Încăpățânarea și contrele de la cinci ani și jumătate, motivele lor și soluțiile noastre pentru ele

Știu că așteptați vești de pe frontul de luptă cu băiețelul nostru, care ne pune creierul pe bigudiuri și ne ajută să atingem noi și noi culmi are autocontrolului! Încă doi ani în ritmul ăsta și o să pot dezamorsa bombe în timp ce cânt la trompetă!

E un personaj Iv cel adorabil!

Dacă la patru ani mă storcea ca pe cârpele de bucătărie cu furia lui care izbucnea din orice și trecea doar după zeci de minute agonizante de urlat (am povestit aici despre asta), după cinci ani, crizele s-au domolit. Împotrivirile însă au continuat.

Totul cu el este o… nici nu știu cum să-i zic. Nu e luptă, că el e foarte pasiv, așa. Nici negociere nu e, că noi nu prea câștigăm decât raaareori. Un dans. Să-i zicem un dans.

Nu vrea să facă duș seara. Nici o dată la două seri.
Uneori insistă să poarte la școală și la somn aceeași bluză toată săptămâna.
Nu mănâncă decât cinci, poate opt chestii.
Nu vine când îl chemi. Decât greeeeu de tot.
Nu poartă niciodată ce-l sfătuiești. Doar ce vrea el.

Te contrazice până leșini acolo, chiar dacă e evident pentru toată lumea, chiar și pentru el, că nu are dreptate. Se enervează și mai rău în cazurile astea și începe să strige.
Am scăpat de Ei, na!, doar ca să dăm peste sora lui, Ei, și?
Sau Nu vreau să mai ascult vorbele tale, Te rog să nu mai comentezi, Mă duc în camera mea ca să nu mai aud această vorbărie.

Are cinci ani și jumătate și nu poate fi convins când nu vrea. Cu nimic, nici cu negociere, nici cu conectare, nici cu amenințări. Nimic. Mă simt în relația cu el ca un om care încearcă să miște din loc un catâr, folosește toate metodele din lume, ca în desenele animate cu Pink Panther, și toate se întorc împotriva lui, dar catârul nu se clintește din loc. Face asta, desigur, doar acasă, cu noi. Cu ceilalți e teribil de amabil. 🙂

Se enervează însă mult mai rar și se controlează mult mai bine când e furios. Nu mai lovește, nu mai urlă, nu dărâmă, deși da, uneori mai trântește ușa la camera lui. În câteva minute iese singur, senin.

Dar în continuare vrea ca el. Iar dacă insist, se supără.

Cum gestionez?

Sincer, sunt atât de bucuroasă că am scăpat de crizele de furie că ce se petrece e cum mi se pare mult mai simplu. Fie îl las în treaba lui (nu mănâncă, aia e, nu vrea să se spele, aia e, îl spăl o dată pe săptămână în cada mare, că acolo vrea fără probleme, îi schimb bluza cu una la fel cât doarme, dacă aia preferată se murdărește prea tare), fie insist și se enervează și ne certăm, dar până la urmă face, că-s mai încăpățânată decât el când e vorba despre ceva important. Încerc să reduc la minimum aceste cazuri, dar sunt lucruri la care decid că nu pot renunța. Și nu renunț și atunci sunt coarnele mele împotriva coarnelor lui și ne împingem până când unul cedează și cel mai adesea este el.

Într-o zi în vacanța la schi, mi-a zis, în timp ce stătea în brațele mele la masă și se uita în farfuria cu paste:
– De ce nu mă iubești așa cum sunt eu?

M-a lovit în moalele capului. Toate cerințele astea ale mele la care el răspunde cu NU el le resimte ca pe o lipsa de acceptare. OK, asta trebuie să fie destul de invalidant pentru el. Dar sunt lucruri care trebuie făcute…

Cum fac?

Altă soluție decât să îmi aleg bine dansurile nu am.

Ah, și am mai descoperit că merge ceva. În perioada asta, la cinci ani și jumătate, își descoperă și el agresivitatea asta înnăscută, cred că testosteronul începe să scoată nasul ca un soi de vestitor al masculinității, și îl văd cum se surprinde cu tendințe din astea războinice cu care nu știe ce să facă (o să povestesc în alt articol despre confruntarea lui cu un băiețel de aceeași vârstă, a fost ceva surprinzător și foarte interesant).

Așa că atunci când îl văd că se strânge ghem și se pregătește să mi se opună, îl provoc la o mică luptă. Îl împing în joacă. Mă împinge înapoi. Ne tragem puțin, ne hârjonim, începe să râdă, îl las să mă alerge, mă fac că mă împiedic, simte că are și el puțin control, se bucură că nu mai trebuie să vorbim și că putem doar să ne jucăm. Facem asta cinci minute, apoi, când aduc din nou vorba, e mult mai cooperant. Deocamdată funcționează asta.

Mai funcționează și să mă sfătuiesc cu el.
– Măi, Ivan, ce mă fac eu, că uite, ar trebui să fac cumva să mănânci și tu niște legume, nu merge doar cu pâine și paste și orez… Orice mamă vrea să aibă copii sănătoși, și doar cu făinoasele astea… Ce zici, cum să facem să mănânci și tu ceva prospături?
– Păi, nu suport roșiile.
– Știu.
– Nici ardeii.
– Ăhă.
– Cartofii se pun?
– Nu prea. Tot făinoasă.
– Aș putea să mănânc din când în când niște castravete?
– Sună bine. Îl alegi tu din magazin?

Asta merge. Dar nu mereu, nu la toate.

Nimic nu merge la toate. 🙂

Încerc din răsputeri să-l înțeleg. E ca și cum e supărat pe sine și pe lume că tot crește, deși el ar vrea să rămână mic. Îi și place să crească și asta îl enervează și mai tare. Mă străduiesc să îi spun și să îi arăt că tot ce simte este normal și sănătos și că noi o să-l iubim orice-ar fi, oricât de mare ar crește.

Altfel, e adorabil și minunat și teribil de isteț, la școală respectă regulile, își face toate treburile, contribuie cu idei la jocurile și dezbaterilor lor, a devenit foarte prietenos și drăguț cu copiii și cu adulții de la școală, și-a făcut prieteni, e generos și atent. Nu mai e deloc retras, deși a rămas introvert, dar într-un mod mai sociabil (am scris despre asta aici).

Aici suntem. Aștept cu nerăbdare următoarele capitole, să vedem ce noi aptitudini o să mai dobândesc în tranșee.

28 Comments

  • Zettel Irina spune:

    Parca l-ai descris pe al meu pici (5 ani sarbatoriti in decembrie). Totul este un NU simplu sau NU VREAU sau NU ACUM ….dar NU apare mereu si mereu; chiar daca aplic tehnica vorbitului (care a mers manusa la cel mare, are are acum 8 ani jumatate) ma lasa sa vorbesc, se uita cu ochi mari si albastri la mine pare atat de senin si intelegator si la final spune NU, facem cum spun eu ..si -s gata dezarmata si ma culeg de pe dusumea…. incerc cu „nu ai vrea tu sa facem asa si asa si tu sa alegi cum sa facem asta?” si el simplu si plat NU …. deci inca o simt ca o lupta, nu ca un dans pentru ca in genere de ambele parti se lasa cu sudoare si deseori castiga el, din pacate 🙁

  • Mihaela spune:

    De ce nu il lasi sa faca baie mereu in cada, daca ii place?

    In rest…copil mort de foame cu mancare in fata nu am vazut, de foame o sa manance si legume pana la urma. :))

    Sincer, nu mi se pare ok sa spuna ca nu mai vrea „vorbaria ta” si ca pleaca sa nu te mai asculte. El cum s-ar simti daca i-ai spune „copile, m-am saturat, plec sa nu te mai aud vorbind!”. Si sa te inchizi in camera.

    Eu l-as intreba fix asta, cum s-ar simti el si daca vrea sa fac asta in viitor.

    • Robo spune:

      ce te face sa crezi ca nu a fost intrebat? :-))
      in general vorbind, copii mici pur si simplu nu sunt sensibili la argumente sau la logica etc, mai ales daca sunt nervosi sau suparati
      de exemplu asta micu’ al meu inca mai da raspunsul „nu vreau pentru ca nu vreau” la intrebarea „de ce nu vrei?” – ce poti sa mai zici la chestia asta?! 🙂

    • Ioana spune:

      @Robo, intr-o nota mai lejera decat discutia serioasa, eu sper sa-si aminteasca de acest „nu vreau pentru ca nu vreau” cand o sa fie adult si o sa se simta prost sa spuna „nu vreau :))
      La aproape treizeci de ani, mi se pare ca naiba de greu sa spun „nu vreau” fara sa vin cu o serie de argumente, chiar si atunci cand faptul ca nu vreau este (sau ar trebui sa fie) suficient in sine.

    • Printesa Urbana spune:

      Ca bine zici!

    • Adela spune:

      Ce mă enervează asta cu “copil mort de foame nu există”… ba există. Eu nu mâncam lejer câte o săptămână. Doar apă și eram ok. Copilul cel mare la fel. Fără nicio problemă medicală!! Înțeleg că și mama a fost la fel.

      Eu am avut mulți ani (și am) probleme digestive de la asta. Că, după douăzeci și ceva de ani, s-au văzut efectele. Deși ai mei s-au străduit muuuult cu mine cu mâncarea.

      Se Închide pur și simplu stomacul! Dispare complet senzația de foame. Stomacul mi-a căzut “în chiloți” la propriu. Eram atât de slabă, încât viscerele nu aveau nimic pe ele. Stomacul meu nu avea pe ce să stea! Era ca un maț, nu ca un balon desumflat. Am “poze” să dovedesc!! 🙁

      Sunt norocoși cei cu copii care mănăncă! Ar fi bine să-și vadă de ei.

    • Mihaela spune:

      @Adela: si ai murit? :))

      Tu ce descrii aici e probabil o problema medicala, mai ales ca a continuat cand erai deja adulta.

      Se pot lua vitamine, suplimente pentru pofta de mancare…se fac investigatii…Nu vad cu ce ajuta alergarea cu lingurita prin casa.

      Dar cand e „as manca 10 prajituri dar nu o portocala sau mar”, sau „gateste-mi altceva, asta nu mananc”, aia e deja pofta nu foame.

      Sigur ca e normal sa avem preferinte si trebuie respectate. Dar nu inseamna ca mancam numai ce vrem cand vrem.

      @ioana: eu nu vad nicio situatie in care e ideal sa spui nu vreau fara niciun argument, chiar si ca adult.

      Poti da un exemplu?

    • Printesa Urbana spune:

      Raspund si eu, pana revine cealalta Ioana.
      Uite in momentul asta nu vreau sa ma ridic de pe canapea (desi trebuie). Nu am chef. Vreau sa stau aici, ca mi-e bine. Nu as sti sa iti argumentez exact, trupul si sufletul meu doresc sa stea aici pe canapea, si cine ar veni sa ma invite sa ma ridic ar primi acest nu vreau categoric.

    • Carmen spune:

      Exemplu care nu trebuie justificat:
      “Vrei sa te culci cu mine?”
      “Nu vreau”

      Si in general se aplica in orice situatie cand oamenii incearca sa iti calce limitele personale. Femeile se intalnesc mai des cu problema asta.

      Se intampla si profesional. Un coleg care are acelasi nivel ca si mine imi tot spunea ce sa fac. Intai am refuzat fara sa zic de ce, apoi am trecut la urmatorul nivel cand nici nu mai raspundeam. Asta a functionat foarte bine.

    • Mihaela spune:

      @printesa: pai asta e un argument. :))
      adica spui ca te simti comod pe canapea + iti e lene. Chiar 2 argumente. Aaa, ca unii nu le vad legitime…asta e partea a 2-a. Dar argumentezi. 🙂

      @carmen: eu cred ca sigur adaugi un sunt obosita/stresata, poate chiar celebra durere de cap. :))

      Nu ma refer la argumente ca o pledoarie de tribunal, doar sa nu o retezi omului scurt asa.

    • Ioana spune:

      Sper ca raspund unde trebuie 😀
      Eu chiar simt ca am momente in care nu vreau sa aduc niciun argument suplimentar cand spun nu.
      De exemplu, daca seful meu imi cere sa fac ceva ce nu e in fisa postului, nu e responsabilitatea mea, iar eu nu vreau sa fac asta, pot sa-i spun „multumesc ca te-ai gandit la mine, dar nu vreau sa fac asta”.
      Cred ca nu ar trebui sa vin cu argumente, pentru ca el stie ca aia n-are nicio treaba cu ce trebuie eu sa fac, deci daca as aduce eu argumente contra, ar fi cumva o validare a cerintei lui. Ar trebui el sa vina cu argumente pentru care ar trebui sa iau in considerare oportunitatea (daca e cu adevarat o oportunitate, fiindca e posibil sa fie doar o sarcina pe care nu are cui sa o paseze).

      Alt exemplu, daca un fost coleg de liceu/facultate/whatever, imi scrie si imi zice „buna, nu ne-am mai vazut de 7 ani, vrei sa iesi la o cafea cu mine?”, iar eu zic „buna, nu vreau, multumesc”, iar el ma intreaba „de ce nu vrei?”, nu vad absolut niciun motiv pentru care as veni cu argumente aici 🙂 Si nu i-o retez scurt, doar am spus si multumesc 🙂

      Imi pare rau, poate ca nu este foarte clar sau relevant, fiindca, repet, mie imi este foarte greu sa spun nu fara sa aduc argumente :)) Dar am incercat sa mai citesc si imi dau seama ca sunt indreptatita sa spun „nu, nu vreau” in mai multe situatii decat imi inchipuiam. Doar ca am invatat demult ca e nepoliticos sa spui nu si nu e frumos sa-i superi pe altii & co.

      Plus ca „mi-e lene”, ce zicea Printesa, nu mi se pare un argument, e fix din categoria „sa fim politicosi si sa cautam sa dam un soi de argument, fiindca asta asteapta oamenii de la noi”. Daca nu vrea, nu vrea si gata.

    • Rox spune:

      Oh, e atât de eliberator să poți să spui simplu „Nu vreau!” și e atât de frustrant când vezi că interlocutorul așteaptă o justificare. Uneori chiar nu e cazul de justificare si nu e lipsă de politețe.
      Dacă mă inviti la o prezentare de schemă piramidală, „nu vreau” e mult mai politicos decât ce ai putea auzi daca insiști pentru o justificare.
      Dacă mă întrebi de ce n-am facut copii până acum, „nu am vrut” este mai mult decât suficient, nu trebuie să îți explic.

      Oameni trebuie să învețe să nu se mai tot justifice atât sau să nu mai aștepte justificări.

    • Mihaela spune:

      @ioana&rox:

      ce au in comun exemplele astea? nu vrei sa construiesti o relatie cu persoana respectiva. (nu musai amoroasa).

      atentie, nu ma refer la dreptul de a spune nu. Ci doar la cum o spui.

      Daca te intreaba sotul de ce nu vrei copii, probabil vei da si argumente. Te intreb eu, o straina de pe net, logic ca spui nu vreau si gata. Daca inteleg gresit, treaba mea.

      Fix la fel si la exemplul cu te culci cu mine, depinde cine te intreaba.

      In principiu pentru ca lipsa argumentelor poate duce la neintelegeri, de care iti pasa sau nu cum vor afecta relatia intre voi.

      In exemplul cu seful, e posibil ca el chiar sa creada ca e parte din jobul tau. Si asa se ruleaza doua scenarii paralele la care raspundeti separat: el se gandeste ca nu iti faci nici treaba, tu te gandesti ca te impovareaza aiurea. Cand de fapt amandoi voiati acelasi lucru: sa faci doar lucruri din job description.

      De asta ajuta o comunicare buna. 🙂

  • Mihaela spune:

    Ai o rabdare de zeu, nu de om.

  • Roxana spune:

    Ooh, cred ca multe mamici au situatii asemanatoare 🙂 Cu timpul devine mai bine, dar cu mancatul, imbracatul, baia de seara…doar ceva mai bine, dar, la aproape 10 ani, la noi tot sunt.

    Si vin altele, de pre-adolescent, deja spre pubertate, doar un exemplu, a fost mereu ff slaba..ei, si pt ca e in alta etapa, si pt ca mananca mult mai bine…s-a „ingrasat”.
    Dom’le, tre’ sa slabeasca (e inca bat). ‘Nu mai pune unt, ca untul ingrasa’ – cine stie in ce poate da asta mai tarziu.

    Si cand lucrurile in familie sunt deja f urate , cu certuri, despartire, divort, etc., vine si pubertatea, adolescenta, apar iar razvratiri.

    Deci, calm. Mai e mult pana departe 🤪

  • v. spune:

    Imi amintesc cand povesteai de ei cand erau mai mici si Ivan era cel docil, iar Sofia era rebela…cum el o adora si facea tot ce facea si ea. Nu mai e valabil? Ea mananca legume si el nu? Nu mai incearca sa o copieze? Ma intreb ce s-a schimbat? E oare doar personalitatea lui care iese abia acum la iveala acum sau are legatura cu faptul ca e baiat, si iese testosteronul la iveala, cum ziceai si tu? Chiar citeam undeva ca fetele sunt mai greu de gestionat cand sunt mici, apoi devin mai docile, in timp ce la baieti e fix invers si vad asta la prietena mea care are gemeni – baiat si fata, cum s-a schimbat dinamica dintre ei cand au crescut: fata s-a dezvoltat mai rapid si a devenit independenta mai repede, in timp ce baietelul a fost mai protejat pentru ca era mai timid si mai lent, si acum a inceput sa se manifeste similar cu ce ziceti voi…

    • Printesa Urbana spune:

      A nu, niciodata nu a imitat-o cand a fost vorba de mancare. :))

      Ea dintotdeauna a mancat de toate, el dintotdeauna a mancat paine goala.

  • Lia spune:

    Nu m-as fi asteptat, după cum l-a descris Maria mea :)) au fost colegi de clasa anul trecut, s-au si jucat, a zis ca e foarte drăguț cu toți copiii, ma gândeam ca si cu voi e la fel 🙂

  • Andreea spune:

    poate sunt un pic pe langa articol, dar ai cumva vreun articol scris despre inceputul diversificarii la bebelusi, respectiv ceva sfaturi pentru parinti cu copii care, desi in familie se mananca (destul de) sanatos, nu se ating deloc de cele mai multe legume si fructe?
    bebelusul meu e inca foarte mic, dar ma preocupa acest aspect, pentru ca vad in jurul meu constant o lupta a parintilor cu copiii lor, sa infulece si ei doua rondele de morcovi si o bucata stravezie de dovlecel. Incerc sa o conving pe fetita verisoarei mele, atunci cand ne intalnim, sa guste din orice mancam noi cu legume si sincer nu am reusit decat o data …

    • M spune:

      Pot sa-mi permit sa-ti dau un sfat? Incepe diversificarea cu legume dar in nici un caz cu cereale sau fructe. Astea vin dupa cand copilul mananca deja legumele si carnea. La inceput pireuri indulcite cu lapte si treptat scos laptele de tot sa se obisnuiasca copilul cu aroma simpla.
      La noi meritul e al cresei recunosc. Acolo legumele erau baza si nu era loc de negociere.

  • Alexandra spune:

    Cum ai reușit sa îl faci mai sociabil cu copii? În situația asta ma aflu și eu cu fetita mea de 4,6 ani. Se teme de alți copii străini. La gradi nu are probleme, se joaca cu copii. Mergem și la psiholog de 2 săptămâni. Așteptăm rezultate

    • Printesa Urbana spune:

      L-am lasat in pace. Nu faci un copil mai sociabil, nu ai cum, ce vei obtine daca il vei grabi e ca se va simti neacceptat si neiubit. Cand a simtit el ca e ok sa se deschida, a facut-o, in ritmul lui.

    • Laura spune:

      La 5 ani jumate merge la școală sau grădiniță (am văzut că ai scris școală, dar am zis că poate așa îi zici🤔)?
      5 ani jumate are și fetița mea dar la școală mă gândesc că va merge după 6 ani (la aproape 7)

    • m spune:

      Am fost in aceeasi situatie in care ocolea complet copii straini. Era asa terorizat ca pleca instant de la locul de joaca daca apareau alti copii. Desi mergeam la cresa de mic 8 ore pe zi. Pe la 4 ani s-a schimbat peste noapte si acu, la 7, isi face prieteni foarte usor. Pe oriunde mergem e extrem de sociabil.
      Mersul la psiholog nu strica dar cu copii cateodata trebuie pur si simplu sa ai rabdare.

  • Alexandra spune:

    Eu sunt foarte stresata pe tema asta. Nu știu cum sa o mai dau. Ea fuge efectiv de alți copii. Nu contează ca sunt mai mari ca ea sau mai mici. Foarte greu accepta sa se joace cu cineva și asta numai împinsă de mine. Eu sunt cea care initiaza conversația. Dacă se joaca undeva și vine alt copil pleacă de acolo. Dacă vine vre un copil spre ea se ferește. Și nu știu de ce. Nu era asa. De pe la 2 ani jumate a început faza asta. Prefera sa se joace singura, sa exploreze în parc. La gradi are o prietena buna dar dacă nu e ea se joaca și cu alții. Acasă e foarte dezinvolta cu noi. Nu știu ce s a întâmplat de s a schimbat asa. Și nu știu cum sa fac sa o fac mai sociabila. Nu o oblig sa facă ceva dacă nu vrea dar mi ar plăcea sa o vad jucând se în parc cu alți copii, alergând, bucurându-se.
    În rest e un copil vesel, inteligenta, iubita, dragalita de toată lumea.
    Chiar citeam acum ceva timp articolul tău în care povesteai de Ivan. M am regăsit mult în cuvintele tale. Iar azi când am citit ca Ivan s a schimbat mult pe partea asta mi ai dat speranțe ca o sa se deschidă și fetita mea.

  • Alexandra spune:

    Salutare!
    Am mai scris. Am un baietel nascut pe 17 iulie 2013.
    Doamne ce greu a fost; acum ca a mai crescut parca e un pic mai bine.
    Dar inteleg perfect.

  • Andreea spune:

    La fix a venit articolul asta. Am si eu unul de 5 ani care se comporta cam la fel ca Ivan si chiar ma intrebam ce are.. Macar nu e singurul, m-am mai linistit 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *