Mai

Azi noapte am visat ca nu erai. Ca din nou eram doar eu, convinsa ca tu existi undeva si ca la un moment dat o sa te asezi aici pe covor linga mine. Atit de convinsa si atit de vehementa in conversatii incit oamenii ma priveau cu o sprinceana ridicata.
Nu mai tin minte in ce circumstante anume, dar viata mea era dintrodata fara tine. Nu-mi venea sa pling, pentru ca nu simteam lipsa ta ca pe o pierdere, era ca si cum tu n-ai fi fost niciodata. Lucrurile n-aveau umbre, si nici culori. Erau si pisicile, insa complet mute. Covorul rosu era gri. Geamurile erau inchise, perdelele miroseau a praf. Bucataria lipsea cu totul, oricum nu-mi venea sa maninc sau sa beau.
Si stateam in vis pe canapea cu un zimbet drept pe fata, fara sa fac ceva anume. N-aveam taste, nici carti, nici telefoane mobile. Ma aveam doar pe mine, cu zimbetul asta gol care nu venea de nicaieri si simteam ca lipseste ceva. Lumina, culoare, zgomote, mirosuri, gusturi. Asteptam inerta, zimbind, ca sa nu alung posibilitatile.
M-am trezit obosita, cu muschii fetei intepeniti de-atita zimbet idiot. Eram singura sub plapuma si pentru o secunda mi-a fost groaza ca visul fad e de-adevaratelea. Ti-am vazut insa ceasul verde pe noptiera si-am rasuflat usurata.
Mi-am dat seama ca tu esti, ca te-ai asezat pe covor linga mine. Ca pisicile miorlaie si torc una-n stinga si alta-n dreapta, ca in sufragerie miroase a mar verde si-n dormitor a sex, ca mobilele noastre-s foarte colorate, ca sintem vii si ne miscam impreuna frumos, fara sa ne-mpiedicam mai deloc.
Am citit odata undeva, sau poate am visat, nici nu mai stiu, o propozitie care spunea ceva de genul „o sa stiu ca tu esti atunci cind o sa ma faci sa vad lumina asta de mai si in decembrie”.
Eu vad lumina asta de mai in fiecare zi din noiembrie incoace. Uneori inchid ochii si ma sperii ca ce avem e doar un tablou pe care ni l-am desenat singuri pentru ca ni l-am dorit prea mult. Apoi ii deschid si te vad ca esti adevarat, esti aici, cu o mina pe genunchiul meu, cu fire albe la timple, cu ochelari pe nas, cu ceasul tau dat un pic inainte, cu pesti si cu carti.
Si nu-mi vine sa ma dau jos din pat, ca e lumina de mai si e bine.



7 Comments

  1. Ionouka

    Da, Christiana, de-aici era… Scurt si la obiect. Thx alot!

  2. Anonimul

    Spuneam mai devreme ca dupa ce am citit acest post am simtit ca mi s-a dus inspiratia. Mi s-a raspuns ca ma alint.
    Acum simt nevoia sa ma explic: sentimentele fiecaruia sunt frumoase, unice si fiecare experienta chiar daca sub o forma sau alta a mai fost traita si de altcineva (deh! nu am inventat noi roata) nu poate fi inteleasa de ceilalti.

    Tot ce putem face este sa ne aducem aminte de acele clipe pe care le-am trait fiecare si sa ne inchipuim ca si ceilalti trebuie ca simt la fel ca noi!

    PS: acesta nu este un comentariu la postul de fata. E doar o explicatie.

  3. Anda

    E frumos ce ai scris tu…e frumos cand realitatea e atat de ireala incat intrece orice vis. Si eu mai visez uneori, visez ca e bine…

  4. Alexandra

    Tu chiar scrii deosebit de frumos!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *