Lost and found

Acum exact doi ani, stateam intinsa pe spate intr-un pat de spital. Imi era foarte cald si ma durea fata, in care-aveam cusut un tub de plastic gros. N-aveam voie sa ma misc, nici sa maninc. Ma hraneam din perfuzie. Serul ala nenorocit pe care-l simteam deja in gura si in nari, care-mi intra in vene prin dosul palmei, pentru ca in brate deja nu mai aveam piele intreaga. Imi era foame, sete, cald, si ma dureau tot felul de lucruri, unele de la operatie, altele de la amorteala. Imi venea sa pling, dar cumva ma gindeam ca n-am voie sa fac nici asta.
Aveam voie sa urasc, in schimb. Si sa-mi doresc lucruri. Si-mi amintesc perfect ce-mi doream, asa, cu fata-n sus, cu miinile gaurite, cu stomacul gol de zile-n sir, cu obrazul taiat, cusut si umflat, cu dinti scosi din radacina. Imi doream sa traiesc. Ca sa vad ce mai e si miine, cind poate n-o sa mai doara, cind poate n-o sa-mi mai vina sa trag o tigara, cind poate n-o sa mai iubesc un om care-mi face rau, poate o sa-l regasesc pe tata, poate o sa invat sa rid si pentru mine, cind o sa ma simt egala cu cine sint. Cind viata n-o sa mai traga de mine in toate partile si-o sa pot trai ca alti oameni, fara povesti fantastice, fara accidente si coincidente si ghinioane cu putin noroc la mijloc.
Ma gindeam cu pofta la papanasii cu gem de afine de la Casa Ana din Predeal. Ma gindeam la mama, care zimbea in pat linga mine, ma spala cu un prosop ud de doua ori pe zi si plingea pe holuri. Ma gindeam la toti oamenii care veneau sa ma vada, sa-mi tina de urit, sa-mi promita lucruri pe care nici ei nu le-ntelegeau prea bine. La omul din cauza caruia acum nu puteam nici sa respir fara sa transpir de durere si care statea la capul meu citeva ore pe zi, in speranta c-o sa-l iert. C-o sa se ierte el, de fapt.
Au trecut doi ani. Acum ma gindesc la atunci, desi tare mi-ar placea sa uit. Durerea ascutita, discutiile soptite ale doctorilor, multi si albi, care cercetau tubul ala nenorocit, ma impungeau cu degetul in obraz, ma priveau cum icnesc si nu-mi spuneau decit „Hm… da… sa mai asteptam citeva zile…”, zecile de drumuri la spital in lunile care-au urmat, sutele de pastile pe care le-am inghitit, miile de ginduri de crima care mi-au strabatut creierul in noptile in care uitam ca n-am voie sa dorm decit pe partea stinga si ma intorceam in somn si-mi dadeau lacrimile de durere fara sa realizez de ce. Oamenii pe care i-am pierdut in saptaminile in care-am refuzat sa ies din casa, sa raspund la telefon, sa sper c-o sa treaca. Anul in care n-am putut sta la soare, in care nici macar n-am putut incerca apa marii cu degetul.
Au trecut doi ani. Sint trista cind ma uit la atunci, dar mi-am incheiat socotelile cu voi. Cu miinile care mi-au scapat capul pe ciment, cu cele care m-au cusut strimb, cu cele care mi-au propus relatii nepotrivite in momente in care abia stiam cine sint, cu durerile si tuburile si pielea prea subtire, cu discutiile seci cu psihoterapeuti mai naivi sau mai insinuanti, cu ura si amintirile sarate.
Dar nu pentru c-as fi iertat ceva din ce mi s-a intimplat, sau pentru c-as fi inteles. Asta nu cred sa se intimple vreodata. Ci pentru ca acum sint intr-un loc prea cald sa mai vreau sa ma intorc acolo, nici macar cu gindul.
Trec zile in sir fara sa-mi aduc aminte ca am un semn pe fata si dincolo, pe dinauntru. Uneori mai duc mina si mi se pare ca nu-l gasesc, ca si cum se face tot mai mic. Sigur ca mi se pare, dar asta e tot ce conteaza. Si nu timpul face asta. Sigur ca ajuta, dar e mai mult de-atit. E bucuria cu care adorm si ma trezesc, care se aseaza ca o miere cu propolis peste ranile astea despre care credeam c-or sa supureze la nesfirsit.
Da, mi-am incheiat socotelile cu trecutul. Sint multe si complicate, sau poate simple, nu stiu, stiu ca atirnau acolo si ma dureau cind incercam sa ma desprind. Acum sint aici. Am desenat in minte locul asta de-atitea ori in patul ala de spital… Si trageam de mine sa ma ridic, sa ma vindec, sa pot ajunge aici. A durat o vreme, mai mult decit mi-am propus, mult mai mult decit credeam ca pot astepta. Dar merita, jur ca merita, ar fi meritat si mai mult.
Si acum nu mai vreau alta viata. Sa fie asa cum e, cu povesti multe, cite una pe zi, azi o inundatie, miine un mic accident cu masina, poimiine un blocat scurt in lift, apoi o amenda si poate o dubla pneumonie. Bring it on, ce sa zic, ma simt curajoasa. Pentru ca una dintre povestile astea adevarate care mi se intimpla esti tu. Poate cea mai greu de crezut dintre toate. Cu siguranta cea mai adevarata si mai prezenta. Hai sa mai treaca 20 de ani si sa vedem ce-o sa fie la capatul lor. Abia astept sa fie miine, desi trag de ziua de azi ca de-o guma bine mestecata. Iar ce-a fost… a fost ca sa nu indraznesc sa mai refuz sa promit lucruri. Tie ti le promit pe toate, ca de murit sigur nu mor cel putin o vreme. Am invatat cum se face, pot si vreau. Stiu ce-o sa fie. Just wait and see!

LE: N-au trecut 10 minute si era sa-mi zbor virful unui deget cu cutitul de carne. M-am ales doar cu o taietura, din fericire, unghiul a fost unul bun. Cum ziceam, ghinion cu un mijloc de noroc. Nu ma doare, nu ma doare…

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4247

13 comentarii

  1. Stiu prea bine cum e cu lucrurile pe care nu le iertam, pentru ca nu pot fi iertate, dar mai lasam timpul sa le prafuiasca un pic, nu ne mai gandim la ele o vreme, apoi inca o vreme, iar cand ne gandim ne zicem ca poate le-am uitat. Pentru ca acum traim (sau ne imaginam doar) alte si alte povesti. Unele adevarate.

  2. Ce trista poveste ai… Si ai dreptate, nu cred c-o sa treaca, oricat te-ai preface. Bine e sa te uiti numai inainte, unde o sa fie cald si bine.

  3. Am avut şi eu episoade nefericite, ca tot restul lumii de altfel, şi încetul cuîncetul cu toatele se şterg din momoria noastră care doare. Pentru că eu cred că avem o memorie dureroasă, în care fiece moment răscoleşte ceva, şi o memorie nepăsătoare, în care stau lucrurile care ne-au afectat extrem de mult la momentul producerii lor, poate prea mult ca să mai producă efecte după atâta şi atâta timp.
    Oricât ar fi de dureroase sau nu amintirile, singura direcţie în care putem privi e înainte. Şi depinde doar de noi şi de norocul pe care ni-l facem, dacă ne fabricăm amintiri frumoase sau dureroase.
    Toate cele bune,draga mea!

  4. Ti-a fost multa lume aproape atunci, oameni care te iubeau si care nu mai stiau ce sa-ti faca sa-ti fie bine, nu stiu daca iti dai seama. Oricum, a trecut, ai mers mai departe. Cati dintre oamenii aia iti mai sint aproape acum?

  5. Stiu ca nu ai nevoie de sfaturile nimanui, mai ales de ale mele, o necunoscuta, insa…daca ti-ai regasit linistea, fericirea, bucuria de a trai sanatoasa si fara durere, priveste pe cat poti numai inainte….
    Orice privire inapoi aduce, involuntar, si un dram de suferinta, si nu meriti asa ceva… Nu meriti si nu merita sa te regasesti in acel trecut nici pentru o secunda…
    Esti o norocoasa si asta e tot ce conteaza, o luptatoare si ai un viitor de poveste in fata! 🙂
    Te pup!

  6. Aveti dreptate cu totii. Si stiti la fel de bine ca oricit ti-ai propune sa te uiti doar in fata, uneori e ceva ce te cheama inapoi si mai intorci capul, chiar si numai pentru a arunca o privire dispretuitoare… si atunci, pentru o fractiune de secunda, retraiesti chestii… Dupa care, vorba ta, Ana, te intorci la lupta si la viitorul luminos si imprastii fluturi in jur, fiindca te simti norocos si binecuvintat si tot restul. Life is good, I tell you…

  7. Doamne,ce fior de tristete ma strabate din cap pana in picioare la citirea acestor randuri…Nu pot sa cred ,nu vreau sa cred ca ai avut parte de asa ceva.Totusi,sufletul tau a ramas atat de frumos si apt sa primeasca si sa spere la fericire!Incearca din rasputeri sa nu mai privesti inapoi,dar n-ar strica sa stim si noi ce nume poarta si ce hram acesta „persoana” capabila de asa ceva.Nimeni nu te opreste sa il arati cu degetul,pentru ca TREBUIE sa plateasca.De iertat,nu as putea sa il iert niciodata.

  8. Mihaela, nu conteaza, chiar nu conteaza cine e, nu m-ar ajuta cu nimic sa-l arat cu degetul. E un om care-a gresit si care sper c-a invatat macar un lucru, unul singur, din toata povestea. Nu stiu care-ar fi ala, nici nu-mi pasa. Eu sint importanta acum, si eu sint bine. El se lupta cu demonii lui, sau poate nu, chiar nu e relevat pentru mine… Te imbratisez si-ti multumesc pentru vorbele frumoase.

  9. Ioana,

    Daca vreodata continutul blogului o sa apara intr-o carte , sa stii ca la mine o stea pe primul raft, nu chiar prima din stanga , acolo nu cred ca ii poate lua cineva locul lui Armstrong, dar a treia sigur sta !

    Victor Toma

  10. Omul ala ar trebui sa faca puscarie, nenorocitul naibii. De ce nu l-ai dat in judecata? De ce n-ai pus niste baietasi sa-l rupa in bataie, sa-l dea cu capu’ de toti peretii? Astia n-ar trebui sa mai traiasca.

  11. catre Ionouka: din ce inteleg eu aici un nefericit ti-a cauzat o mare pierdere…imi pare rau…

    nu esti singura caruia ii pare rau cu nu si-a cerut iertare la timp iubitei sau iubitului si ca „totul” s-a terminat intr-o dimineata.
    totusi exista speranta si dorinta de a trai si de a iubi mai mare decat durerea imensa traita.
    Toamna este un anotimp trist. la tine vad ca este iarna

    cat despre cartea pe care o sa o scrii, daca o sa scrii… multa bafta.

  12. Multumesc, anonimule care scrii pe blogul meu, da, nu-mi place deloc iarna, cu exceptia sarbatorilor. Cit despre restul… trecute si ingropate. I’m better now. A lot better.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *