Cum ne protejăm copiii fără să-i ținem într-un glob de sticlă?

Când aveam vreo 9 sau 10 ani, am ieșit să arunc gunoiul într-o seară și-am trăit o spaimă cumplită: un bărbat necunoscut m-a trântit pe scări și a încercat să mă dezbrace.

Pe atunci stăteam într-un bloc de patru etaje în Piatra Neamț, iar containerul de gunoi se afla la 50 de metri în fața scării. Ca să duc gunoiul, coboram cu găleata plină cele trei etaje, ieșeam din scară, traversam cu atenție o stradă mică (nu prea erau mașini  pe atunci), mai mergeam câțiva  pași, vărsam găleata, o loveam bine de marginea de fier, o lăsam să se scurgă de zemuri, apoi făceam drumul înapoi și gata. Făceam asta singură de pe la 8 ani. Și la școală mergeam neînsoțiți de adulți, în grupuri de doi, trei copii, nu era ceva ieșit din comun să vezi copii de șapte, opt ani cu cheia de gât, mergând singuri de colo colo. Aceiași copii rămâneau singuri acasă uneori de la 4-5 ani, când părinții se duceau la muncă, grădinița era închisă, bunici disponibili nu erau.

În zilele noastre, în România nu există o lege care să specifice vârsta la care este legal să lași copilul singur acasă, deși există o lege care prevede amenzi pentru nesupravegherea minorului (61/1991).

Era toamnă sau primăvară, nu mai știu exact, ce știu este că era călduț, purtam pantaloni de trening și o bluză, în picioare aveam niște mocasini vechi din piele. Am dus gunoiul, când am revenit în scara blocului și am început să urc treptele, m-am simțit trasă înapoi cu putere. Am scăpat găleata de plastic, care a făcut mult zgomot în cădere pe trepte. Am încercat să urc mai departe trăgându-mă cu mâinile de bară, dar cineva mult mai puternic ca mine mă trăgea de picioare înapoi. A reușit să mă aducă înapoi la baza scărilor, apoi m-a întors cu forța cu fața.

Din instinct, am închis strâns ochii. Nu știam prea bine ce voia omul acela de la mine, dar îmi era groaznic de frică și de silă. Mirosea a alcool și mormăia ceva spre mine.

Mă zbăteam întruna, dădeam din mâini și din picioare. Deschideam gura să țip, dar nu ieșea nimic, nici un sunet din mine.

El mă ținea cu o mână de mâini, cu trupul lui greu și puturos mă ținea lipită de scări, iar cu cealaltă mână încerca să-mi dea hainele la o parte din drum.

Îmi amintesc că mă rugam în gând să iasă un vecin, să intre cineva în scară, pentru că mi-era clar că n-aveam cum să scap altfel din mâinile lui.

Mă străduiam să țip, dar eram paralizată.

Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că se poate așa ceva, aș fi zis că nu știe ce vorbește. Îmi aduc aminte și acum frustrarea și neputința că nu pot urla. Uneori visez asta, că cineva vrea să mă omoare și că trebuie doar să țip să mă salvez, că deschid gura și nu iese nimic, și tot visul fac asta, deschid gura ca peștele pe uscat și nu ies decât icnete moi.

Din fericire pentru mine, după câteva secunde un vecin undeva mai sus a deschis ușa. Omul s-a speriat și mi-a dat drumul. Am urcat scările mai mult în genunchi, zdrelindu-mă de drepte și de colțuri. Am ajuns în casă fără găleată, roșie, tremurând, fără vorbe.

M-a întrebat mama ce-am pățit, n-am avut curaj să-i povestesc. Nu știu de ce, dar simțeam rușine. De parcă ceva din ce tocmai trăisem fusese vina mea… Mama m-a trimis să recuperez găleata, îi spusesem c-am scăpat-o pe scări, nu m-am dus, s-a dus ea sau tata, nu mai știu. Nu mai știu dacă i-am povestit mai târziu mamei sau niciodată, cert e că nu am mai dus niciodată gunoiul seara.

În zilele următoare am auzit vecini povestind că omul mai încercase și în alte scări de bloc, dar fusese prins și acum era la Poliție.

Povești despre oameni care răpeau copii ca să-i vândă sau ca să le vândă organele auzeam mereu. Sau despre femei care smulg cercei de aur din urechile fetelor. Sau bărbați care fură fete ca să le chinuie. Nu știu câte dintre ele erau mituri. Ce mi s-a întâmplat mie însă a fost adevărat și destul să mă facă să nu-mi doresc ca vreunul dintre copiii mei să treacă prin așa ceva vreodată.

E foarte greu să ne ferim pe noi înșine și pe copiii noștri de abuzuri, dar putem face totuși multe lucruri pentru a ne proteja. E normal să evaluăm mereu riscuri și să ne ferim de ele, nu e normal să trăim în panică.

În orașele mari, e nevoie să ne însoțim copiii pe stradă până la vârste mai mari. În orașele mici și la țară, pericolele sunt mai puține. Poate într-un oraș mic, un copil de 7 ani se poate duce singur la școala de pe strada vecină. În Cluj, București, Constanța, în orașele mari sunt multe intersecții, mașini, câini, șantiere nesecurizate… Acum aș zice că-i voi însoți pe ai mei până la cel puțin 14 ani, să vedem ce vor zice și ei despre asta. 🙂

Ce putem face în plus ca să-i protejăm? Trebuie să le vorbim deschis despre pericole, cu răbdare, fără stres, fără rușine. Ei trebuie să ȘTIE la ce să se aștepte și ce pot face în caz de pericol.

Putem face cursuri de autoapărare, noi și copiii.

Putem fi mereu foarte atenți la cine e în jur, la comportamente suspecte.

Copiii trebuie să știe despre existența acestor oameni. Nu la modul alarmist, ci la modul preventiv. Să nu discute cu străini, să nu plece nicăieri cu străini, să caute compania copiilor și a mamelor lor.

Să nu se abată din drum.

Să nu se urce în mașină cu străini.

Să nu atingă niciodată fire căzute la pământ, genți sau alte lucruri abandonate pe stradă.

Să ceară ajutorul unui adult dacă orice i se pare suspect.

Să nu accepte nici un cadou de la străini. Să nu mănânce nimic oferit de mâini străine (pot fi somnifere sau droguri).

Să nu aibă încredere în străini care îi cer ajutorul. Adulții nu cer ajutorul unui copil (să îi arate o adresă, să îi găsească pisica, să-i țină de urât etc.)

Dacă cel mic trebuie să meargă singur la școală, nu veți avea de ales și va merge singur în lift sau în casa scării, cum au făcut și fetița și băiețelul care au fost agresați acum 2 ani de pedofilul polițst din București. Ideal ar fi ca liftul să aibă buton de alarmă sau de sonerie, în caz că cel mic se blochează și nu poate striga, cum am pățit eu. Zgomotul puternic îl va speria pe agresor și va alerta vecinii. Ajută și camerele montate în lift, poate reușiți să convingeți administratorul să vă monteze. Din păcate, acestea ajuta cel mai adesea doar post factum.

Discutați despre ce pot face când se rătăcesc de noi: să stea pe loc, îi găsim noi, să se oprească la punctul de informații sau lângă ghereta paznicului. Să ceară ajutoru unei „uniforme”, adică unui polițist sau paznic sau îngrijitor, sau unei mame cu copil de mână (deși știu că deja în alte țări, acesta este camuflajul perfect deja folosit de rețelele de pedofili, sper ca la noi încă nu e cazul). Copilul trebuie să știe pe de rost sau să aibă la el pe un cartonaș un număr de telefon al unuia dintre părinți, și să roage un alt adult să sune pentru a fi recuperat de părinți.

Trebuie să vorbim cu ei din timp despre reguli de circulație și despre intimitate, despre corpul lor, despre faptul că pot spune NU și că dacă cineva insistă, trebuie imediat să spună părinților sau altui adult care e în preajmă.

Trebuie să vorbim cu ei despre secrete. Cât sunt încă mici, până la 12-14 ani, ideal ar fi să nu aibă secrete față de părinți, iar cine le cere asta trebuie privit cu suspiciune.

Mulțumesc mamelor din grupul meu de cititoare care au contribuit la realizarea acestei liste cu idei despre ce putem face pentru a ne simți cât de cât în siguranță în lumea în care trăim.

Dacă aveți și voi sfaturi de siguranță, vă invit să le adăugați în comentarii.

Sursa foto: copil în oraș mare via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4218

24 comentarii

  1. Buna Ioana si felicitari pentru ultimele articole. DIn pacate vad ca nu se bucura de prea multe comentarii nici aici nici pe fb. Si din nou ajungem la acea rusine imensa care ne-a fost inoculata si la un fel de a gestiona astfel de lucruri complet traumatizante intr-un mod care ne schilodeste sufletul, poate uneori chiar mai mult decat experienta in sine. Pentru ca asa cum spunea cineva in articolul trecut, nimic nu e mai rau decat sa simti ca esti complet singur, neinteles si ca nu ai nicio putere, tu in viata ta, sa mai schimbi ceva. Si sa simti exact asa, ca ai murit in secundele acelea si ca acum esti doar un om, care incearca sa supravietuiasca cum s-o putea. Si se poate, numai ca asta nu e tocmai viata si consider ca prea putini reusesc dupa un astfel de episod sa nu fie complet marcati, debusolati, sa nu li se schimbe brusc si pentru totdeauna traiectoria, sa nu inceapa sa nu mai poate fi atenti la job, scoala, tot ce insemnase inainte viata lor. E doar un fel de , cum spuneam, supravietuire. Si peste ani, un sentiment acut ca ai trisat, ca ai pacalit viata si ca nimic din ce traiesti acum nu e real, veritabil, si nimic din ce ar fi putut sa fie, adevaratul tau potential, toate acele cai minunate la care visai, nu mai pot fi. Pentru ca dupa o astfel de experienta, golul acela care ramane, faptul ca esti atat de precoupat sa supravietuiesti, singur, fara ajutor, iti mananca toate resursele.
    Nu sunt aici sa povestesc cum a fost pentru mine, dar pot sa iti spun doar atat-cred ca viata mea s-a schimbat in secundele acelea si fac in fiecare zi eforturi sa fiu varianta mea cea mai buna, desi e foarte greu.
    Nu cred ca poate cineva sa inteleaga pe deplin ce inseamna pentru un om( un copil cum era cazul meu) ce teroare iti poate sadi in suflet un astfel de moment, si ce sechele extraordinare iti lasa. Cata frica, panica, izolare, sentimentul ca nu te poti identifica cu nimeni, ca esti pur si simplu singur in ceva ce nu stii cum sa gestionezi efectiv.
    SI cu mare durere iti mai spun ceva: mie mi s-a intamplat in scoala, si desi eram dusa si luata de la scoala, asta nu a putut sa opresca ce mi s-a intamplat. Pentru ca a duce si a lua de la scoala nu garanteaza ca totul e in regula intre acei pereti si ca nimic rau nu i se intampla. SI pentru ca stiu inclusiv profesor care facea abuz de functia si increderea de care se bucura de la parintii pentru a pipai in timpul orelor.
    Deci la capitolul solutii, camere in scoli, butoane de panica in lifturi, in toalete, pentru ca mie acolo mi s-a terminat copilaria iar cei care erau responsabili sa ma protejeze, sprijine si inteleaga, si sa priceapa ce eu nu puteam spune in vorbe, au preferat sa traiasca in ignoranta si negare, pentru ca asa le era mai usor si mai confortabil, sa se prefaca.
    Tot la solutii cred ca cel mai bun lucru, ca parinte, e sa iti construiesti si castigi credibilitatea in fata copilului tau, zi de zi- prin fapte si exemplu personal, nu doar sa i-o pretinzi ca dehh-tu parinte, el copil, iar el trebuie sa fie mai bun decat tine….intrebarea e de UNDE? De unde asteptam copiii sa fie variantele noastre mai bune daca tot ce le oferim e neputinta noastra?
    Sa faci ce spui, sa nu faci promisiuni fara sa te tii de cuvant, iar atunci cand iti este imposibil, sa explici de ce nu ai facut-o.
    Cred ca copiii trebuie tratati cu respect, si daca nu vrei sa fie prostiti de straini, ei bine nu o face nici tu si nu spune niciodata ” e mic, lasa ca nu pricepe”. Ba pricepe, si pricepe de foarte mic daca se poate sau NU baza pe tine ca persoana la care sa vina cand are o problema, sau daca sa se ascunda mai ales de tine, atunci cand ii este cel mai greu.

    • Cred ca motivul pentru care sunt atat de putine comentarii la articolele acestea e faptul ca sunt prezentate niste situatii atat de oribile incat ramai fara cuvinte in fata unor astfel de grozavii.

    • Exact! Mie, sincer, parca imi este si jena sa spun ca inteleg.. nu pot intelege, durerea este personala, personalizata. Ma doare sufletul, da, si mi-e jena sa cred ca problemele mele sunt mari..
      Primul gand in ultimele saptamani a fost ca ar trebui sa ne strangem cu totii, sa protestam, sa schimbam legile si jegurile astea care ating si distrug suflete si vieti sa fie pedepsite pe masura! Torturati, nu eliberati din puscarii pe motiv de supraaglomerare.
      Gandul asta a fost insa rapid anulat de cruda realitate.. in Romania nu mai exista nici macar speranta.

  2. Da, clar trebuie mers în primul rând pe comunicare si pe faptul ca ei, copiii nostri trebuie sa stie ca mami si tati ii iubesc neconditionat si-i vor iubi mereu. Apoi, exista teancuri de gadgeturi utile, ceasuri pentru copii si altele, iar copiii nu au nevoie nici macar de telefon, sporturi in care invata sa se apere si-si pot dezvolta musculatura, mai ales pentru fetite, pana la o varsta, nu stiu exact care ca ai mei sunt mici, nu au ce cauta singuri pe strada, de la scoala, sa cumpere paine, sa duca gunoiul, etc, nici macar la sanius in fata blocului, nu, imi pare rau s-o spun, dar au trecut vremurile alea, apoi trebuie sa-i ajutam sa-si consolideze increderea in ei, sa stie ca se pot baza pe noi ca parinti, sa nu delegam obligatia noastra de a-i creste, prietenilor de familie, rudelor, cunoscutilor, etc, poate parea aberant, dar au fost cazuri si nu putine (din pacate) de copii abuzati de unchi, veri, prieteni de familie, nași, fini, etc… Ce as mai face ar fi sa-i ajut sa aiba o gandire logica, un mod de gandire care sa-i faza sa gaseasca solutii la orice, sa fie puternici. Sa crestem copii decenti, cu atitudine generala decenta. Eu, ca mama, nu-mi scot vreodata fetita in parc cu rochita sau fustita si fara colanti pe dedesubt, never, exemplul personal pe care i-l dau cred ca este unul al unei mame decente si care nu se imbraca provocator (da, stiu, nimic nu scuza un abuzator, nici macar daca victima lui umbla goala pe strada, stiu asta), sunt multe de facut si trebuie perseverat, zilnic. E importanta implicarea parintelui la scoala, sa stie daca al lui copil absenteaza vreodata, daca intra pe retelele sociale si pe care, daca are poze puse pe net. Important este sa fim parinti mereu informati, la curent cu tentatiile specifice fiecarei varste si sa nu uitam ca EXEMPLUL PERSONAL CONTEAZA ENORM 🙂 si sa avem moderatie in tot ce facem, sa avem grija cum le interzicem ce le-ar putea face rau ca sa n-o dam in extreme. Greu, meseria de parinte e o arta si trebuie sa invatam zilnic sa fim mai buni pentru ei ca ei sunt viitorul României.

  3. Imi aduc aminte ca in liceu aveam un profesor de limba romana care bea foarte mult – venea baut la ore de foarte multe ori dar era sa zicem un fel de alcoolic inalt functional. Era foarte bun prieten cu directorul liceului, prin urmare orice plangeri ar fi existat la adresa sa…se piereau in neant. Problema este ca ii placeau fetele si facea foarte multe glume cu aluzii sexuale, foarte libidinoase, scarboase. Eram intr-o clasa cu multi baieti, la real. Ne amuzam cu totii desi uneori, cand erau extrem de…nesuportat, toata lumea tacea si…parca inghitea in sec. Nu cred ca a povestit vreuna dintre noi ceva acasa, eu cel putin nu imi amintesc sa fi facut asta desi eram prietena cu ai mei si mamei ii faceam capul calendar zilnic cu intamplarile de peste zi. Nu am ramas traumatizata in niciun fel zic eu desi, cu mintea de acum, i-as fi rugat pe ai mei sa faca CEVA. In facultate aveam 2 profesori de acest gen: unul era batran si gras, toata lumea il ignora desi se stia – poate erau doar zvonuri – ca da notele pe …atentia studentelor. In schimb mai era si profesorul inalt, slab, sexy chiar desi de peste 40 ani care mi-a sedus cateva colege de grupa. Colege care m-au sunat si m-au chemat la petrecerile lor private. Una dintre ele a devenit, se zvonea mai mult decat studenta – iar intre timp ea a ramas sa lucreze in acea facultate si acum este lector universitar. Acele faze din facultate m-au scarbit profund, nu mai eram inocenta iar modalitatea de a ruga alte fete de varsta noastra, colege, de a face rost de „prospaturi” m-a socat profund. N-am patit nimic, nu am fost penalizata pentru ca am refuzat politicos dar daca ar fi urmat ceva ciudat i-as fi spus tatalui meu. A urmat un prim sef pe cand eu aveam 22 ani si el tot peste 40. Eram atat de naiva incat nu mi s-a parut ciudat cand a inceput sa ma sune inainte de a ajunge eu la program pentru a-mi povesti ca m-a visat si ca vrea sa fim prieteni apropiati. Avea o sotie absolut superba si 2 copii mici. M-am prins relativ repede si i-am spus tot telefonic ca da, amici putem fi, dar atat. Am zburat din acel job in maxim 2 luni, stiu sigur ca de acolo a pornit totul dar noroc ca era doar un job pentru castigarea de experienta pana la finalizarea facultatii. Cu mintea de acum realizez ca am fost norocoasa in datile in care eram la sucursala unde lucram eu doar eu si el in turele de pana la 10 noaptea. Nu mi-a trecut nici macar o secunda prin cap ca ar fi putut sa imi faca fizic rau. Ulterior am aflat ca era un obicei pe care il avea cu toate colegele, cina pica in plasa ok, cine nu…pleca la un moment dat. Am fost norocasa caci am scapat de-a lungul vietii doar cu fluieraturi, eventual niste palme pe fund si un barbart care se masturba langa scoala noastra din cand in cand. Norocoasa, nu? Imi vine sa plang.

  4. ?
    Ceilalti nu sunt vinovati pt astfel de drame, chiar daca asa ne vine sa credem cand suntem victime:(. They don’t have to get it or even comment it. Nu inteleg reprosurile versus ceilalti care au avut sansa sa nu treaca prin asa ceva. Pt asta exista counseling. Da, trebuie sa luptam, dar fiecare cu ce resurse vrea sa puna la bataie. Si daca aleg sa fie pasivi, n ar tb sa fie acuzati sau calificati, nu sunt cumva. Nu duc discutia mai departe pt ca intram in chestiuni de morala si etica filozofica.
    ? pt articolul de azi

  5. Buna !

    Imi poti spune care este articolul de lege prin care este interzis să lași singur în casă un copil mai mic de 8 ani?

    Multumesc !

  6. Exista si o aplicatie, numita guardian angel. In ea se seteaza cateva contacte de urgenta (mama, tata). in momentul cand intri pe o strada mai mica sau in scara blocului etc, o deschizi si trebuie sa apesi pe ecran la un interval stabilit de tine (recomandabil la 5-10 secunde). Atunci cand nu ai apasat prima oara, trimite automat un mesaj contactelor de urgenta impreuna cu locatia ta exacta prin gps. asa contactul tau te poate suna si poate chema politia imediat la locatia aceea. nu imens, dar ajuta si asta.

  7. Pe 2 decembrie era sa patesc eu ceva, la 33 ani, mama a 3 copii …am iesit dupa-amiaza cu cainele (rasa inofensiva) in parc pentru 10 minute. In drum spre parc am remarcat un barbat imbracat mai ponosit, cu gluga trasa pe cap in asa fel incat nu i se vedeau decat ochii. Nu stiu de ce, dar instinctul imi spunea ca ceva nu e in regula si ma simteam in alerta. Cand ma intorc, respectivul fuma in fata scarii mele..m-am facut ca ma indrept spre scara si el si-a stins tigara…desi de obicei nu imi iau tel cu mine pt 10 min cu cainele, de data asta il aveam. M-am indepartat de scara si, cu fata la el (ca sa nu ma ia prin surprindere), l-am sunat pe sotul meu “hai ca e un ciudat care ma asteapta in fata scarii, vino ca sa sunam la 112” am strigat in gura mare si respectivul s-a indepartat in graba. Pana sa coboare sotul meu, era dus…si acum tremur cand imi amintesc, ziua in amiaza mare, intr-un cartier linistit…nu stiu daca am reactionat cum trebuie, poate era mai bine sa il sun pe sotul meu in liniste si sa chem politia, dar practic nu se intamplase nimic, nu aveau niciun motiv sa il retina, iar eu eram atat de speriata ca nu mi-a trecut prin minte sa reactionez altfel…trebuie sa avem grija de copiii nostri, trebuie sa avem grija de noi, sa ne ascultam instinctele si sa fim cu ochii in 4.

  8. O alta recomandare: nu puneti etichete cu numele copiilor pe ghiozdane, jachete, termosuri, caserole pt sendvis etc. Un copil strigat pe nume devine vulnerabil in fata potentialului abuzator. E mult mai potrivit un cartonas cu un numar de tel al unuia dintre parinti.
    Stabiliti o „parola”, un cuvant cheie pe care il stiti doar voi si copilul, ceva greu de intuit, astfel incat daca un strain vine si ii spune copilului:” m-a trimis mama\tatal tau sa te astept”, copilul sa poata verifica daca e adevarat sau nu, solicitandu-i parola.

    Sper sa nu fi repetat ce au spus altii, din pacate nu pot trece prin toate comentariile acum. Era un articol, daca il mai gasesc postez un com separat cu linkul.

    • Fiica mea are cartonasul cu numele (asa e obligatoriu la noi la scoala in caz ca le pierd) si numerele noastre de telefon pe interiorul capacului de la ghiozdan. Nu se poate vedea decat daca se deschide ghiozdanul

  9. Aveam cred vreo 6 ani, oricum nu eram la scoala. Cateva case mai incolo se renova vechea scoala din sat iar noi copiii din cartier eram mai mereu pe acolo ca era mult nisip si ne faceam de joaca dupa ce plecau muncitorii. Unul dintre muncitori era mai tanar, sa fi avut 20-25 de ani si se baga mereu in joaca noastra, era foarte amuzant asa si inventa tot felul de forme din nisip iar noi copiii eram fascinati ca ne da cineva atentie si se baga in joaca noastra atata timp cat acasa exista mereu replica „Si ce vrei, sa ma joc eu cu tine?”. Intr-o dupa amiaza de sambata facusem baie, imi aduc aminte perfect pentru ca aveam parul foarte lung si singurele momente cand mi-l lasa mama pe spate era dupa baie ca sa se usuce. Era inca lumina afara dar incepea sa se insereze si m-am dus la nisip sa imi caut prietenii de joaca dar intamplarea a facut ca nu era nimeni. El in schimb era acolo. Si a inceput sa imi zica sa ne jucam impreuna si ca ce par frumos am, ca ar trebui sa il tin desfacut mai des. Aveam pe mine o rochita de panza. Cand m-am asezat jos pe nisip mi s-au vazut chiloteii. Era tipul ala de chiloti ddinainte de 89, 100% bumbac care nu stateau foarte bine lipiti de corp. Am inceput sa ne jucam si el se apropia tot mai mult de locul unde stateam eu asezata pana la un moment dat cand m-a atins. Desi eram mica stiam ca e ceva in neregula asa ca m-am ridicat si am fugit. Mamei nu i-am povestit niciodata, eram sigura ca ma va certa ca ce am cautat acolo pentru ca mereu ma cicalea ca ce caut eu acolo printre muncitori chiar si cand eram in grup. Nici acum dupa 30 de ani nu am avut puterea sa ii povestesc si tarziu, spre adolescenta, am realizat ce s-ar fi putut intampla.

  10. Cred ca e cumplit sa treci prin asa ceva si adult fiind, daramite un copil. De pe la 4- 5ani stiam ca daca ma pierd sau sunt in pericol trebuie sa intru intr-o institutie, magazin si sa cer ajutorul unei doamne ( nu domn) de acolo, mai tarziu am inteles de ce- trebuie sa fie cineva cu job stabil, nu “de pe strada” si in plus mama ar fi intrebat in zona respectiva. Nu am avut parte de intamplari neplacute, am simtit uneori falfaitul aripilor ingerului care ma pazeste?

    • si eu am citit intr-un articol despre abuzuri ca ar trebui sa ne invatam copiii sa apeleze la ajutorul unei doamne, preferabil o mama.
      E trist, totusi, sa ii spui copilului asa ceva (pentru ceea ce ramane nespus: neincrederea in barbati) sunt multi barbati ok in lume, dar asta e realitatea, multi nu sunt. Si cum scria si in articolul ala, not all men are rapists, but all rapists are men

  11. Ce porcărie! Mă enervează că vi se părea amuzant. Vreau să cred că de obicei copiii simt dubioșii și că dubioșii nici nu pot sa fie amuzanți și inventivi și ușor de plăcut.. dar probabil că așa e doar in basme.

    PS: Uitasem complet de replica: și ce, vrei sa ma joc eu cu tine? :)))

  12. Multumesc, Ioana!
    Nu stiu daca s-a mentionat pe undeva pe aici (scuze, nu am foarte mult timp, revin) ca cele mai multe dintre abuzuri se-ntampla in familie 🙁 Cred ca parintii ar trebui sa fie foarte vigilenti, sa aiba grija cine le intra in casa, unde merg, la ce „companie” isi expun copiii. Nasul care vrea musai sa fie „respectat” (copila fiind mie imi era o sila maxima sa ma las imbratisata sau pupata de nasul meu), unchiul care se crede indreptatit sa-i traga nepoatei de 7-8 ani o palma peste fund, varul major cu privire iscoditoare si admirativa, toti, absolut toti pot fi potentiali agresori:(((
    Revin

  13. Un alt lucru important pt majoritatea care locuiesc la bloc: copilul sa fie invatat sa NU se urce in lift cu un strain, chiar si ziua in amiaza mare. Doar asta m-a salvat acum 30 ani de a fi abuzata, scapand doar cu o ‘agresiune’. S-a intamplat in scara blocului desi parintii, culmea, erau acasa in ziua aia – era 1 sau 8 martie, de-asta venisera mai devreme. Am avut intuitia sa nu ma urc cu el in lift cand am vazut ca da tarcoale la cutiile postale si m-am indreptat spre scari si chiar si asa mi-a pus mana la gura si m-a urcat pe scari pana la etajul 3. Din fericire a coborat un vecin sau un vizitator, nici acum nu imi dau seama cine sa fi fost si a fugit. Cert e ca doar soarta a facut ca cineva, care probabil nu cobora de obicei de la 3 pe jos… intr-un bloc de 8 etaje sa ma salveze de la o intamplare oribila.

    Am facut pe mine de frica, la propriu, si am urcat plangand, nu stiam unde sa ma duc si am sunat la o vecina pe care o stiam acasa pana sa realizez ca sunt ai mei acasa si nici nu puteam vorbi. Sunt uimita pana in ziua de azi ca nu am ramas cu mari frici, evident ca teama exista mereu, dar nu imi este teama sa merg pe strada noaptea neaparat. Insa, asa cum spui tu Ioana, din acest motiv, fetita mea va fi permanent insotita de la scoala spre casa pana cand voi considera ca este ok pt ea si ea va fi increzatoare in fortele si discernamantul proprii. Am taria de caracter sa vb deschis despre asta de fiecare data cand aud acuze la adresa modului in care sunt imbracate femeile pe strada sau scuze pt agresori. Pt ca atitudinea celor din jur conteaza cel mai mult!

    Din nefericire, nu se punea problema atunci sa mergem la politie, ai mei neavand incredere in politie.

    Acum 10 ani aprox s-a intamplat ca un ‘pusti’ din apropierea blocului din Titan, foarte aproape de intersectia principala si de bulevard sa se ia dupa mine pe aleea spre scara. Am fugit in scara si am reusit sa tip si sa ma inchid pe un hol al blocului. SURPRIZA: desi aveam camere in scara blocului si am mers sa depun plangere, am dus stickul cu inregistrarea si a dat declaratie nu am primit nici pana in ziua de azi raspuns de la politia sect 3. Am fost intampinata cu ‘nu prea v-a facut nimic, nu prea avem ce sa ii facem’ asta pt ca se vedea pe inregistrare ca a ratat sa ma prinda de fusta in fuga mea si asa probabil am scapat sa nu fiu agresata a doua oara.

  14. Buna! As adauga la lista faptul ca pana la varsta maturitatii copii sa fie insotiti de parinti la absolut toate controalele medicale …si niciodata copilul lasat singur dupa cortina cu medicul. Pentru ca si in aceasta bransa exista pagubosi

    • Buna. Alte tipsuri in plus fata de ce s-a spus:
      1. Copilul sa aiba puncte de siguranta pe rute pe care le foloseste. In orice drum al lui, sa stie ca exista un magazin, casa unei cunostiinte, o institutie, etc unde sa poata cere ajutor daca nu este acasa.
      2. Copilul sa aiba o retea de siguranta, compusa din adulti; adulti carora le poate povesti ceva infricosator daca le e teama sa spuna parintilor (foarte multi copii se tem de parinti; si atunci e mai bine sa spuna unei matusi decat deloc)
      3. Copii nu trebuie sa isi pupe/imbratiseze fortat neamurile si prietenii parintilor. Ei trebuie sa poata spune NU. Daca cineva trece bariera asta, ei trebuie sa spuna parintilor.
      4. O „arma” improvizata poate fii utila (daca e suficient de mare incat sa stie ca nu trebuie folosita pe alti copii). Prin arma nu ma refer la cutite in ghiozdan, ci la, de exemplu, un spray mic mic, tip de voyaj, in buzunar- acela, dat in ochii oricui, ustura => copilul castiga timp sa fuga.
      5. Parintii trebuie sa isi credea si sustina copilul, orice ar fi. Daca copilul vine acasa si spune k unchiul x l-a certat, chestiunea trebuie investigata. Poate l-a certat ca nu a stat sa fie atins, dar copilul nu stie cum sa explice asta. Multi copii nici nu stiu sa puna in cuvinte asa ceva. Si NIMENI nu trebuie exceptat de la „investigatiile” noastre. Suna putin a paranoia, sa incercam sa nu dam in paranoia, dar cum s-a tot spus – agresorii sunt de obicei cunoscuti.

  15. 20% dintre femei și 10% dintre bărbați suferă abuzuri sexuale in copilărie.

    Majoritatea agresorilor fac parte din anturajul apropiat familiei, in jur de 90%.

    Trebuie sa ridice un semn de întrebare in special persoanele din anturaj care depun foarte multă energie ca sa stabilească o relație apropiată și ca sa câștige, in același timp, încrederea părinților și a copilul.

    Aproximativ 10% din agresori sunt femei.

    Foarte putini copii victime povestesc părinților ce li s-a întâmplat.

    Foarte putini părinți depun plângere la poliție, majoritatea prefera sa țină totul sub tăcere din lipsa de probe sau din alte motive.

    Doar 10% din agresiuni ajung sa fie anchetate.

    Bineînțeles ca trebuie sa rămânem vigilenți la ce se întâmpla pe strada sau la școala dar cea mai mare atenție trebuie acordată familiei și anturajului apropiat familiei.

  16. E groaznic ceea ce citesc!Traim intr.o lume plina de nebuni!Din pacate ,eu cred ca e bine sa iti duci copilul cat mai mult tu la scoala.Am o prietena si mi.a spus ca pe nepoata ei a dus.o la scoala si de la scoala pana la 18 ani(in Franta) pentru ca a zis ca si ea a patit.o de nenumarate ori,a fost cand a urmarit.o nu unul,ci mai multi!.Acum la ce auzi ti frica si tie ca parinte sa iesi pe intuneric sau prin locuri mai putin aglomerate!Din pacate traim vremuri foarte urate in acest sens !Sora mea mergea dupa fiica ei si la liceu,cu masina si se bucura fata!Aici nu e vorba ca nu stie copilul sa vina acasa ci despre faptul ca sa.l stim in siguranta!Alti parinti nu sunt de acord!Eu consider ca daca nu esti de acord sa ti pentru tine ,pentru ca eu oricum fac ceea ce imi spune inima!Lumea e rea si mereu va lovi in ceilalti din pacate!Va pup pe toate si va imbratisez!❤

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *