Am ajuns acasă epuizată ieri, după o zi de sâmbătă în care am moderat o conferință o jumătate de zi, am avut și practică psihologică, am făcut pregătiri pentru clubul de carte și am ieșit cu autoarea noastră invitată din România, Ioana Stăncescu. Duminică, ieri, a fost clubul de carte, am avut sala plină de cititoare cu idei și întrebări despre cartea pe care am citit-o în tandem în luna martie, totul a curs lin și oamenii au fost bucuroși de eveniment, la fel și eu, dar la final m-am simțit dintr-odată atât de stoarsă…
E al nu știu câtelea weekend la rând în care muncesc sau învăț sau organizez, asta pe lângă gătit și strâns și rufe și altele, jucat sau ieșit cu copiii.
Am revenit acasă ieri pe după-amiază bucuroasă, dar stoarsă. Ei mă așteptau cu entuziasm, în sfârșit a venit mami, să facem ceva. Dar eu nu voiam decât să stau întinsă în liniște.
Copiii au venit pe rând să vadă cum sunt. Și soțul. Și pisicile. Cum a fost? A venit lume? A fost plin. Totul bine? Da, toată lumea mulțumită. Tu ai mâncat? Nu prea. Vrei niște apă? Am zis da, mi-a adus fiul.
-Îmi pare rău că nu pot face ceva cu voi, le-am zis, sunt foarte obosită.
-Mom, stai chill, mi-a zis fiul, it is the perfect time să ne uităm toți la un film.
Sofi m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva. Mi-a făcut un senviș cald cu legume. Doamne, cât de bun a fost!
Ivan s-a lipit de mine sub pătură. Soțul era deja pe partea cealaltă a mea, pe canapea.
La un moment dat, Ivan s-a foit și mi-a băgat un cot în coaste. Are un cot cu care ai putea fileta pește!
Am bombănit nervoasă, când sunt atât de obosită, numai de lovituri nu am chef.
-Scuze, mami, sunt și eu bucuros că ai venit. Nu te enerva, a fost un accident. Respiră adânc de două ori.
Ne-am uitat cu toții la un reality show stupid, cu care-mi spăl creierul din când în când. Love is blind. Ceva teribil. Băieții comentau despărțirile, de ce nu comunică mai mult cuplurile, ia uite, tipul ăsta o gaslight pe doamna asta, zice Ivan. Nu înțeleg de ce nu-l părăsește, zice tot el. N-are încă 12 ani, dar înțelege mai mult relațiile decât mulți adulți.
Seara m-a copleșit oboseala. Nu am putut sta prea mult cu ei la noapte bună (în fiecare seară stau cu ei 10, 15 minute în camerele lor, să povestim în șoaptă ce vor ei). Au fost înțelegători și drăguți. Mi-au spus înapoi lucrurile pe care eu le spun lor de ani de zile, când le e greu sau sunt bolnavi ori dezamăgiți.
-E normal, mami, nu e vina ta.
-Ai nevoie să te odihnești.
-Pot să fac ceva pentru tine? Poate doar să te ating așa pe spate? Sau ai vrea un masaj?
-Hai, fugi la culcare, lasă că recuperăm noi în altă zi.
Simt că au internalizat deja, că e parte din ei înțelegerea față de emoțiile altora, curiozitatea față de cum se simte celălalt, exercițiul de a se pune în locul altuia, răbdarea față de poziția celui din fața lor. Nu le arată mereu, sunt încă copii, dar de multe ori, de foarte multe ori reușesc să mi-i imaginez mari, adulți în situații diverse de viață, în care chiar dacă sunt copleșiți de emoții, reușesc să nu facă rău cu ele altora, pentru că asta am încercat și eu cu ei de când sunt mama lor. Să nu-mi las emoțiile să le facă rău. Să fiu curioasă față de ele, să le identific, să te trăiesc fără să le las să se reverse necontrolat, să spun NU când e nevoie fără să-l însoțesc de furia mea veche, care nu are legătură cu copiii mei, ci cu alții care mi-au spus NU-uri care nu erau despre siguranța mea, ci despre furia lor veche și tot așa.
E nevoie de prezență, da, de exercițiu, de răbdare, de sprijinul altui adult, e nevoie și de încurajări de la alții că nu e greșit să ai înțelegere față de emoțiile copilului și răbdare cu ele, dimpotrivă, sunt semințe care sădesc în ei lucruri de care avem cu toții nevoie pentru a nu mai mușca unii din alții la fiecare pas.
Sper că postările mele sunt pentru voi încurajarea de care aveți nevoie uneori.
