 4 ani și un pic, dar tot as vrea sa o feresc de toate dezamagirile ce vor veni. Realizez ca nu e nici posibil, si nici nu ar fi bine nici pentru ea, nici pentru mine, nici pentru nimeni. Dar asa doare durerea ei…

  • Ana-Maria Popescu spune:

    Doamne ce frumos scrii! Ești o inspirație de câțiva ani, de fiecare dată când băiețeii mei mă pun in dificultate mă gândesc la tine și găsesc o cale potrivită pentru noi.

    • Alina spune:

      Băiatul meu are 1.5 ani și sufăr de fiecare dată când el face cu mâna și zâmbește tuturor copiilor și ei nu îi răspund…

  • Mona spune:

    Ai scris tare frumos Ioana! Iar Sofia este o fetita extraordinara si buna!
    Am trecut si eu prin asta acum cateva saptamani, cand fiul meu a dorit foarte mult sa se joace cu o fetita cu 1 an mai mare decat el, ii placea mult de ea si a rugat-o sa fie prietena cu el si sa se joace impreuna iar ea l-a refuzat, i-a spus ca ea e mai mare si nu vrea sa se joace cu el. Atunci a venit la mine plangand asa de tare ca am ramas surprinsa pentru ca mai primise refuzuri la joaca de nenumarate ori de la copii ( e ceva normal), insa acest refuz l-a afectat mult. Ma tot intreba de ce nu-l place fetita si nu il vrea, ca el ii da si jucariile lui si o place mult….si imi spunea asta cu lacrimi in ochi si trist. Si a ramas trist cam toata seara apoi, desi s-a jucat frumos cu alti copii.
    Cresc si incep sa aibe si ei dezamagirile lor, nu-i putem proteja de….viata. 🙁

  • Andra Denes spune:

    Ahhh de cate ori m-a luat si pe mine plansul….vazand o sansa ratata pentru “un zambet perfect”.
    Baietelul nostru are 2 ani si 4 luni si este empatic, dezinvolt, sociabil astfel ca saluta pe toata lumea in autobuz, pe strada, in magazine etc. Ramane foarte dezamagit cand cineva nu ii raspunde si spune mereu: mami nu vede…iar eu ii spun mereu: asa este nu te-a vazut, insa tu sa nu te opresti niciodata din a saluta si a zambi..indiferent de situatie, pentru ca sigur cineva vreodata va raspunde. Trist cum parca in frenezia si tumultul vietii cotidiene, uitam sa zambim si sa ne bucuram de inocenta unui copil. Nu ii putem proteja mereu, insa mi-as dori o lume mai buna pentru ei, merita o lume dupa sufletul lor curat!

  • Iulia D. spune:

    Baaaii…plang in metrou de emotie si de dragul vostru! Ce acceptare frumoasa! Sunteti niste parinti minunați, ati crescut niste pui de oameni atat de buni si blanzi si intelegatori!

  • dojo spune:

    Pai nici mie nu-mi pare suspect costumul, mai ales ca e negru. Alea de balet ma astept sa fie alb sau roz. Oricum, ideea este ca a trecut cu bine de chestia asta si ca e OK.

    • Miha spune:

      Pppfff…cand citesc astfel de intamplari eu plang pentru ce o sa se intample si nu o sa il pot proteja. Asa de psiho sunt.
      Si nu are decat 1an si 6 luni dar copiii sunt…copiii.
      Baietelul meu este zambaret, sociabil si ultradezinvolt.
      Fiind in parc, a mers la 2 baietei frati sa ii cunoasca.
      Cel mai mic dintre ei, de vreo 4 ani, a spus :” Tati, spune-i sa plece cu bebelusul asta! Nu imi place de bebelusul asta!”
      Tata rosu verde mov a incercat sa ii explice toate cele, nu mai stia ce sa ii spuna…
      A fost pt prima data cand copilul meu a fost respins asa. M-a durut, rau!
      Invat, ma adaptez, citesc, cresc in meseria asta de mama in fiecare zi.
      Dar e tare greu sa ii vezi suferind…
      Sofia e blanda si inteleapta.
      A trecut peste un moment greu cu o intelepciune rara pentru varsta ei.
      Dar si pentru ca e blanda si buna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *