Viața lor fără mine

De sute de dimineți facem aceleași lucruri împreună, eu și ea. O aud vorbind în pătuț, mă ridic să-i fac laptele și să mă spăl, intru la ea, ea-mi rîde, povestim cîte ceva, dau draperiile la o parte cînd îmi spune ea, nu mai devreme. Ne pupăm peste pătuț, ea mă întreabă de tati și de mau. O schimb. Miroase a cald și-a somn. O mîngîi pe cap, o pup de o sută de ori pe frunte, pe umeri, pe mîini, pe tălpi. Cîntăm, povestim. O încalț, apoi o iau în brațe și-i dau laptele, în timp ce ea mă mîngîie pe păr sau îmi numără nasturii bluzei. Apoi pornim spre restul casei, cu pisica printre picioare. Dăm drumul la colinde și aprindem luminile din brad. Eu pun de omletă pentru noi, ea spune bună dimineața jucăriilor.

Mai sînt și dimineți în care nu mă pot da jos din pat. Atunci se duce omul la ea. Eu zac cu ochii închiși și-mi imaginez cum ar fi viața lor fără mine. Ea întreabă de mami, el îi spune că mami doarme, ea își reia joaca de dimineață. O îmbracă, ea vorbește, el o întreabă ce vrea să spună. Aș vrea să-i strig eu traducerea, dar sînt prea obosită. Îi dă laptele, e liniște. Apoi îi aud pașii mici, vine spre dormitor. Mă strigă. Țin ochii închiși. Și dacă n-aș fi aici deloc? Ce-ar face? Ar merge mai departe ei doi, s-ar descurca de minune. Eu nu m-aș descurca însă, oriunde-aș fi după ce n-aș mai fi aici, chiar dacă ar exista viață după moarte, eu fără ea n-aș trăi nici măcar acolo. Mă trage de mînă, mă strigă, întinde spre mine un bot umed și cald. Deschid ochii, chiuie de bucurie. Sînt aici, ce bine că sînt aici!

Am scris postul ăsta ieri. Iar azi dimineața am dat peste un link cu o poveste foto: un tată și fetița lui fac poze în casa în care el și mama fetiței făcuseră pozele de nuntă. Ea între timp a murit de cancer, au rămas ei doi, el și fetița, să-și spună povestea. Care nu e una despre durere și moarte, ci una despre dragoste, spune tatăl fetiței.

moving-without-mom-ben-nunery-2

M-au durut pozele astea, nu-mi pot imagina viața ei fără mine, viața mea fără ea. Priviți pozele, sînt frumoase. Și dureroase, oricît ar vrea tatăl fetiței să creadă (și să credem) că sînt doar frumoase.

Pin It

26 Comments

  • Alice wonders spune:

    Eu ieri am gasit fotografiile astea si am plecat de la birou cu ochii rosii. Sa fiti sanatosi!

  • mixy spune:

    Mi s-a mai întâmplat în diverse ocazii să mă gândesc la acelaşi lucru – din acest motiv mi-am crescut copila în aşa fel încât să fie convinsă că se poate descurca oricând fără mine.
    De viceversa n-o să mă pot învăţa niciodată…

  • Mihaela Curea spune:

    Si eu am vazut ieri pozele, dureros, infricosator. Chiar ieri imi spunea sotul ca nici nu vrea sa se gandeasca daca unul dintre noi ar pati ceva, ce ar face celalalt singur…

  • simona spune:

    emotionant pana la lacrimi….si d cd a aparut printesa mea se aduna lacrimile la emotii de as putea lejer inunda o camera dak le.as aduna 🙂

  • V.O.Sarb spune:

    Felicitari pentru articol…. trebuie sa luam si noi o ‘mau’ ca sa fie tabloul complet

  • Andreea D. spune:

    Sunt frumoase pozele dar…ar fi şi mai frumoase dacă cineva n-ar lipsi din a doua poză 🙁

  • Vai ce nod in gat mi s-a pus…. mi se pare incredibil de dureros, dar in acelasi timp mi se pare ca tatal este de admirat pentru ca a avut puterea sa faca asta…

  • Am lacrimat cand am citit povestea. Cred ca orice om e sensibil cand se gandeste ca poate ramane fara cel iubit. Un astfel de pas se intampla cand copilul are 2 ani si brusc te intorci la job cand inainte acele 10 ore le petreceam cu copilul. E foarte greu la inceput. Ai impresia ca pierzi totul … cand vii acasa obosita, nu mai ai atata chef si energie ca inainte, apoi suferi de 2 ori mai mult de remuscare…

    • Printesa Urbana spune:

      Sau uite, cind in unele dimineti pur si simplu nu te poti da jos din pat. Esti acolo, dar nu esti, dar esti. 🙂

  • Andra spune:

    Le-am vazut si eu dimineata, inainte sa-ti citesc postul, am plans… M-am gandit la ea, la mama, dintre toti, ce trebuie sa fi simtit cand stia sigur ca moare si nu o sa mai faca parte din viata copilului ei…

  • maitreyi spune:

    Plan si iarasi plang!Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi viata lor fara mine sau a mea fara vre-o unul din ei!Sunt dependenta de ei(tata si fiu)!Vreau doar sa-mi simt „piticu” in fiecare seara si dimineta!

  • maitreyi spune:

    era plang…

  • Robo spune:

    mie mi se par sinistre si bolnave fotografiile alea. e ca si cum fetita ar lua locul femeii moarte si ca sotie pentru taica-su si ca viitoare moarta de cancer.
    poate sunt eu superstitios 🙂

    • Oana spune:

      Me dezamageste profund viziunea ta, Robo… Sau felul cum ai ales sa percepi acest colaj… Sa ne feresca Dumnezeu sa fim nevoiti sa trecem printr-o asemenea drama! Abia atunci ii putem intelege pe cei care aleg sa reactioneze sau pur si simplu reactioneaza intr-un anumit fel, intr-o anume situatie…. Altfel sigur nu. Din punctul meu de vedere, alegerea tatalui de a face aceste fotografii, ca tribut femeii ce nu mai este in viata lor, este extrem, extrem de plina de semnificatie. Presupun ca mesajul ar fi: ” Iubita mea…tu nu mai esti fizic langa noi, insa Olivia este, iar prin ea, vei fi si tu mereu… Am ramas noi doi doar, dar ne avem unul pe celalalt, copilul nostru este totul de-acum pentru mine, este tot ceea ce mi-a ramas… Promit ca imi voi dedica viata micutei noastre… Odihneste-te… Nu-ti face griji pentru noi… Te iubim!”… Motivatia pentru alegerea tatalui de a reface pozele de nunta insa de asta data alaturi de copil ar putea fi, asadar, aceea ca fetita este sange din sangele mamei si in acelasi timp tot ce i-a ramas… Ti se pare la fel de sick acum?

      • Robo spune:

        de ce te dezamageste viziunea mea?
        exista cumva o reteta standard de reactie la asa ceva si eu nu m-am conformat?

        • Maria spune:

          Da, si mie mi-au parut putin freaky fotografiile initial, dar cred ca e doar din cauza diferentei de cultura. Din experienta mea pe langa americani(nu grozav de bogata) am observat ca ei sunt mult mai putin atasati unul de celalalt comparativ cu noi; cuplurile sunt mai putin apropiate precum si parintii de copii si invers; cuplurile fac mai multe chestii separat unul de celalat in timpul liber iar pe copii ii cam trimit la 16 ani de acasa ca sa-si castige bani. Drept urmare, ei iau moartea unei persoane dragi ceva mai usor decat noi, sufera mai putin si se vindeca mai repede; asta si din cauza ca sunt invatati de mici sa vada pierderea a ceva/cuiva nu ca sfarsitul lumii, ci ca o schimbare careia trebuie sa ii faca fata cat mai pozitiv. Nu vreau sa zic ca ei nu sufera cand pierd persoane dragi, probabil ca sufera, doar ca se pare ca reusesc sa iasa la suprafata mai repede si le vine mai simplu sa inlocuiasca durerea cu lucruri pozitive (gen refacere sedinta foto).
          Nu stiu cum sunt inmormantarile la americani, dar parca in filme nu am vazut bocete si plansete. Probabil ca daca s-ar vedea in America o doamna bocitoare de la noi, ar fi dusa de urgenta la doctor si hranita medicamente de ar trebui convinsi doctorii ca e chestie de cultura – la fel ca in povestea cu romanii care au taiat porcul in America si a venit SWAT-ul peste ei :).
          Deci cred ca tatal a facut fotografiile ca sa creeze o amintire frumoasa cu ei 3 si casa, astfel incat fetita, chiar daca si-a pierdut mama, sa ramana cu sentimente si amintiri de dragoste si nu de pierdere si durere, si sa creasca frumos si sanatos chiar doar cu un singur parinte si intr-o alta casa.

    • Carla spune:

      subscriu.

      • Carla spune:

        raspunsul meu se referea la faptul ca am simtit exact ca Liviu si m-au trecut fiori,vazand pozele.Categoric nu le-as fi facut.

        • Printesa Urbana spune:

          eu nu ma pot pune in pielea lui. de-aia n-as zice ce-as face. doar cine-a trecut prin asta stie ce-ar fi facut si ce nu. noi restul… speram sa nu aflam.

  • Gabriela Ganea spune:

    Nu vreau sa ma uit la poze, e mult prea dureros. Eu am crescut fara mama. A murit cand m-a nascut pe mine. E rau si e atat de dureros ca-ti vine sa urli. Nimic nu poate inlocui mama in inima unui copil, nici macar daca nu a cunoscut-o. Nici tata, nici bunica, nimeni. E o legatura care se creaza inca din timpul vietii intrauterine si care nu se pierde niciodata. Iar acum cand sunt si eu mama ii simt lipsa mai mult decat oricand. Am petrecut o zi si o noapte departe de puiul meu la un moment dat, fortata de imprejurari, si ma gandeam ca voi putea dormi macar 6-7 ore legate, dupa mult timp de nesomn. Ghici ce…n-am inchis un ochi, gandindu-ma la ce-o face el in timpul asta. Nu stiu care ar fi viata lui in lipsa mea. A mea fara el nu ar fi nimic.

  • Alexandra Perse spune:

    Eu mereu am spus ca, mai bine să trăiască ei fără mine, decât eu fără ei. N-aş putea trăi nici fără soţul meu, nici fără minunea mea de copil.

    • frmshk spune:

      Da, așa tindem să simțim… mă gândesc că Puștiul meu ar păți ceva, și mă doare cumplit, doar gândul. Dar mă gândesc că aș păți eu ceva, și el ar fi fără mamă, și asta mi se pare nu doar cumplit, ci nedrept, absurd. Pentru că el, fără mamă, ar avea șanse mult mai mici să crească OM… nu vreau să fiu egoistă. Nu în ceea ce-l privește pe el.

      Și, de fapt, ne rămâne doar să sperăm că o să fim ok, să parcurgem drumul vieții împreună, cât de mult.

  • andaz spune:

    Offf ce post… Chiar azi cand sotul meu trebuia sa vina si avionul nu a putut ateriza din cauza ceţii… Ne facusem planuri cum mergem impreuna sa ii luam pe copiii de la scoala, respectiv gradinita si cand am aparut fara tati, Victor, baiatul, a inceput sa planga de nu se putea oprii…
    Ideea e ca sunt trista si m-a intristat si mai mult postul. Am incercat sa vad pozele ca despre ceva despre dragoste, dar tot am plans, gandindu-ma la fetita care v-a creste fara mama. Mi-a venit in minte si povestea de aici cu mama bolnava de cancer care a nascut si apoi a murit…

  • kittysor spune:

    dar despre altceva nu putem vorbi acum in prag de sarbatori, decat de moarte? ???!!!

  • Tea Slabeste spune:

    Acum 2 ani prietena mea cea mai buna intr-o vreme (tot vreo 2 ani), Corina, a murit de-un atac cerebral. Avea 28 de ani, varsta mea de acum, doua fetite si un sot. Mi-e incredibil de dor de ea.. i-am revazut recent fetitele pe Facebook. Caut privirea ei in ele si ma bucur atat de mult cand le vad crescand.

    Eu sunt de parere ca-i bine sa te gandesti la propria mortalitate (we’re all going that way) atata timp cat te ajuta sa te dezmeticesti un pic de cele materiale si sa-ti dai seama ca vrei sa inchizi laptopul si sa te duci sa te joci cu nepotul, true story 🙂 Doar gandul ca pot sa face asta imi pune zambetul pe buze. Abia astept Ajunul! (dar asta nu inseamna ca nu ma gandesc des la Corina)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *