Am greșit ca părinte, am strigat și am ridicat mâna. Cum repar și cum scap de vină?

Nu există părinți perfecți. Cu excepția oamenilor care suferă de anumite boli psihice, toți părinții își iubesc copiii și vor să le facă bine. Cu toate astea, toți părinții greșesc.

Greșim pentru că nu ȘTIM cum să facem cel mai bine, poate și pentru că cel mai bine nu există.

Greșim pentru că suntem obosiți, epuizați, pentru că suferim, pentru că ajungem la capătul puterilor.

Greșim pentru că ni s-au oferit instrumente greșite. Pentru că am crescut crezând că ce ne fac nouă părinții noștri e corect, deși poate n-a fost. Și le greșim copiilor noștri pentru că ni s-a greșit nouă.
Greșim pentru că ne străduim prea mult, în timp ce poate nimeni nu se străduiește să nu ne greșească nouă.

Nu există copil pe lumea asta care să nu aibă ceva de reproșat părinților săi, cred că nici nu trebuie să ne propunem să-i mulțumim în fiecare clipă. Orice-am face, ceva tot va ajunge la ei prost.

După ani de terapie, văd cât de mult contează pentru psihicul omului amănunte, priviri, cuvinte mărunte, cât de simplu e să sădești îndoiala sau neiubirea în sufletul unui copil. Însă câtă vreme episoadele acestea sunt rare, ele sunt normale și fac parte din adaptarea la viață. Om crescut doar în emoții pozitive nu există.

Câtă vreme nu folosim frica, strigătele, pedepsele, trasul de păr sau palmele la fund drept metode conștiente de educație, nu e prea târziu. Sunt lucruri pe care le poți face și lucruri pe care nu le poți face. Încearcă să tragi o linie: Nu, nu pot să lovesc copilul. Nu am voie să-l jignesc. Nu pot să-l încui în camera lui când plânge și are nevoie de mine.

Da, am voie să mă înfurii, sunt om. Da, uneori o să ridic vocea și poate chiar o să trântesc ușa de nervi, dar promit să caut metode de a gestiona furia asta, pentru a reduce episoadele acestea la minimum.

E omenește să-ți ieși din fire. Nimeni nu se poate controla mereu. E important, extrem de important să ne vedem, să ne observăm când scoatem flăcări pe nas, și să vedem efectul acțiunilor noastre asupra copilului. Dacă îngheață de frică, n-am făcut bine. Un copil care se teme de părintele său e un copil care nu se dezvoltă așa cum ar putea. E un copil care va avea puțină încredere în sine și va căuta relații abuzive, pentru că așa știe el că arată iubirea.

Copiii ne iartă mereu, pentru că ne iubesc. Așa cum îi iertăm și noi pe ei, orice-ar face. Dar e important să ne cerem scuze și să ne asumăm reponsabilitatea pentru faptele noastre, fără să dăm vina pe copil. Nu e vina lui că te-ai enervat, nu e vina lui că s-a născut și că ție îți e greu acum cu el: Îmi pare rău că am țipat la tine, m-am înfuriat. Trebuia să trag aer în piept și să iau o mică pauză la fereastră. Te rog să mă ierți. Data viitoare o să încerc să mă abțin. Nu am vrut să te sperii. Îmi pare rău.

Renunță la vină și înlocuiește-o cu responsabilitate. Vina aduce furie și ură de sine, așa că nu vei face decât să țipi și mai mult. Responsabilitatea te lasă să vezi unde ai greșit și să faci mai bine data viitoare. Nu te mai biciui, vindecă-te!

Folosește greșeala ca un prilej de învățare, de progres. Încearcă să afli ce nu a mers, de ce ai reacționat într-un fel nepotrivit. Poate ai lăsat un străin să te supere și te-ai descărcat pe copil. Poate nu ai dormit destul. Poate ai nevoie de ajutor în casă. Poate ai nevoie de timp cu iubitul tău. Poate ai nevoie de o pauză. Dă-ți-o. Caută soluții practice care te ajută să respiri. Există, întotdeauna există!

Stai departe de ce te înfurie. Stai departe de grupurile de Facebook care rușinează oameni. Stai departe de familiile perfecte. De filmele perfecte. De femei cu cariere și unghii perfecte. Orice te frustrează nu are ce căuta în viața ta. Fă curat și o să te simți eliberată, o să respiri mai ușor.

Cum repari cu copilul? Fii cu el. Spune-i cum te simți. Vorbiți despre emoții. Despre nevoi care trebuie împlinite. Așa cum el are nevoie de tine, și tu ai nevoie de tine, de pauză, de liniște. Învață copilul să-ți respecte spațiul și timpul, imediat ce el poate face asta (copiii mici au o nevoie prea mare de mama să se poată desprinde de ea încă). Jucați-vă. Râdeți împreună.

Nu băga sub preș greșelile tale, primește-le și repară-le. Copilul va învăța să facă la fel. Vei primi din asta evoluție, acceptare, poate chiar și iubirea de sine pe care încă o cauți.

Curaj! Toți greșim! Toți vrem să facem mai bine! Cu toate astea, toți greșim iar! Important e să vedem asta și să ne folosim resursele pentru a înțelege ce ne ține în loc, ca să reușim azi să evităm măcar una dintre greșelile de ieri!

Sursa foto: mamă nervoasă via Shutterstock.com

28 Comments

  • Miha spune:

    Foarte frumos scris, Ioana. Ești ca o rază de soare după o zi ploioasă. Atât de mult adevăr in ce ai scris. Întotdeauna o plăcere să citesc ce scrii. Si așa multe de învățat. Si de meditat….O zi frumoasă! 😁

  • Diana spune:

    Vine la fix postarea ta. Iti multumesc.

  • Niculina spune:

    Multumesc pentru aceste sfaturi atat de bune pentru parinti. A fi parinte vine la pachet cu multe, bune si rele si intre bune si rele, dar mai ales cu lipsa de experienta. Orice parinte va pendula intre momente cand simte ca reuseste sa-si creasca si educe copilul cu succes si altele cand simte ca e complet depasit de situatie, in special la primul copil. La al doilea, trelea, etc in general parintii devin putin mai cunoscatori si mai relaxati si vor evita greselile pe care le-au facut anterior. A fi parinte este o calatorie lunga, plina de obstacole si descoperiri fantastice, si care ar trebui savurata in toata splendoarea ei.

    • Raluca spune:

      Ar fi utile și articole de gen cum sa înveți copilul sa se controleze sau sa și gestioneze furiile. Nu doar învinuiți părinții depășiți de situație, ca tipa. Ca s și ei oameni, nu roboti sa fie mereu Zen.

  • Irina spune:

    Am citit postarea asta fix dupa un tantrum al copilului, in timpul caruia recunosc ca am tipat. Sunt constienta ca nu e bine cum reactionez, stiu perfect teoria, dar uneori ma ia valul. Ma perfectionez…

  • Florina T spune:

    Ma gandeam ca sigur exista mii de mame in Romania care ar avea nevoie de consiliere psihologica, de terapie care sa se intinda pe ani de zile asa cum ai facut tu, dar aceste servicii nu sunt accesibile oricui si nici nu exista vreun program al statului care sa faciliteze acest lucru.
    Ceea ce am invatat eu e ca cel mai bun lucru pe care-l pot face e sa nu-mi judec parintii ca la fel ma vor judeca si ai mei copii. In rest, of, e greu, asta cu furia tine si de temperament, de cat ajutor are mama prin preajma si de tot ce ai scris tu in articolul asta minunat 🙂 Important e sa nu renunti ca parinte sa vrei sa fii mai bun, perseverezi si trebuie sa-ti iasa.

  • Dana Vlad spune:

    Ce sfaturi pretioase, Ioana. Emani atata caldura.. de fiecare data cand zic ca nu mai pot, mai pot putin. Si fix atunci parca vine un articol de al tau si imi da o mana de ajutor. Cat de mult mi-ar placea sa te cunosc personal! Multumim ca impartasesti atatea cu noi.

  • Alta Miruna spune:

    E greu, Ioana. Sa analizezi la rece episoadele de „furie” cu scopul de a invata ceva din ele… e greu. Foarte greu. Dar nu imposibil. Cu ajutorul unui specialist ar fi mult mai usor.

  • milena spune:

    Mai in glumă mai in serios, ne spui să stăm departe de tine 🙂 păr perfect, unghii perfecte, job perfect, soț perfect, copii perfecți, vacanțe perfecte și dese. Lasand frustrarea la o parte, apreciez și-ți multumesc pentru ceea ce faci pentru noi mamele. Mă străduiesc să devin mai bună. Totuși suntem diferite, eu sunt o mamă normală cu doi zmei care se „antrenează” unul pe spinarea celuilalt și folosesc și metode „clasice” care ajută mult în acest context de mamă normală :(. Ceea ce funcționează pentru unii, pentru alții poate nu, sau funcționează cu eforturi care până la urmă te storc de energie și te fac nefuncțională, dare repet, mă perfecționez să combin metodele de educație necondiționată cu cele „clasice” ca să devin mai bună….

  • o femeie spune:

    alaturi de copil am invatat sa imi cer iertare. Prima data mi-am cerut de la copil, abia apoi am vazut ca e nevoie sa cer iertare si mie.

  • M spune:

    Poate are cineva vreun sfat, ce sa fac eu ca am un sot care ma ameninta ca ma da in judecata de cate ori ma enervez si ridic vocea. Si apoi nu stiu de ce imi e frica mai tare: de faptul ca ma poate da in judeata si imi ia fetita, sau ca devin delasatoare si nu ma mai straduiesc sa fiu mama pentru ea dupa criteriile mele(ca mi-e teama ca ma enervez). Sunt si departe de casa si mi-e un pic nefamiliar sistemul.
    Adica, mai are cineva sot care ameninta mama pe motiv ca se enerveaza cand incearca sa faca tot ce e mai bine pt copil?
    De fapt daca stau sa ma gandesc nici nu ma enervez pe fetita, e situatia cu sotul meu care ma frustreaza cel mai mult. Ultima oara de exemplu m-am enervat ca a criticat si a actionat nemultumit de ce l-am rugat sa faca (la cererea lui)… din nou. Si am tipat la el. Iar el zice ca o traumatizez pe ea cand tip la el. De fapt si eu cred la fel, ca e rau pentru ea sa isi auda tatal criticandu-i mama atat de mult, dar mi se pare ca nu mai pot sa fie asta principala mea ingrijorare.
    Scuze ca mi-am varsat of-ul aici, si mersi daca publici.

    • Ana spune:

      @M Sfatul meu este sa divortezi.

    • KARUNA spune:

      Probabil esti constienta ca traiesti intr-o relatie toxica cu tatal fetitei. Copilul pana la o anumita varsta preia acesta toxicitate in totalitate, mai ales in partea de subconstient, mergand pana la imbolnaviri grave, din acesta cauza. Chiar si atunci cand scenele nu sunt in fata copilului, el preia acesta negativitate pe care o emite relatia disfunctionala dintre parinti.
      Mai intai ocupa-te de tine. Foloseste-te de episoadele neplacute cu partenerul pentru a intelege ce aspect din persoana ta este nerezolvat. Partenerul doar iti oglindeste ceea ce exista in tine, iar tu negi sau respingi. Ai nevoie sa inveti acea lectie, iar pana nu reusesti ea se repeta si se repeta. E ca un mesaj care vine de dincolo…incearca sa descifrezi mesajul, ca si cand urmaresti un film. Tu ai fost regizorul, iar acum urmaresti evolutia personajelor.
      Iti propun un exercitiu ZEN:
      Renunta la toate acuzatiile. Dintr-o data nu mai e nimeni vinovat de nimic. Toata furia, toata frustrarea nu mai au nici un suport, totul a disparul in neant. Intr-o asemenea incercare sau practica repetata, poate aparea intelegerea in locul ignorantei (despre noi insine) care se risipeste.
      „Cand intalnesti o situatie potrivnica, nu te tulbura, ca ea are un sens. Cu o astfel de intelegere, poti sa ajungi in armonie cu ratiunea.”
      Sutrele mai spun:
      „Va trebui sa induri suferinta fara sa cartesti sau sa te manii. De ce?Pentru ca atunci devii constient de radacina fundamentala.”
      Acceptarea legaturilor cauzale este o practica esentiala: „fiintele vii sunt transformate in mod cauzal de semintele pe care ele insele le-au plantat. Ele primesc atat fericire cat si nefericire, nascute din conditii cauzale”.
      Pentru mine au fost si sunt foarte valoroase aceste invataturi, foarte diferite de cultura in care am crescut. M-au ajutat enorm in intelegerea realitatii.
      Ceea ce recomand tuturor semenilor este cultivarea intelepciunii pe orice cale. Eu am ales calea Zen. Intelegerea launtrica este solutia tuturor problemelor vietii. Problemele sunt aceleasi pentru toti oamenii, chiar daca imbraca forme particulare. Mult succes! Bhavatu sabba mangalam! (May all beings be happy 🙂

    • Robo spune:

      buna
      sunt curios, cum anume te-ai initiat in Zen? din carti sau cu un profesor (maestru sau cum se cheama, nu stiu exact).
      ma intereseaza subiectul, asa ca am citit si eu cate ceva, dar nu prea stiu de unde s-o apuc.
      merci

    • M spune:

      Multumesc mult!!

    • Maria spune:

      Karuna , te rog.
      Ma poti ajuta cu cateva titluri de carti…sau de unde sa incep initierea ….
      Ma intereseaza mult subiectul insa nu stiu de unde sa incep.
      Multumesc frumos.
      Maria

    • Dan spune:

      Acest comentariu arată cât de mare e distanța dintre articolele Prințesei și ceea ce se întâmplă acolo unde „crește iarba”. Pe de o parte sunt articole gândite, cu tehnici și expresii preluate din terapie sau adunate sub formă de concluzii după parcurgerea a sute de povești de viață; pe de alta sunt interacțiuni umane blocate într-o paradigmă de tip „he said / she said”, cu excursii dese în zona emoțiilor primare (fight / flight).

    • Mihaela spune:

      Incearca sa nu te mai enervezi si sa nu mai ridici vocea. 🙂 stiu ca suna a sfat inapoiat, dar incearca asa. Incearca sa aduci bucurie in viata ta, pentru ca nimeni alrcineva nu o va face.

      Apoi alege un moment calm, in care aveti amandoi timp, si spune-i cum ti-ar placea sa isi manifeste nemultumirea. Nu ii spune sa nu te critice, ca nu poate, clar sunt chestii care nu ii convin. Poate nu stiu, e mai usor daca le scrie si ti le da periodic.

    • M spune:

      Mersi mult!

    • I spune:

      Eu cred ca nu vei reusi niciodata sa fii tu insati (implicit o mama buna, asa cum simti), daca vei avea aceasta presiune mereu si mereu. Tu ai de luptat cu sotul, in loc sa te concentrezi pe educarea copilului. Probabil locuiesti intr-o tara nordica. Ai grija de tine, daca ai putere si sprijin ia o decizie (chiar daca e radicala) si fii fericita, fii TU insati, impreuna cu fiica ta!
      Imi pare foarte rau de situatia in care te afli!

    • Mihaela spune:

      I, nu e ca nu va fi o mama buna. E deja altfel nu avea dileme din astea.

      Intrebarea e de ce lupta cu sotul. Pentru ca o critica pentru ca tipa la copil.

      Ideal e sa nu tipi, asa e, are dreptate sotul. De multe ori tipatul apare pt ca incerci sa faci tot ce e mai bine pt copil. Nu mai incerca si implica-l si pe sot cat mai mult. Nu te gandi ca totul depinde de tine. 🙂

  • Ana spune:

    Buna, Ioana! Ar fi foarte util daca ai putea scrie un articol despre cum le vorbim copiilor despre subiecte dificile (copii abandonati de parinti, copii bolnavi, copii foarte saraci).

    Sunt o sumedenie de articole despre discutiile legate de moarte si sex, dar nu am gasit mai nimic pe tema altor subiecte sensibile.

  • Ana spune:

    Foarte frumos articol! Te urmaresc cu drag de multa vreme. Si simt tot ce ai scris tu mai sus. Suntem plecati in UK si aici nu avem pe nimeni care sa stea macar 30′ cu copiii nostri. Eu lucrez 5/7 cate 12h in tura de noapte. Eu sunt ok dar ce fac cu vina pe care o simt? Ma simt vinovata daca n-am terminat mancarea pana vine cel mare de la gradinita, ma simt vinovata daca nu am citit cu ei, daca nu i-am scos afara intr-o zi sau daca nu am apucat sa impachetez hainele si sa le pun la loc. De multe ori simt ca nu sunt o mama buna pt el si ca as putea sa fac mult mai multe lucruri pt ei… Am si eu iesiri aiurea cand sunt obosita: strig la ei si rareori ii ating cand ma pierd cu firea. Incerc din rasputeri sa nu mai fac lucrurile astea. De exemplu, de 2 saptamani am fost calma si nu m-am mai pierdut cu firea. De o saptamana am pun telefonul deoparte cand sunt acasa si am inchis TV. Ei sunt mult mai cooperanti si parca apuc sa fac mai multe cu timpul meu.
    Deci, ce fac eu cu vina?

  • Geo spune:

    F bun articol…”inlocuieste vina cu responsabilitatea”.
    Mi a placut mult tonul, e ceva schimbat in mai bine🙂.

  • Dodo spune:

    Buna, cât de mult poți sa îți ceri scuze si sa le explici ca furia ta, țipetele si critica nu este despre ei? Am crescut cu țipete, furie îndreptată către mine si critici toată Copilăria. Fac terapie, fac exerciții pentru rescrierea tiparelor, dar pe fondul oboselii si frustrarilor/provocărilor zilnice treaba merge destul de încet. In fiecare zi tip si critic, in fiecare zi îmi cer scuze, dar cât o pot duce copiii mei așa? M-a simt vinovata, o vina care m-a îndoaie. Fiecare moment este o lupta cu furia si cu tiparele pe care trebuie sa le schimb. Din prea severa si aspra o dau in prea permisiva. In sensul ca le cer sa facă ceva, nu asculta, si ca sa nu înceapă conflictul cu furie, țipete si critici renunț la solicitare. Nu știu ce sa fac. Nu pot pune viața pe Hold pana îmi rezolv problemele, nu pot lua o pauza. Ce fac?..

    • Eliza spune:

      One day at a time! Sigur ca nu îți poți pune viața pe hold. Cand ai un conflict și îți dai seama in timpul conflictul ca actionezi sau ești pe cale să acționezi diferit de cum îți dorești, inspiră adânc, spune-le pe un ton moderat că ești foarte nervoasă si ai nevoie de 2 minute. Apoi concentrează-te doar pe respirație. Si cel mai important, concentrează-te doar pe conflictul de față. Le poți depăși doar câte unul le rând. Dacă îți poți da seama de asta, cu timpul vei vedea ca vei avea mai multe conflicte gestionate așa vum vrei, decât dacă te lași copleșită. Te îmbrățișez. Sa fii părinte este cea mai grea meserie. Dar noi putem face lucruri grele, putem răzbi.

  • Nori spune:

    Articolul suna a fi dedicat mamei, dar si tatalui ii poate folosi exact lafel de mult! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *