Copiii și NU-urile

Acum o vreme au stat la noi aproape două săptămîni întregi mama și bunica. A fost tare fain, am gătit împreună, am depănat amintiri din cele jenante pentru mine (și Doamne, câte sunt), ne-am jucat cu Sofia, am construit amintiri din cele mai prețioase. Printre toate astea, am putut să observ fără să-mi propun diferențele mari de atitudine și comportament dintre generații față de copilul mic.

Sofia mea n-a auzit atîția de NU în toată viața ei cîți a auzit în cele 12 zile de vacanță. NU alerga. NU sări. NU țipa. NU te duce acolo. NU pune mîna acolo. Mama și bunica protejau copilul spunîndu-i NU la tot pasul. Să NU cadă. Să NU-și tragă nu știu ce în cap. Să NU mănînce de pe jos.

Noi n-am crescut-o cu NU. De cînd a început să mișune am eliminat mai toate pericolele (obiectele grele pe rafturi, colțurile, prizele, firele), am deschis toate ușile casei și-am lăsat-o să descopere toate cele, că de-aia ne-am luat casă mare. Aleargă liberă, uneori cade, se ridică, se mai cocoață pe unde n-are voie, mai cade, se ridică, dar de cele mai multe ori pur și simplu se joacă. E mereu supravegheată, n-o lăsăm niciodată singură într-o cameră, e încă prea mică.

În zilele în care a plouat în capul ei cu NU, la început a fost contrariată. Adică de ce să nu alerg? Nu s-a oprit din alergat decît de cîteva ori, mai degrabă surprinsă de interdicție decît convinsă de ea. Apoi le-a ignorat cu totul, mai ales că eu și taică-su nu interveneam, de unde ea deducea (corect) că din partea noastră n-are decît să facă ce poftește.

Eu una n-am auzit atîția de NU cît am fost mică, pentru simplul fapt că majoritatea timpului mă jucam singură. Adulții erau fie la serviciu și eu alergam prin curtea bunicior în timp ce ei lucrau la vie, sau mă jucam în spatele blocului în timp ce mama făcea de mîncare în casă. Acum copiii sînt supravegheați aproape tot timpul pînă la vîrste mult mai mari. Eu am mers singură la școală (mă rog, cu două colege, dar fără adulți), cu cheia de gît, de la șase ani. Ne mai permitem asta acum, cu miile de mașini care conduc aiurea, cu cîinii fără stăpîn, cu toți nebunii și toate drogurile pe stradă? Sigur că nu, atunci era totul mai sigur, mai simplu, atunci erau spații verzi, eram mulți afară, stăteam mereu împreună în turmă, eram în siguranță.

Cînd ne prindeau în casă ai noștri, de căptușeau cu NU-uri, pentru că n-aveau de ales. NU avem carne azi. NU avem bani de haine noi. NU ai voie la TV că nu e nimic de văzut. NU vorbi tare, să nu te audă vecinii. NU vorbi despre familie la grădiniță, cine știe cine te aude. NU face deranj în casă.

Cînd am devenit părinți la rîndul nostru, am decis să fim mai zgîrciți cu NU-urile, să le păstrăm pentru zonele cu adevărat interzise.

NU bagi degetele în priză.
NU bei apă din toaletă.
NU te joci cu focul.
NU te atingi de medicamente.
NU lovești oameni, animale, lucruri.
NU spui minciuni.

Dar da, poți să alergi, poți să cînți tare, poți să faci dezordine cîtă poftești, poți să guști din mîncarea pisicii dacă ți se pare apetisantă, poți să te joci în parc desculță, poți să încerci să te îmbraci cu rochia mamei. Orice nu îți pune în pericol siguranța, sănătatea, dezvoltarea și nu afectează confortul altora e permis.

M-am bucurat să aud la conferința de luna trecută, Parenting prin ochii copilului, că e mai bine așa pentru cel mic. Care dacă aude NU la tot pasul, ajunge în cele din urmă să-l ignore, și cînd te vei afla într-o situație cu adevărat gravă și urgentă, vei striga NU și copilul nu te va auzi, se va îndrepta alergînd spre marginea prăpastiei în timp ce tu mori încet că nu mai ai timp să-l ajungi și de strigat strigi degeaba.

În plus, copilul are nevoie de control, iar dacă aude NU tot timpul, se va simți constrîns, frustrat. Noi, ca și copii, petreceam mult timp afară, de capul nostru, luam decizii pentru noi, aveam control. Copiii noștri, din motivele despre care am povestit mai sus și poate și din altele, care țin de modificări mai subtile ale mentalului întregii lor generații, nu petrec timp singuri aproape deloc. Pentru a avea un minim de control, e nevoie să ia singuri decizii (într-un perimetru sigur impus de părinte, desigur). Și pentru asta, e nevoie de niște limite care corespund nivelului lor de dezvoltare.

Decideți care sînt lucrurile cu adevărat importante pentru voi, ca părinți. Ce reguli NU pot fi încălcate. Restul, supuneți negocierii cu copilul. Construiți un univers limitat, dar suficient de larg cît să nu fie apăsător, descrieți-l copilului cu calm și dragoste, apoi fiți acolo să vă asigurați că limitele nu sînt depășite și să lărgiți limitele cînd copilul crește și începe să se simtă sufocat.

Un lucru interesant pe care l-am aflat la conferință și care ne e de mare folos cu Sofia acum, că a mai crescut, e formularea corectă a rugăminților și comenzilor simple. Mintea operează cu imagini. Cînd îi spui unui copil NU MAI ALERGA, primul lucru care îi apare în minte e imaginea lui însuși alergînd. În mod firesc, va avea tendința să alerge, dacă-i mai spui și să NU CADĂ, șansele să cadă devin de-a dreptul uriașe, pentru că el se vede căzînd și e posibil chiar să cadă. Copilul nu are timp să caute în capul lui opusul alergatului și să și-l imagineze pe acesta, mai ales cînd părintele strigă la el non stop. Adică mama zice să nu alerg, adică vrea de fapt să ce? Să stau? Să merg mai încet? Să sar într-un picior?

Mult mai eficient e să construiești rugăminți sau indicații pozitive.
Mergi mai încet în loc de Nu mai alerga.
Vorbește în șoaptă în loc de Nu mai țipa.
Ține-ți mîinile pe lîngă corp în loc de Nu-l mai pișca pe frate-tu.

Construcția pozitivă funcționează pentru simplul fapt că cel mic vizualizează imediat ce e îndemnat să facă și poate reacționa rapid în sensul dorit de părinte.

Sînt lucruri simple, ușor de implementat (dacă, desigur, vi se potrivesc și vi se par logice și benefice), care se înscriu în aceelași mod de creștere a copilului cu blîndețe, empatie și dragoste necondiționată. Cînd mă uit la Sofia și-o văd atît de bună, de calmă, de înțeleaptă, de veselă tot timpul, îmi dau seama cît de mult contează libertatea și zîmbetul continuu în care a crescut (deși sînt gata să recunosc că probabil 90% din minunea care este ea i se datorează doar ei). Fiți acolo, lăsați-i să se exprime, jucați-vă cu ei tot timpul (musai o să scriu și despre asta curînd, despre statul pe podea alături de copil, e ceva ce eu fac tot timpul, ore în șir, iar omul mă întreabă cum naiba nu mă plictisesc să fac asta cu zilele, cu lunile și anii chiar), sînt făpturi atît de inteligente și de flămînde de atenție încît eu una mă mir zi de zi de cît de simplu e de fapt. Trebuie doar să fii acolo, atent și cu inima deschisă.

Pin It

59 Comments

  • Robo spune:

    da. ai mai putut sa fi scris despre reactia interesanta pe care o are cand ii pui intrebari negative si ea raspunde pozitiv.

    adica o intrebare de tipul „Nu mai vrei sa [mananci, dormi, faci aia sau ailalata]?”
    primeste de la ea raspunsul „DA”, care inseamna ca e de acord cu ce spui, de fapt, in timp ce un adult ar raspunde cu „Nu”, adica „Nu, nu mai vreau sa fac aia sau ailalta”.

    asta cred ca e un exemplu bun pentru cat de nepregatiti sunt copiii sa gandeasca in termeni negativi, exact cum spuneai, si cum intrebarile de genul asta ii confuzeaza la varste asa mici.

    daca in loc de „nu mai vrei sa mananci?” o intrebi „mai vrei sa mananci?”, ea raspunde corect, cu „NU”.

    nu?

    • Printesa Urbana spune:

      Da, am adaugat!

      • Ramona spune:

        Printesa draga,

        Azi am avut o zi grea cu fiul meu , un copil energic , incapatanat, inteligent si frumos, dar care la 3 ani nu are mai mult de 15-20 de cuvinte in vocabular ( acasă se vorbește in trei limbi si călătorim foarte mult, dar nu imi fac griji).
        Articolul tau mi-a adus aminte ca fiul meu nu poate fi altfel decat mine. Daca eu sunt incapatanata , fac urat cand nu mi se da sau nu mi se face, nu am răbdare , uneori ma impinge de la spate si un mic imbold de razbunare, iar manipularea o folosesc destul de des…apoi cum sa fie acest copil??!!
        Multumesc! Mi-ai adus aminte de… Multe! Multumesc!
        Astept sa scrii si despre cum se împăca Sofia cu faptul ca nu va mai fi singura la părinți si despre activități pe care le faceți împreuna.
        Încă o data multumesc , felicitări pentru sarcina si abia astept următorul articol!
        Ramona

  • Monica spune:

    Mai am cateva zile pana ce nasc, ceea ce e e foarte emotionant pentru mine si totodată stresant. Nu mi-e frica de nastere, dar mi-e frica de ce va fi dupa. Parca nu ma simt defel pregatita pentru a educa un copil (desi am deja 10 ani de munca alaturi de copii, cu care pot sa zic ca nu cred ca am dat gres). Ma tot gandesc ca poate nu voi sti cum sa reactionez cand ma intreaba ceva, ca poate nu voi alege cele mai bune raspunsuri, ca voi zice de prea multe ori NU etc.

    Apropo de articol, ieri la cabinetul med. de fam. venise o bunica cu o fetita de aprox 1,5 ani. In 40 de minute cat am stat acolo i-a zis sa nu puna mana pe …, sa nu strige tare ca… sa…. toate urmate de TE BATE DOAMNA DOCTOR. A zis ca o bate dn dr cred ca de vreo 30 de ori. ma intreb acum, oare cum reactioneaza fetita aia cand o vede pe dna dr?

    • Printesa Urbana spune:

      Nastere usoara, o sa vezi ca primele luni, in care copilul doar plinge si maninca si doarme or sa te pregateasca pentru ce e mai greu. Totul vine de la sine.

    • Robo spune:

      ei, nu cred ca e cazul sa-ti faci griji. stii cum se spune: copiii se nasc „parent proof”, adica protejati in mare parte fata de greselile sau prostiile pe care le fac parintii.

      Ioana vorbeste aici de chestii de finete, in general.
      Eu cred ca foarte importante sunt lucrurile alea grave: sa nu-l abuzezi fizic sau psihic, sa-l protejezi, sa-l iubesti, sa-l hranesti samd. Atat timp cat astea sunt asigurate, copilul va fi ok, chiar daca, sa zicem, il lauzi mai mult decat e cazul sau ii pui intrebari care incep cu „NU”.

      daca ai disponibilitatea sa-ti pastrezi o minte deschisa si sa fii atenta la copil, iti vei da seama de multe lucruri din astea de finete pe masura ce trece timpul si le vei corecta din mers, daca ti se pare ca e cazul.

      nimeni nu e pregatit cu adevarat sa fie parinte, e un proces, cum zice americanul.

      • Monica spune:

        MUltumesc de incurajari. Poate teama mea vine si din faptul ca am vazut foarte multi copii la viata mea, unii mai frumos educati, altii mai putin si mi-e frica sa nu dau gres.

        Multa sanatate va doresc si o sarcina usoara (daca o fi existand asa ceva 🙂 )

    • Karina spune:

      Dacă ai 10 ani la activ cu copiii, o să şi se pară floare la ureche doar cu unul, care e al tău şi îl poţi educa după principiile tale. E mult ma greu cu copiii altora, să implementezi în ei ideile părinţilor lor despre cum ar trebui să fie educat un copil…

  • Foarte frumos si educativ! Ma regasesc in tot de ai scris despre fetita ta. Un copil care aude des „nu” are toate sansele sa ajunga un adult fara initiativa, temator si inhibat. Asta pentru ca prin avalansa de „n-ai voie” si „nu” i se taie aripile inca de mic, e invatat sa stea in banca lui, sa nu cerceteze, sa nu fie curios sau chiar sa nu intrebe. Mie imi scapa uneori, mai ales atunci cand am ceva de facut si n-am rabdarea necesara. Am reusit sa raresc la maxim situatiile de genul asta punandu-mi imediat intrebarea „de ce nu are voie? In majoritarea cazurilor nu gaseam nici macar un raspuns multumitor.
    A, de curiozitate, mama si bunica ta nu ii spuneau si ca e „caca” atunci cand punea mana pe ceva ce in conceptia lor nu trebuie atins? Eu ma lovesc des de asta. Cei care ne-au crescut pe noi au implantata adanc in mintea lor aceasta expresie. Fetita mea are doi si doua luni si de curand i s-a spus ca nu are voie sa puna mana pe o perie de par din motivul asta. M-am amuzat teribil cand si-a privit bunica in ochi si i-a spus ” nu e caca, e petane (pieptene)” si se uita la ea mirata de parca ar mai fi adaugat „tu chiar nu vezi?”.
    Hai ca m-am lungit prea mult la vorba. E primul meu comentariu desi te citesc de mult si mereu as avea ceva de spus. Pana acum m-am abtinut.( He, he, ca tot spuneam de efectele pe termen lung ale „nu-ului”). Acum am prins curaj si promit sa te mai deranjez cu comentarii lungi cat o zi de post. Sarcina usoara iti doresc si sanatate la tot regatul!

    • Printesa Urbana spune:

      Ba daaa, si asta cu Caca, si inca una, si mai enervanta: aia cu Nana! Adica daca se loveste de ceva, sa loveasca si ea obiectul respectiv, de parca asa trece durerea mai usor. Ne-a luat vreo 2 luni sa o dezvatam sa mai ata jucariile, uf!

      • Exact, de asta uitasem :). Fata noastra batea tot nu doar jucariile. Am scapat de asta cu ajutorul pupicilor. Imi amintesc ca ii spuneam „n-a vrut usa sa te loveasca, s-a intamplat” si ca sa plece de langa ea adaugam „hai la mami sa pupe”. Acum trebuie sa o dezvatam si de pupat pentru ca uneori mai cade si in fund. Am trecut la bezele dar nu merge mereu, cateodata se cere pupata cu orice pret ca altfel nu trece buba. Oricum, mai bine asa decat sa batem toata mobila din casa sau, mai grav, copiii pe-afara.

      • Mamica lui Andi spune:

        Draga Printesa, cum ati reusit sa o dezvatati pe Sofia de nana catre toate jucariile? Andi al nostru a fost invatat de bona sa dea nana la tot ce „il loveste” si acum loveste tot ce prinde, iclusiv pe el, isi da Nana crezand ca asa e normal 🙁 Are 1 anisor si 9 luni, stiu ca poate fii dezvatat de asta, dar cum? Multumesc mult, Mamica lui Andi

        • Printesa Urbana spune:

          I-am repetat de niște zeci de ori ca nu batem nimic și pe nimeni, că și obiectul de care ea s-a lovit s-ar putea sa sufere și că cel mai bine e să-l împăcăm și pe obiect, așa că=l mîngîiem și ne cerem iertare pentru accident, pupam copilul si gata.

          • Cristina spune:

            Noi l-am invatat de la inceput sa pupe sau sa mangaie obiectul de care s-a lovit, caci sigur il doare si mama lui nu este acolo sa-l ia in brate. A mers de minune, cu o mica pauza pe la 2 ani, cauzata de intrarea bunicilor in viata lui, dar am prins de veste la timp si am corectat bunicile si comportamentul copilului a revenit la ceea ce-l invatasem noi. Mai mult de atat, daca noi nu reactionam la timp sa-l pupam unde s-a lovit, se pupa singur, iar daca este vorba de un loc unde nu ajunge, se pupa pe deget si apoi pune degetul pe locul lovit 😀

          • Ioana Maria spune:

            Apropo de „nana”, am greșit eu cu ceva pana acum oare de ne palmuieste (pe mine, pe tati si jucăriile)? Are 10 luni. Are sens sa fac ceva momentan in privința asta, sau trece de la sine? 🙂

            • Printesa Urbana spune:

              De undeva sigur a invatat treaba cu NANA, care nu e in regula, de fiecare data cand face asta ii prinzi manuta delicat si ii spui ca nu e in regula sa loveasca pe nimeni, pentru ca pe doare. repeti asta de multe ori pana inceteaza.

      • corina spune:

        vaaai, eja ma confrunt si eu cu caca si lovitul mobilei din partea mmei. ma dispeeeeeeera si nici nu inceteaza. Plus, Maya petrece cu mm undeva la 8 ore pe zi, cam 4 zile pe saptamana (a trebuit sa ma intorc la munca inainte sa mplineasca ea 9 luni, din pacate – deh, nevoia supravieturii)

  • Ada spune:

    Excelentă sinteză a ideilor despre minunatul nu! Ieri a plecat și mama de la mine. Într-un moment de iluminare a realizat că, de fapt, ea n-a avut timp să ne cunoască pe noi când aveam vârsta copiilor mei (4-5 ani), pentru că stăteam mai mult la creșă/cămin. Și da, acum îi spune nepotului din trei în trei secunde nu, îl obligă să facă doar ce vrea ea. Încerc să-i explic, dar e greu.

  • Ce articol frumos! Si eu sunt proaspat insarcinata si deja am mii de griji, temeri, mi-e frica sa nu fiu prea restrictiva si sa nu ii ofer libertate copilului, sa nu folosesc Nu-uri la tot pasul, si imi dau seama ca este foarte greu pentru ca am in instict asta (am observat asta cand ma mai joc cu copii prietenilor). Va fi o mare provocare pentru noi dar abia astept, sper sa scap mai repede de greturi sa urmeze si asa zisa perioada minunata din sarcina, ca pana acum am vazut doar perioada urata si nu e sa se mai termine :)))

    • Printesa Urbana spune:

      Felicitari, Madalina, ce veste grozava!!! Haha, te-ai molipsit de la mine de ziua mea!
      Vezi sa nu astepti degeaba perioada aia minunata, la mine n-a venit nici pina acum si nu mai am mult din a treia!

      • Multumesc!! 😀 m-am gandit si la tine cand ziceai ca nu a venit perioada minunata deloc si mi-e un pic teama; Inca imi pastrez optimismul, dar daca va fi asa pana la sf lui septembrie/ inceputul lui octombrie nu stiu cum rezist; deocamdata le iau pe rand si incerc sa nu disper si imi imaginez ca o sa fac parte din procentul ala care trece si prin perioada minunata :)) Daca nu, macar sa fie sanatos copilul 😀

    • Sarcina usoara iti doresc! Si daca nu o sa fie sa te gandesti mereu la motivul „relelor” si sigur o sa treci mai usor prin toate. Legat de problema „nu-urilor” cred ca o sa poti sa o depasesti daca iti doresti asta si daca citesti. Iti recomand o carte care mie mi-a fost de mare ajutor. „ANA SAVIN- TOTUL SE ÎNTĂMPLĂ ÎNAINTE DE 6 ANI. PSIHOLOGIA COPILULUI”. E usor de parcurs si o gasesti chiar si pe Scribd. Si ca tot dau sfaturi, inainte de a naste citeste mult, cat se poate de mult despre alaptare. Lipsa de informare despre asta duce, in majoritatea cazurilor, la abandonare, la intarcare dupa o luna, doua.
      Sper ca nu te-am deranjat cu comentariul meu, cu sfaturile pe care ti le-am dat fara sa le ceri. Numai bine iti doresc! Sarcina usoara si un pui sanatos!

      • Multumesc Pentru sfaturi! Citesc deja dinainte de a ramane insarcinata foarte multe carti despre nastere, alaptare, cresterea copilului etc, la teorie stau bine 😀 practica cred ca va fi mai grea…dar voi continua sa ma informez in continuare. Multumesc pentru urari 🙂

  • Daniela spune:

    Foarte bun si folositor articolul. Am observat si eu chestiile despre care ai scris si probabil mai sunt multe alte lucruri de finete care pot fi observate. Eu astept sa scri despre jocul cu Sofia, ce jocuri improvizezi etc.pt ca ma intereseaza direct avand o fetita de 1 an si aproape 4 luni. Sarcina usoara si sanatate printesei!

    PS. te citesc de mult dar e prima data cand scriu

    • Printesa Urbana spune:

      ce de-a lume iese la lumina la postul asta, tare ma bucur!
      o sa scriu zilele astea si despre joc si joaca, asa-s de multe de zis ca mi-e greu sa le organizez…
      Multumim, sanatate si voua!

      • catalina spune:

        Va recomand cursul Otiliei Mantelers „Joc si emotii(parca?”,este absolut fenomenal,o iubesc pe Otilia.

        • Printesa Urbana spune:

          O cunoastem pe Otilia si-o iubim! In plus, in mai vine Larry Cohen, parintele Playful parenting, e de mers!

  • Corina spune:

    Am dat intamplator de articolul tau pe fb si mi-a placut ca se simte un echilibru in ceea ce scri 🙂
    Referitor la formulare, fiu-meu avea la cresa/gradi cateva reguli care au fost simplu de invatat pentru ei, de efect si totodata pozitive in exprimare. Nu le mai retin pe toate acum (erau 5), dar printre altele era „Walking feet”, „Inside voice”, „Helping hands”.
    Cand era nevoie si ii ziceam „we use walking feet” stia instant ca trebuie sa incetineasca si nu mai trebuia sa fiu cu „nu alerga”, dupa el. La fel cu „nu urla” = folosim inside voice… si copilul era mult mai cooperant, pentru ca ii ziceam ce sa faca, nu ce sa nu faca si… atat 😉

  • Andra spune:

    Si noi am incercat sa folosim Nu-ul doar atunci cand riscurile erau sau sunt semnificative.
    Cateva lucruri pe care le-am facut cu Sofia (a mea) si unde bunicii ar fi avut probabil o alta reactie de tipul NU:
    – scrisul pe perete – am folosit un perete care se afla sub scari, unde i-am aratat eu personal ca suporta creioane/carioci/abtibilduri si asta de la 2 ani. Ecuatia e simpla…restul peretilor/canapelelor sunt ok, copilul fericit, iar eu voi cumpara lavabil de max 100 lei.
    – luatul pantofilor cu toc mamei (ai tatalui nu sunt interesanti) – i-am aratat ca nu poate sa stea pe cei pe toc, urcand-o pe ei si lasand-o sa faca 2 pasi. Acum ii ia doar pe cei fara toc.
    – datul cu trotineta si bicicleta prin casa
    – utilizarea foarfecelor ptr decupat – la 2 ani i-am aratat cum sa tina degetele si ca pe ea o ustura daca se taie
    – stie ca nu are voie cu cutitele de bucatarie, fara sa-i spun Nu. Am rugat-o o singura data sa puna degetul pe varful de cutit
    – are voie sa puna mana pe catei (avem 2 specimene prin zona) cu conditia sa se spele pe maini imediat.

    Evident Nu are voie sa traverseze fara „un om mare”; Nu are voie sa bata/loveasca si mai sunt cateva.

    Evident, permisivitatea excesiva poate deveni arma copilului impotriva parintelui, cam ca tot ce este excesiv.
    Cred ca mai e un aspect cand vorbim de copii…sa nu-i spui NU cand tu, ca parinte faci acel lucru si nu-i oferi explicatii.

  • ionela spune:

    Foarte bine sintetizat! De reactii super-panicoase cand copilul cade nu ai avut parte? ”Vai de mine, ce-ai patit… te-ai lovit! Te doare tare, asa-i?”

  • Ela spune:

    R are 11luni si noi avem 4 de NU:

    -NU la prize (desi sunt protejate,vreau sa stie ca acolo chiar NU are voie)
    -NU la buda (vrea sa isi bage mainile in ea si eventual sa o linga…o data a scapat la lins colacul,noroc ca era proaspat dezinfectat)
    -NU la gunoi (aceeasi placere ca si cu buda…n-am sa inteleg 🙂 )
    -NU la fierul de calcat (chiar dc este rece,ca nu stie el cand e rece si cand nu…nu are cum sa puna mana pe el,dar better safe than sorry)

    Drept urmare a invatat unde nu are voie,dar evident ca tot incearca: te duce de manauta pana la obiectul respectiv intinde mana,dar nu atinge,se uita la tine si dc ii zici nu retrage mana si da din cap a nu,dupa care te mai da o tura prin casa si revine la acelasi obiect cu o noua incercare si tot asa; ii distragem atentia cu jucarii si alte actiuni ca sa uite. 🙂 ) Mai nou trece pe langa cele 4NU-uri si da din cap ca NU si merge mai departe. Nu ma pacalesc ca nu va mai incerca sa puna mana pe ele. 🙂

  • Tatiana spune:

    Da, da, da, … te-ai lovit? Hai sa-i dam na-naaaa! :)))) si noi ne-am chinuit. Problema e ca si tati, care sta f putin cu copilul foloseste „nu, ca te bate mami” sau „nu, ca iti da mami na-na” Si stai si explica-i copilului ce trebuie sa faca ca mami nu-l bate si nu da na-na si adultului ce trebuie/nu trebuie sa spuna. In timpul in care se presupune ca ei se jaca si eu fac treaba. Offfff! Si toate celelalte, caca, stai mare, nu, nu, nu … problema e ca dupa vreo 4 luni de stat impreuna m-am molipsit si eu, mai mult pt a avea un limbaj comun pentru ca abia incepeam sa ne intelegem si copilul era tare confuz. Si e tare greu sa schimbi adultul, care daca a crescut 1-2 copii acum 30 ani stie intotdeauna mai bine ca tine cum trebuie facut. Dar probabil asa cum invatam noi unele de la altele asa invatau si ele. Problema acum e ca o parte din copii sunt crescuti de bunici in aceeasi maniera si o parte de parinti/bone/gradi in tendintele timpului. Si acum vad copi nedumeriti in parc unii mai mari care le arata altora ca „nu” si unii incurcati ca nu inteleg.

  • amina spune:

    Foarte frumos tot ce ai scris si foarte util. Am o fetita de varsta Sofiei (1 luna diferenta) si una de aproape doua luni si e minunat, cea mare chiar e atasata de cea mica. Acasa am organizat exact asa cum spui si tu, are acces cam la tot pt ca lucrurile la care nu vreau sa umble sau sunt periculoase sunt ascunse toate. Eu si sotul suntem vazuti mai ciudat din cauza asta pt ca ne-am schimabat noi pt copil, am mutat dulapuri, dar e tare bine sa o stiu in siguranta. „NU” folosim rar si cand e ceva serios si chiar functioneaza.
    Am o intrebare, ca la noi e deja o problema: ce faceti cand mergeti la bunici sau in case straine, ma refer perioade de cateva zile? La socri sau parintii mei e tare greu, au tot felul de obiecte periculoase la indemana: foarfeci, suruburi, chei, hartii, pixuri si multe altele in bucatarie unde ar face dezastru daca nu m-as tine sa nu deschida dulapurile. Acolo si eu spun „NU” de 20 ori pe zi si o zapacesc de nu ma mai inteleg cu ea deloc, desi e un copil foarte cuminte, inteligent, care intelege si asculta….Chiar nu stiu cum sa fac!

    • Printesa Urbana spune:

      Noi nu mergem la bunici acasa! 🙂 Nu pt ca n-am vrea, ci pentru ca ei stau la niste sute de km de noi, nu ne trambalam cu toata casa pentru 2-3 zile atita distanta.
      In vizite am mers in general la oameni care au copii, iar daca am mers la prieteni fara copii, i-am luat intotdeauna jucarii de-acasa, dar nu am stat mai mult de 1-2 ore, asa ca nu a fost vreme de prea multe NU-uri in explorare. Cred ca pur si simplu insisti cu NU si iei in bagaj si opritoare de-alea pt sertare si usi si blochezi tot ce poti acasa la bunici. 😀

  • alina spune:

    da daa de abia astept sa scrii despre joc. si eu si sotul ne jucam cu baietelul de 19 luni pe podea – asta cand suntem in casa – ca petrecem cam 5 ore pe zi afara unde ma catar cu el, ne dam pe topogan impreuna, etc. chiar acum citesc „retete de joc” cartea lui Cohen si mi se pare o carte de foarte bun simt. adica acum inteleg si d.p.d.v stiintific ca sa zic asa de ce e bine si cu ce il ajuta pe copilul meu cand stam sa ne jucam.
    bineinteles ca pentru a reusi sa ma joc cu baietelul renunt la alte lucruri. de exemplu acum am o chiuveta plina varf de vase care asteapta sa fie spalate. am 2 rafturi de 4 zile care asteapta sa le aranjez cu niste carti pe ele. apuc sa pregatesc doar mancare rapida – azi la pranz omleta pt sot fiarta in aburi si paste cu mazare pt mine. nu am absolut nici un fel de ajutor exterior – nici bunici, socri sa ma ajute – locuiesc in alta tara – nici alte persoane. doar eu cu sotul ne impartim atributiile desi ne place sa fim toti 3 impreuna si de multe ori lasam balta totul si iesim toti 3 la plimbare – doar ca uneori ma simt depasita de nr. vaselor din chiuveta 🙂 daca intelegi ce vreau sa zic. ma gandesc ca poate stau eu prost cu time managementul- desi de obicei ma trezesc cam la 7 si mai tarziu de 9 seara nu reusesc sa rezist ca imi pica ochii in gura de oboseala – plus ca noaptea alaptez si am in medie cam 8-10 treziri pe noapte -de fapt vroiam sa te intreb daca ai ceva tips-uri pt a ne organiza mai bine. adica ma gandesc ca din moment ce reusesti sa fii prezenta pe un blog, sa mergi la serviciu (eu nu lucrez), si sa gatesti chesii complicate, sa te joci ore in sir cu Sofia ma intreb cand ai timp si cum faci sa ai timp?

    • Printesa Urbana spune:

      Of, e foarte greu, mai ales daca esti atit de obosita. Cit ne-am trezit si noi noaptea, a fost foarte complicat si casa era varza. De cind Sofia a inceput sa doarma toata noaptea, parca totul s-a mai luminat. La noi e foarte convenabil ca eu lucrez de acasa, toate pauzele mi le petrec cu ea, e si bona aici, pot lucra fara probleme 8 ore pe zi, dar rareori se intimpla sa nu prind citeva reprize sanatoase de joaca. Vasele nu-s o prioritate, iar cind se aduna, dam druul la masina (a fost prima electrocasnica pe lista celor importante), ordine nu prea apuc sa fac (nici noi nu avem nici picior de ajutor), dar nici nu-mi pasa. De cind Sofia e mai maricica si se poate juca singură 2-3 minute(la 1 m de mine), mai fac si de mincare, uneori ma ajuta si ea… Sa stii ca nu am tips and tricks, habar n-am cum facem. Eu seara la 9 ies de la ea din camera, o ora ne uitam la ceva serial, o ora citesc, apoi somn sanatos de la 11 la 8-9. Si in rest, Sofia si job si blog. Daca mai e timp si de altceva, bine, daca nu… 🙂

  • Madalina spune:

    Mi se pare o prostie sa spui NU unui copil doar asa, pentru ca tu nu vrei ca el sa alerge/tipe/ arunce mancare pe jos. Si daca tu nu vrei ce? El vrea si are nevoie de asta pentru a se dezvolta. Dupa cum ziceai si tu, Ioana, NU trebuie doar sa apara in situatii care il pun in pericol, nu doar asa, de amorul controlului. Oricum depinde si de varsta. Unui copil de 5 ani poti sa ii explici ca nu-i politicos sa faca nu stiu ce (ex: sa se scobeasca in nas pe strada), ca nu-i bine sa zica nu stiu ce, etc. Dar ce sens are sa faci asta cu un copil de 1-2 ani? Lor le trebuie doar iubire si suport ca sa exploreze lumea si noi trebuie sa fim acolo, chiar daca presupune efort suplimentar. Doar ca din pacate, nu toti parintii sunt dispusi sa faca efort si nu toti parintii au ca prioritate partea asta de crestere a copilului, care nu-i numai papa-nani-caca.

  • Claudia spune:

    Esti minunata! Scriu pentru prima data, desi citesc de ceva timp tot 😀
    Am o fetita de 9 luni pe care o cresc in minunatul Bucuresti. Suntem, la fel ca si voi, singuri, noi 3 (fara bona, Deocamdata). Parintii sunt in alt oras, la cateva dute de km, vin cu randul cam un wend pe luna.
    Primele 6-7 luni mi s-au parut foooarte usoare (bine, eu nu am trecut prin ce ati trecut voi- a mancat mereu tot, fara probleme, fara varsaturi,fara colici; diversificarea a fost la fel de easy-peasy, mananca orice, oricand). Acum, insa mi se pare ca incepe greul. Atentie la ea non stop sa nu se loveasca , sa nu cada, sa avem grija ce si cum vorbim intre noi si cu ea…greu
    Dar frumos!
    Off topic: suntem la capitolul ales scaun de masina (scoica ramane mica, e incomoda). Voi ce scaun aveti si sunteti multumiti de el?

  • Claudia spune:

    Hehe , din tot ce am vazut si probat pana acum , asta era runner-up:), tipul de la bebeconfort ne-a zis ca e fix maxi cosi , cu alt nume
    Asteptam baby boom poate prindem vreo oferta. Multam de raspuns

  • AB spune:

    Apropo de NU, imi amintesc cu mare drag de profa de desen din scoala primara (pe care la vremea respectiva nu prea o intelegeam). La fiecare ora ne punea intrebari si nu ne lasa sa ii raspundem cu propozitii negative. Ohooo, si ce greu ne era sa formulam afirmativ. De exemplu: Care este cea mai rece culoare? (da, stiu, chiar invatam la desen) si noi raspundeam de cele mai multe ori cu Cea mai rece culoare este albastru pentru ca nu contine culoare calda. Si ea intotdeauna ne punea sa formulam pozitiv: Cea mai rece culoare este albastru deoarece contine numai culoare rece.

  • Cristina spune:

    foarte clar si util articolul.

    NU-urile noastre sunt putine si apar de regula la oboseala, caci altfel suntem extrem de relaxati si l-am lasat sa faca tot ce-a vrut. am preferat – spre groaza bunicilor (pe care le-am si instruit ca atare, avand in vedere ca stau cu el in timpul saptamanii) – sa il lasam sa exploreze totul, pentru a evita situatiile cand scapa atentiei noastre si face fix lucrul interzis. asa ca are voie sa umble la prize si sa bage in ele doar stechere – si asta de cand a inceput sa mearga taras. evident ca am fost si suntem mereu cu ochii pe el, dar acum, la 2.8 ani stie sa bage in priza orice cablu, prelungitor, aspirator, interfon, etc. nu a avut niciodata curiozitatea sa bage altceva.

    nu am blocat dulapurile de bucatarie, i le-am aratat pe cele la care are voie sa umble fara nicio problema, iar la cele cu vase fragile i-am spus ca se sparg si se poate taia. avand la dispozitie peste 10 dulapuri si sertare, e clar ca cele doua cu farfurii au scapat neatinse.

    este fascinat de apa, asa ca a avut doua tentative de a baga mainile in vasul de wc. i-am explicat ca pentru joaca in apa are la dispozitie chiuvetele de la baie si bucatarie, plus dusul si cismeaua de afara, asa ca a fost ok. acum ii place sa arunce hartia igienica si sa o priveasca in timp ce se uda 😀

    s-a fript usor punand mana pe un bec, asa ca a invatat rapid, pe propria piele, ce inseamna fierbinte si de atunci stie sa se fereasca.

    cel mai mult ma obosesc insa NU-urile celorlalti; in parc, pe strada sau in vizite. copilul este privit ca si cum ar fi incapabil sa gandeasca, sa inteleaga sau sa se descurce. daca eu aleg sa il las sa se catere pe tobogan, lasandu-i loc sa cerceteze, dar fiind totusi suficient de aproape cat sa intervin in caz de pericol, de ce trebuie sa vina altcineva sa ii spuna ca nu are voie, pentru ca o sa cada???

  • nico spune:

    se aplică perfect şi la adulţi :)))

  • Andreea 28 spune:

    Cata dreptate ai!!! La inceput si eu aveam o lista mai lunga de Nu-uri pt copii, dar acum lista mea e scurta. Noi stam la sat si ii las pe copii sa faca aproape tot ce vor ei . De ex intr-o zi ploioasa, i-am imbracat corespunzator si am iesit toti sa sarim im balti. Se uita lumea la noi la ca felul 5. Eu am intrat mai repede in casa si copiii au ramas singuri afara, in fata casei (sunt mai mari) si babele care treceau zicea: Nu mai sariti in balti ca va bate mama!!! Ai mei se uitau la ele si se distrau…. Eu le-am spus ca babele luam bataie daca sareau in balti cand erau mici…

  • ami spune:

    Of! ASA e. La un moment dat „nu” nu mai functioneaza. Noi suntem aceea. Mereu am incercat sa aplic aceste reguli si nu-mi ies mereu. Cresc aproape singura baietelul de 2 ani si e foarte incapatanat. La noi nu merge ca s-a fript si s-a invatat minte. Ma epuizeaza zilnic si n-am ce face. Insa nu pot nici sa-l las sa-si toarne ciorba in cap sau sa faca mizerie cand vrea deoarece o sa considere ca are voie oriunde.
    In mare parte puterea exemplului pozitiv functioneaza. Vorbeste foarte bine deja si am un avantaj ca ne intelegem.
    Si noi ne-am lovit de bunica care „bate scaunul” ca a picat de pe el, sau ca e „caca” sau da „nana” pisicii aiurea. Mult ne-am mai certat pe tema asta primitiva. Stam in aceeasi curte. Nu pot evita. Si tot din aceasta cauza va merge si la cresa din toamna in loc sa stea cu ea. Consider ca e pierdere de timp si oricat de mult ar avea grija de el, nu-l va invata nimic constructiv.
    Felicitari pentru aticol!

  • gabi spune:

    partea cu NU MINTI e discutabila, mai ales k toti mintim intr-un fel sau altul! Merita putin mai multa atentie!

  • Simona spune:

    Am atatea de spus la articolul asta ca nu stiu cum sa incep si sa termin!
    Partea cu afirmatiile se aplica si la adulti.De cate ori om fi spus: sa NU fie coada la posta,sa NU fie parcarea aglomerata (si evident ca aglomeratie era), in loc sa spunem FIX ce vrem sa gasim: SA FIE LIBER!

    Sunt curioasa si in acelasi timp tematoare legat de statul copiilor cu bunicii,cum reusim sa-i dezvatam pe bunici de atitudinea restrictiva fata de nepoti .Eu imi doresc mult sa ma descurc doar cu sotul atunci cand va veni bebe,sa-l crestem asa frumos.Dar sunt constienta ca la un moment dat vom aveam nevoie de ajutor si ma intreb cum gestionam atitudinea asta de NU aia,Nu ailalta.

    Alt sfat pe care l-am primit este sa lasam copilul sa se ridice singur de jos cand cade,pentru ca altfel il invatam sa primeasca tot timpul ajutor. Chiar si cand creste si are o problema in viata, se asteapta sa fie ajutat sa iasa din acea situatie.

    • vio spune:

      Simona, stiu ca nu ai nevoie de sfatul/parerea mea..nu pt asta ai comentat tu aici, dar am sa las un mic coment caci..intr-un fel..m-a durut ce ai zis tu despre bunici „vom aveam nevoie de ajutor „..adica asa..nu veti avea de ales si doar atunci o sa fie si bunici buni de ceva??
      Eu cred ca bunicii sunt mult mai mult de-atat, eu cred ca ar fi minunat ca toti cei care au bunici sa-i lase sa interactioneze cu pruncii lor, se construiesc acolo niste relatii speciale, chiar daca bunicul-bunica are nshpe nu-uri sau nu mai vede bine sau nu pune taman bine un pampers…sau mai stiu eu ce..
      Copiii astia au nevoie de multa iubire in jur, iar buncii au multa de dat (sigur, nu vb de cazuri speciale), e pacat sa-i privezi de o relatie speciala…
      Si o spun asta pt ca sunt un copil crescut fara bunici paterni, iar de cei materni am avut parte putin si stateau departe..Si, da, ma alerga bunciul cu ruzica si ma teroriza bunica cu „nu”-uri, dar vacantele la ei (rare si scurte) sunt printer cele mai misto pe care mi se la aduc aminte:))
      Iar pruncul meu creste cu un singur bunic…pe care, o, Doamne, de multe ori il acuz (in sinea mea) ca-i spune „tampenii” lui fi-miu: ba ca-i cuminte/obraznic/etc..adica fix ce ma turbeaza pe mine, dar..u know what??…fi-miu il iubeste de moare pe unicul lui bunic, iar bunica-su..asa cum e el, imperfect si batran, e topit dupa fi-miu…
      Asa ca am invatat sa ii privesc asa..intelegator..si sa accept ce face (altfel decat as vrea eu) tatal meu-unicul bunic.
      So..nu mi-o lua in nume de rau..dar bucura-te ca aveti bunci si..cred ca ei, copiii, au ei niste simturi care le spun ca iubirea pe care-o simt dinspre bunici e mai importanta decat toate chestiile imperfecte pe care le fac tot ei, bunicii…

      • Simona spune:

        Multumesc pentru raspuns! Nu o iau in nume de rau, poate nici eu nu m-am exprimat corect.Sigur ca nu ii privez de aceasta relatie nepoti-bunici, vor petrece timp impreuna. Vreau doar sa fiu pregatita pana atunci sa echilibrez restrictiile lor prin atitudinea mea fata de ei.

  • Ioana B. spune:

    Si eu incerc sa evit pe cat posibil cuvantul NU, dar am o mare nedumerire: ce ii spun copilului si cum il invat sa renunte la prostul obicei de a da palme peste fata si a trage de par? Copil de 8 luni, care traieste intr-un mediu foarte civilizat. Adica exclus posibilitatea de a imita pe altii.

  • Adina spune:

    Eu mai am vreo 2 NU de adaugat, de cand am 2 si au crescut si au inceput sa se joace impreuna f frumos, dar pentru siguranta lor m-am simtit nevoita sa le adaug, si anume:

    1 . NU infasurati nimic in jurul gatului, nici gatul propriu nici al celuilalt, NICIODATA cand eu nu sunt langa voi.
    E un pitic al meu pe creier, pentru ca mai au jucarii de constructie cu sfori si i-am vazut cum si le puneau dupa gat, au coarda, baloane cu heliu pe care le trag de sfoara si dupa care alearga prin casa.

    2. NU va puneti perne, paturi, plapumi pe fata si sa va tineti unul pe altul asa, cu explicatiile de rigoare si asta pentru ca i-am invatat ca e amuzant sa te bati (usor) cu perne si pentru ca se ascund sub plapuma si se cauta, isi fac pat pe jos prin sufragerie si isi culca papusile si ei cu ele si mai au tendinta sa sara unul deasupra celuilalt, celalalt fiind sub plapuma…

    Evident sunt supravegheati, dar jucandu-se atat de frumos (uneori) ii supraveghez de la distanta si incerc sa ii deranjez caaaat mai putin posibil 😀 , si atata timp cat se aud chiote, tipete e clar, sunt ok :).

  • Ioana Maria spune:

    Unde se țin aceste cursuri?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *