Când știu că fac bine?

Când o aud spunându-mi din senin TE IUBESC, cu ochii fix într-ai mei și nasul ridicat în sus, de cinci ori pe zi.

Când îl simt lipindu-se în somn de oasele mele, transpirat, bucuros.

Când o văd sărind în sus de bucurie la gândul că mergem la culcare și acolo o să citim o poveste la ea în pat.

Când îl aud rostind rotund și continuu mamamamamamamamamama, eterna lui poezie, de dimineața până seara, chiar dacă eu sunt chiar acolo, la cinci centimetri de inima lui.

Când o simt că are încredere în mine orice-ar fi, orice i s-ar întâmpla, suficient e să îi promit că o să o țin de mână.

Când el îmi răspunde cu DA, deși eu văd că ar vrea să NU, dar renunță pentru mine, deși n-are nici un an și jumătate.

Când mi-e clar că nici un loc pe lume nu le e mai drag decât la mine-n brațe.

Când amândoi înțeleg că unele lucruri nu se pot întâmpla, deși ei și le-ar dori mult.

Când orice plâns trece mai repede dacă îi țin la piept.

Când un zâmbet și o vorbă calmă ne ajută să trecem și cele mai tulburi mări.

Când le văd ochii zâmbind de dimineață până seara.

Când îi văd nerăbădori să ne trezim, să mâncăm, să ne jucăm, să mâncăm iar, să dormim, să ne trezim, să ne jucăm, să facem orice, important e să fim împreună.

Când îi simt liberi, frumoși, deștepți, siguri pe ei și pe noi, calzi, perfecți, fericiți, calmi, senini.

Atunci și numai atunci știu sigur că am făcut bine. Cel mai important lucru pe care îl pot crea acum pentru ei sunt momente frumoase, multe, milioane, clipe de siguranță și de fericire în trei și în patru. Nu lucruri, nu planuri, nu conturi în bancă (deși sigur ajută și alea). Amintiri cu preaplin de suflet. Sentimentul că ești iubit mereu. Niciodată abandonat, părăsit, judecat, arătat cu degetul, lovit, amenințat, umilit.

Mi-e ușor să fac asta pentru ei, pentru că, de fapt, asta am așteptat toată viața: să-mi fac copiii fericiți. De asta i-amm făcut, ca să-i fac fericiți. Nimic nu mă face mai bucuroasă, mai liniștită cu mine, nimic nu mă ține în echilibru mai bine decât legătura asta strrrrânsă cu ei doi, care simt că le deschide calea către o viață frumoasă, limpede, cu amintiri minunate și încredere deplină în ei înșiși.

Așa că dați-le copiilor voștri asta: cât mai multe momente frumoase cu mama și cu tata. Iubire, încredere, sprijin, brațe. Ăsta e un start bun, nu musai cu bio și cu bani și cu opționale la grădi.

shutterstock_355219571

Sursa foto: bucurie în familie via Shutterstock.com

24 Comments

  • !O spune:

    Fata noastră (8 ani și 8 luni) ne face periodic (săptămânal și chiar mai des când suntem plecați în delegații) felicitări cu desene ce reprezintă familia noastră și în care ne scrie că ne iubește și ne mulțumește că suntem părinții ei! Simt că plutesc când vine la mine și îmi întinde o hârtiuță, pe care este desenată o floare sau o inimioară, și îmi spune ”te iubesc, mami! ești cea mai bună mami din lume!” Găsesc uneori hainele mele deranjate în dulap și o întreb dacă a umblat acolo. Îmi spune senină: ”mi-a fost atât de dor de tine că m-am băgat între ele (sub umerașele pe care stau fustele și bluzele mele) și te-am simțit că mă iei în brațe….te superi mami, că am făcut asta?” …și atunci știu că am făcut și eu bine ….

  • Andreea Sirba spune:

    Ca de obicei, ai spus totul atat de frumos! Exact de aceeasi parere sunt si eu, chiar daca altii imi spun ca gresesc in modul cum imi cresc copilul.

  • Mira 2 spune:

    Nu ai de unde să ştii ACUM dacă faci bine sau nu.
    Vei ştii peste 20 – 25 de ani, când se va vedea ce fel de oameni au ajuns.
    Şi tot atunci vei vedea dacă au să-ţi facă reproşuri sau nu.

    • !O spune:

      Eu cred că știi de acum pentru că vezi comportamentul copilului și modul în care acesta percepe relația cu părintele. Eu am știut de când aveam 4 – 5 anișori că nu voi avea o relație bună cu mama, chiar dacă nu conștientizam atunci (logic). Mama nu mi-a spus niciodată ”te iubesc” și nici eu nu i-am spus….nu am simțit niciodată că mama este punctul meu de sprijin și niciodată nu m-am dus către ea….nu mi-o amintesc ținându-mă în brațe sau citindu-mi povești….aveam o placă (din aceea de vinil) cu două povești pe ea și doar pe acelea le auzeam seara…o voce străină care devenise mai familiară decât vocea mamei mele….din păcate….mama a creat acea distanță și răceală care se păstrează și azi între noi….Acum se uită cum vine fata mea la mine, cum ne spunem că ne iubim, cum ne drăgălim și își zice ”aș da timpul înapoi să pot simți și eu asta” ….

    • Mira 2 spune:

      Existenţa pe lumea asta nu se rezumă numai la a spune „te iubesc” copilului.
      De exemplu ştiu adulţi care le reproşează părinţilor că nu i-au obligat să înveţe mai mult, să fie mai buni în şcoală. Da, au avut o copilărie fericită, dar la maturitate au avut de suferit.
      Şi cine ştie, poate sunt adulţi pe lumea asta care consideră că a fost o greşeală faptul că au dormit cu părinţii până la 10 ani, că au fost ţinuţi cu capul gol la 5 grade, că mamele lor au stat cu anii acasă ca să-i îngrijească şi apoi s-au trezit divorţate sau văduve fără niciun sprijin material ………

    • o femeie spune:

      O sa dau cateva exemple din viata reala, intalnite de mine (nu cele mai reprezentative dar sunt exemple).

      Exista o tentinda des intalnita de a acuza parintii pt rateurile din viata, mi-ai adus aminte cu replica: „daca nu m-a pus mama sa invat…” … Am avut coleg de facultate de 40 ani: pe el cine l-a mai pus la varsta aia???. Am facut cursuri si aveam colega de 60 ani!
      Da, si mie imi e mai usor sa blamez pe cineva decat sa imi recunosc esecul.
      Cred ca cel mai mare dar care il pot face ca parinte este sa ii dau curaj si incredere, judecata morala, emotii echilibrate, curatenie si hrana, prieteni si experiente (adica elementele cheie care reprezinta pentru mine o copilarie fericita); in plus accesul la informatia care o am si pe care deja o triez. Restul se aliniaza functie de parinti, copii, nevoi, putere, mediu de viata, bani etc.

      Mi se pare imatur sa le reprosam parintilor, sa nu uitam ca unii sunt cu parinti semi analfabeti (sau de la casa de copii) sau mai rau suntem decreteii (copii nedoriti dar facuti in perioada de interdictie contraceptie).
      M-a socat cand cineva ce reprosa mamei ei ca nu a invatat-o sa fie cocheta, in conditiile in care mama ei nu cred ca a folosit oja sau machiaj vreodata, si mi-am dat seama ca mama ei de fapt nu a invatat-o sa fie… responsabila si demna (bine, aici e concluzia si din alte replici ale ei).

      Ca o parere personala, de pe la 15-16 ani tinerii sunt deja suficient de adulti incat sa manifeste … ce au invatat pana atunci dar si sa se dezvolte singuri mai departe si mai sus decat parintii. Daca nu i-a invatat mama sa se spele pe picioare pana atunci ca nici ea nu stia asta nu mi se pare dramatic; dramatic e daca il deranjeaza pe tanar dar nu invata sa se spele singur.

    • Mira 2 spune:

      Colegul tău de 40 de ani şi-a dat seama singur, atunci când a avut discernământ, că trebuie să facă facultatea. Probabil că la 17-18 ani nu era suficient de matur.

      Eu nu am avut colegi de 40 ani. Probabil că au fost doritori dar nu au făcut faţă examenului de admitere şi concurenţei făcute de noi, cei de 18-19 ani.

    • o femeie spune:

      La 17 ani isi intretinea familia. Apoi a venit armata pe timpul lui Ceausescu. In facultate a lucrat part time, a terminat-o mai greu (in loc de 5 a facut-o in 6 sau 7 ani, cred, nu mai stiu dar anul 2 era cel mai greu si jumatate din colegi l-au repetat).
      Pentru unii viata a fost altfel – nu e vorba de maturitate sau de examen de admitere ci si de sansa (si vorbesc de perioada cand erau 10-15 pe loc). Poate nu am avut cea mai buna viata dar am avut sansa sa merg la scoala si sa am colegi cu vise largi.

    • dia spune:

      Of, atâtea reproșuri făcute parinților.. Majoritatea ne-au crescut cum au putut ei mai bine, cum au văzut si ei la părinții lor, poate fără multe giugiuleli.. In condițiile gri care erau atunci si majoritatea grijilor lor erau sa poate pune mâncare pe masa pentru copii.. Si acum noi, cu „experiența” noastră venită de pe toate blogurile înfloritoare de parenting le spunem ca nu, nu au făcut bine ca nu ne-au luat in brațe mai mult, ca nu ne-au lăsat sa ne jucam mai mult, ca mâncarea neh, a fost si friptă nu doar cruda si am primit si ciocolata cu rom:) Ma gândesc la săracii părinți, chiar daca au greșit, cum vad ei acum reproșurile astea venind de la odraslele lor „educate” in ale parenting-ului.. Mie una, mi se pare trist.. Am văzut situația si la mine in familie… Si nu ma refer aici la cazuri abuzate, neglijate, etc.. Alea nu intra in discuție. . Dar pe părinți ii dor lucrurile astea.. Eu cred ca se face atâta tam-tam zilele astea cu creșterea copiilor.. Toate teoriile.. Iubiți-va copiii si o sa fie bine.

    • o femeie spune:

      Dia, si eu cred ca sunt multe reprosuri, dar imi dau seama ca vin de la cei care au constientizat au avut parte de agresivitate in copilarie si ca se putea sa fie altfel(sa nu uitam, acum 15 ani statisticile cu 80% din copii declarau ca au fost loviti de parinti, acum 3 ani doar 63%), si ca asta poate cauza starea de nervozitate si anxietate a unui copil, ca multi nu pot sa isi controleze emotiile si frustrarile, ca trec din boala in boala (nu pot sa isi controleze dependentele de alcool, fumat, mancat mult/prost) etc.

      Eu cred ca evoluam! Eu cred ca e normal sa ne plangem si sa gasim solutii si sa invatam din asta.

    • gabitza_sta spune:

      Normal ca nu avem de unde sa stim daca facem bine acum sau nu. Si de asemenea, este normal sa gresesti ca parinte, face parte din procesul normal…pentru ca niciun copil nu vine cu manual de instructiuni si nu stim sa facem totul ca la carte.
      Nu putem controla viitorul si nu stim ce reprosuri bne vor face copii atunci. Dar ce putem sa facem pana atunci, este sa citim, sa ne documentam, sa facem cum simtim ca este bine pentru noi si pentru ei, sa ii iubim, sa le aratam ca ii iubim, sa ii invatam valori (bunatate, cinste, onestitate), sa le aratam nonvalorile (parvenitii, tarfele ajunse) si sa ii invatam sa fie OAMENI. Oameni adevarati, frumosi, buni…..
      Si daca vom face toate astea, reprosurile vor fi (mai) putine, si aprecierile mai multe.
      Bineinteles ca vor fi si reprosuri….este normal sa fie. Trebuie sa invatam sa imbratisam greselile pe care le facem cu copii nostri, sa le spunem „iarta-ma” si sa mergem mai departe impreuna, unii langa altii.
      Nu este fatal ca gresim….important este cum grestionam greseala si ce invatam din ea.
      G.

    • Mira 2 spune:

      Aşa este.
      Dar mi se pare absurd să avem copii de 5-6-7 ani şi să fim ferm convinse că „facem bine” (şi/sau că alte mame fac prost – a se vedea postarea depre dormitul în pat separat de copil, cât de violent a fost atacată autoarea).

    • o femeie spune:

      eu fac ce GANDESC eu ca e bine pt copil si pt noi. As fi ipocrita sa spun ca fac bine pt copil: e gandirea mea. Copilul insa dupa o varsta arata si spune (vezi adolescenta)

  • Elena spune:

    Inca ii avem mici si tentatiile sunt departe de ei. Dar ma gandesc cu teama ca aceste momente vor trece si ii va „inghiti”o societate axata pe consum care le va anihila candoarea copilariei.

  • o femeie spune:

    simt ca musteshte iubirea din articolul vostru.

  • PIA spune:

    Ceea ce vor face copii nostri cand vor fi maturi este loterie! Nu stim daca am facut bine nici cand unul a ajuns arhitect iar celalat un doctor renumit spre exemplu…se poate sa nu fie impliniti sufleteste sau familial sau invers: cu o familie frumoasa dar cu probleme de sanatate sau materiale….exemplele ar fi multe dar un lucru stiu sigur ca nu-l facem gresit: iubirea si sprijinul neconditionat! A nu se intelege rasfat exagerat sau libertati de tot felul( eu risc sa fiu inteleasa gresit si de aceea precizez aceste lucruri)! Nici un copil din lume nu va reprosa parintilor prea multa dragoste! Facem bine ca ne iubim copiii! Este unul din putinele lucruri pe care le facem cu adevar BINE!

  • o femeie spune:

    La mine perspectiva e putin diferita: eu vad echilibru acasa dar si in afara ei.
    Simt ca fac bine cand e casa plina de rasete. Cand nu ne loveste boala. Cand isi permite sa fie autentica, sa zica nu si da si sa incalce regulile constient; cand se simte bine cu prietenele ei; cand accepta sa ii fac observatie si spune ca data asta va face mai mult efort, cand are initiativa si mai ales are curajul sa imi zica NU dar si sa accepte un NU.
    Cand doamnele la scoala imi zic numai de bine.
    Cand e invitata la 5 petreceri intr-o luna.

  • Cris spune:

    Fetita mea indiferent de moment si de cine este in preajma vine la mine si imi spune „mami, asa mult te iubesc”

    N-am facut un copil ca sa bifez si asta ci pentru ca simteam o iubire nemarginita, care trebuia impartasita. Am vrut sa ii daruiesc toata dragostea, increderea, tandretea, timpul, de care eu nu am avut parte nici 5%.

    Stiam in inima mea ca se poate si altfel, sa iubesti cu adevarat un copil, neconditionat. Sa simti ca este sufletul tau, viata ta.

  • nicolle spune:

    Discutia despre reprosurile adresate parintilor poate fi un subiect sensibil. Si eu cred ca fiecare este responsabil pentru viata si alegerile lui (pentru un tanar), nu sunt parintii de vina ca nu au studiat indeajuns, insa sunt vinovati daca nu insufla copilului dragul de a citi, placerea de a descoperi ceva, de a invata, de a dori sa fie mai bun, de a-si gasi o profesie placuta si potrivita lui. Vorbindu-i de rau pe profesori in fata copiilor si privind depreciativ la adresa cadrelor didactice, parintii fac greseli ingrozitoare. Inainte de toate, copilul isi crede parintele, este instanta suprema in fata lui. In adolescenta se mai schimba lucrurile, dar uneori este tarziu. Nu se mai pot recupera. Stiu multi tineri care reproseaza parintilor ca nu au ajuns mai ,,invatati” pt ca din clasele mici au fost lasati sa „copilareasca” cum si cat au vrut in curtea casei de la tara sau dand o mana de ajutor in gospodarie (in locul temelor), apoi nu au mai reusit sa isi umple golurile, intrand la un liceu slab, cu un nivel de pregatire lasand de dorit. Mi-i amintesc cum ii invidiam in copilarie, ca nu erau trimisi la teme si se laudau cu asa-zisa „fericire” si libertate. De aceea, cred ca responsabilitatea este cuvantul cheie. Si un plan, ce imi invat copiii acum si pentru mai tarziu.

    • o femeie spune:

      Setea de carte nu vine de la parinte – sunt mii de copii cu parinti analfabeti si fara nicio carte in casa. Ea vine din suflet si creierul copilului, creste din setea de cunoastere.
      De la parinti vine responsabilitatea, asa cum ai bine accentuat si tu: lucru care face si parintele.

      Eu am fost la sapa dupa orele de scoala si nu am fost mai putin pregatita decat ceilalti din clasa, si ca mine cunosc multe persoane ce ajutau in casa si gospodarie. Jumatate din romani s-a nascut si traieste la sat. Imi aduc aminte in liceu ca cei ce frecau menta si gaseau scuze puerile nu erau cei ce stiam ca au treaba acasa, cu frati mai mici si animale, ci tocmai cei ce aveau acasa un exemplu prost; cei ce fumau si beau erau aia care aveau bani dar si exemplul la parinti etc.
      Pe mine mereu m-au impresionat cei 2 verisori ai mei ce mergeau pe jos 4km pana la liceu (prin vantul si iarna din nordul Moldovei) si seara printre teme dadeau de mancare la animale, mulgeau si vaca – nu au fost de 10 dar au avut 8 si 9.

  • Mira 2 spune:

    Un copil de intrligenta medie sau sub medie nu o sa aiba niciodata „sete de carte” – pentru ca pur si simplu ii vine greu. Cu efort si implicare din patrea parintilor poate sa aiba rezultate frumoase. Aaa, ca sunt copii din familii de analfabeti, sau de la tara care invata foatre mult, toata stima, dar sunt convinsa ca au inteligenta peste medie

    • o femeie spune:

      Eu consider ca un copil cu inteligenta sub medie ajunge sa fie un copil fortat la acele rezultare frumoase la scoala, tocmai pt ca scoala romaneasca pune accent pe repetat si memorat.

      Ce poate face un parinte e sa ii deschida gustul pentru citit si studiat, sa ii arate ca isi poate gasi locul si pasiunea, sa ii ofere contact cu mai multe tipuri de domenii pana unul in va stimula ( fotografie, tamplarie, electronica, gradinarit, etc). Inteligenta in timp creste din prisma experientelor.

  • Geo spune:

    Cam soapy. Dar asa e in literatura: filmul bate viata.

  • Mihaela spune:

    Aici este vorba despre conectarea cu cei mici și momentele frumoase împreuna, ce vor deveni amintirile din copilărie ale oamenilor maturi. Despre cum sa trăim aici și acum împreuna cu copiii. Nu este vorba despre ce vor deveni, despre reproșuri. E despre prezent si despre iubire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *