Mai stai un pic, mami…

Eram la el în cameră, pe întuneric, amândoi sub plapumă, el cu spinarea lipită de burta mea, eu cu nasul în părul lui lung, adulmecându-i ceafa. Caise coapte, exact ca sora lui. Așa miroase încă, la 8 ani și ceva.

Ne șușotim lucruri, râdem, mă uit la ceas, iar e mult mai târziu decât îmi propusesem, dau să mă ridic.

-Mai stai, mami, te rog. Încă un minut.

Mă întind la loc. Îl aud oftând.

După o vreme, o fi trecut un minut, poate or fi fost două, mă foiesc și zic:

-E târziu, puiule, trebuie să dormi, mâine e zi de școală.

-Știu, dar vreau să mai stai un pic.

-De ce, micuțule? Am stat mult împreună azi.

Apoi mi-a spus ceva care m-a surprins.

-Cine știe ce-o să fie mâine… Azi ești aici și vreau să stai cu mine.

Cine știe ce-o să fie mâine… Nu știu de ce, aveam impresia că doar noi, adulții, avem astfel de gânduri. Azi e aici, mâine poate fi mai rău, mă străduiesc să fiu bine azi, să mă bucur azi de tot ce am bun și de ce nu am rău.

Dar copiii? Nu e copilăria spațiul fără de griji?

Ori poate copiii mei nu mai sunt mici?

-Cum adică ce-o să fie mâine? Când te trezești, vii la noi în cameră și te strecori în pat lângă mine, ca să mai dormim lipiți cinci minute. Ca în fiecare dimineață. Nu?

-Da, așa ar trebui. Dar cine știe?

-Iubitule, nu plec nicăieri mâine. Suntem sănătoși. Fiecare în patul lui. Mâine și poimâine dimineață mă găsești tot acolo.

-Probabil. Dar acum ești aici și vreau să mai stai.

Am recunoscut în el dorința mea de a trage de timp să mai stau cu ei. Să țin timpul nemișcat, să nu mai curgă înainte. Să încremenim acolo, aici, pentru totdeauna.

Nu m-am gândit niciodată că și ei, copiii, simt așa. Mă gândeam că pentru ei e doar despre acum, fără gânduri la mâine.

Dar uite că și ei își fac griji, pe care nu ni le spun, pentru că știu că ele doar ne-ar împovăra, le ducem destul de greu pe ale noastre. Cred că e important să-i mai asigurăm din când în când că suntem aici și nu plecăm încă vreme lungă de acum înainte.

Am mai stat un pic așa, lipiți. A fost așa de recunoscător pentru minutul în plus… Apoi m-a lăsat să plec la sora lui și a adormit repede.

Photo by Ron Lach : https://www.pexels.com/photo/smiling-boy-on-his-mother-s-arms-9478808/

2 Comments

  1. Copii de azi se maturizează la vârste tot mai fragede.
    Nici nu e de mirare,căci evenimentele în curs îi forțează sa o facă. Și oricât i-am asigura noi ca o sa fie bine,adevărul e ca nu se știe.
    Nu mai suntem în siguranță nici măcar în propria casa.Si chiar dacă noi acasă îi ferim de știri despre războaie și atentate,ei tot aud și înțeleg ca nimic nu mai e sigur.

  2. Elvira7

    Si eu, copil fiind, cu o copilarie fericita, o familie unita, vesela, stabila, unde tata o iubea si respecta mult pe mama si amandoi ne iubeau pe noi, copiii, imi puneam deseori astfel de intrebari.
    Dar daca astazi nu se vor intoarce din vizita in care au plecat?
    Iarna ma uitam pe fereastra cand se intuneca si tata inca nu era venit acasa de la servici. Daca a alunecat masina, s-a rasturnat, a murit?
    Asta intr-o lume unde-i stiam pe multi in jurul meu, aveam unchi si matusi si verisori, bunici, ba chiar si frati mai mari! Eram prescolara, parea ca nu am niciun fel de griji. Vestile rele ajungeau mai greu la mine. Totusi, este in instinctul nostru sa stim ca lucruri rele ni se pot intampla noua dar mai ales celor dragi. Sunt convinsa ca este mai acut simtamantul la un copil luat si dus departe de majoritatea celor dragi. Suntem naivi sa credem ca putem sa-i ferim pe copiii nostri de realitatea lumii chiar si in gandurile lor, dar ii iubim si le oferim, ce-i drept, toata dragostea noastra. Ei stiu asta, simt asta, si cel mai bine este ca gandul lor de grija, chiar daca se repeta, nu dureaza mult si se cuibaresc in sanul dragostei nostre si-si recapata repede linistea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *