Cum ne protejăm copiii fără să-i ținem într-un glob de sticlă?

Când aveam vreo 9 sau 10 ani, am ieșit să arunc gunoiul într-o seară și-am trăit o spaimă cumplită: un bărbat necunoscut m-a trântit pe scări și a încercat să mă dezbrace.

Pe atunci stăteam într-un bloc de patru etaje în Piatra Neamț, iar containerul de gunoi se afla la 50 de metri în fața scării. Ca să duc gunoiul, coboram cu găleata plină cele trei etaje, ieșeam din scară, traversam cu atenție o stradă mică (nu prea erau mașini  pe atunci), mai mergeam câțiva  pași, vărsam găleata, o loveam bine de marginea de fier, o lăsam să se scurgă de zemuri, apoi făceam drumul înapoi și gata. Făceam asta singură de pe la 8 ani. Și la școală mergeam neînsoțiți de adulți, în grupuri de doi, trei copii, nu era ceva ieșit din comun să vezi copii de șapte, opt ani cu cheia de gât, mergând singuri de colo colo. Aceiași copii rămâneau singuri acasă uneori de la 4-5 ani, când părinții se duceau la muncă, grădinița era închisă, bunici disponibili nu erau.

În zilele noastre, în România este interzis prin lege să lași singur în casă un copil mai mic de 8 ani.

Era toamnă sau primvară, nu mai știu exact, ce știu este că era călduț, purtam pantaloni de trening și o bluză, în picioare aveam niște mocasini vechi din piele. Am dus gunoiul, când am revenit în scara blocului și am început să urc treptele, m-am simțit trasă înapoi cu putere. Am scăpat găleata de plastic, care a făcut mult zgomot în cădere pe trepte. Am încercat să urc mai departe trăgându-mă cu mâinile de bară, dar cineva mult mai puternic ca mine mă trăgea de picioare înapoi. A reușit să mă aducă înapoi la baza scărilor, apoi m-a întors cu forța cu fața.

Din instinct, am închis strâns ochii. Nu știam prea bine ce voia omul acela de la mine, dar îmi era groaznic de frică și de silă. Mirosea a alcool și mormăia ceva spre mine.

Mă zbăteam întruna, dădeam din mâini și din picioare. Deschideam gura să țip, dar nu ieșea nimic, nici un sunet din mine.

El mă ținea cu o mână de mâini, cu trupul lui greu și puturos mă ținea lipită de scări, iar cu cealaltă mână încerca să-mi dea hainele la o parte din drum.

Îmi amintesc că mă rugam în gând să iasă un vecin, să intre cineva în scară, pentru că mi-era clar că n-aveam cum să scap altfel din mâinile lui.

Mă străduiam să țip, dar eram paralizată.

Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că se poate așa ceva, aș fi zis că nu știe ce vorbește. Îmi aduc aminte și acum frustrarea și neputința că nu pot urla. Uneori visez asta, că cineva vrea să mă omoare și că trebuie doar să țip să mă salvez, că deschid gura și nu iese nimic, și tot visul fac asta, deschid gura ca peștele pe uscat și nu ies decât icnete moi.

Din fericire pentru mine, după câteva secunde un vecin undeva mai sus a deschis ușa. Omul s-a speriat și mi-a dat drumul. Am urcat scările mai mult în genunchi, zdrelindu-mă de drepte și de colțuri. Am ajuns în casă fără găleată, roșie, tremurând, fără vorbe.

M-a întrebat mama ce-am pățit, n-am avut curaj să-i povestesc. Nu știu de ce, dar simțeam rușine. De parcă ceva din ce tocmai trăisem fusese vina mea… Mama m-a trimis să recuperez găleata, îi spusesem c-am scăpat-o pe scări, nu m-am dus, s-a dus ea sau tata, nu mai știu. Nu mai știu dacă i-am povestit mai târziu mamei sau niciodată, cert e că nu am mai dus niciodată gunoiul seara.

În zilele următoare am auzit vecini povestind că omul mai încercase și în alte scări de bloc, dar fusese prins și acum era la Poliție.

Povești despre oameni care răpeau copii ca să-i vândă sau ca să le vândă organele auzeam mereu. Sau despre femei care smulg cercei de aur din urechile fetelor. Sau bărbați care fură fete ca să le chinuie. Nu știu câte dintre ele erau mituri. Ce mi s-a întâmplat mie însă a fost adevărat și destul să mă facă să nu-mi doresc ca vreunul dintre copiii mei să treacă prin așa ceva vreodată.

E foarte greu să ne ferim pe noi înșine și pe copiii noștri de abuzuri, dar putem face totuși multe lucruri pentru a ne proteja. E normal să evaluăm mereu riscuri și să ne ferim de ele, nu e normal să trăim în panică.

În orașele mari, e nevoie să ne însoțim copiii pe stradă până la vârste mai mari. În orașele mici și la țară, pericolele sunt mai puține. Poate într-un oraș mic, un copil de 7 ani se poate duce singur la școala de pe strada vecină. În Cluj, București, Constanța, în orașele mari sunt multe intersecții, mașini, câini, șantiere nesecurizate… Acum aș zice că-i voi însoți pe ai mei până la cel puțin 14 ani, să vedem ce vor zice și ei despre asta. 🙂

Ce putem face în plus ca să-i protejăm? Trebuie să le vorbim deschis despre pericole, cu răbdare, fără stres, fără rușine. Ei trebuie să ȘTIE la ce să se aștepte și ce pot face în caz de pericol.

Putem face cursuri de autoapărare, noi și copiii.

Putem fi mereu foarte atenți la cine e în jur, la comportamente suspecte.

Copiii trebuie să știe despre existența acestor oameni. Nu la modul alarmist, ci la modul preventiv. Să nu discute cu străini, să nu plece nicăieri cu străini, să caute compania copiilor și a mamelor lor.

Să nu se abată din drum.

Să nu se urce în mașină cu străini.

Să nu atingă niciodată fire căzute la pământ, genți sau alte lucruri abandonate pe stradă.

Să ceară ajutorul unui adult dacă orice i se pare suspect.

Să nu accepte nici un cadou de la străini. Să nu mănânce nimic oferit de mâini străine (pot fi somnifere sau droguri).

Să nu aibă încredere în străini care îi cer ajutorul. Adulții nu cer ajutorul unui copil (să îi arate o adresă, să îi găsească pisica, să-i țină de urât etc.)

Dacă cel mic trebuie să meargă singur la școală, nu veți avea de ales și va merge singur în lift sau în casa scării, cum au făcut și fetița și băiețelul care au fost agresați de pedofilul care e acum căutat în București. Ideal ar fi ca liftul să aibă buton de alarmă sau de sonerie, în caz că cel mic se blochează și nu poate striga, cum am pățit eu. Zgomotul puternic îl va speria pe agresor și va alerta vecinii. Ajută și camerele montate în lift, poate reușiți să convingeți administratorul să vă monteze. Din păcate, acestea ajuta cel mai adesea doar post factum.

Discutați despre ce pot face când se rătăcesc de noi: să stea pe loc, îi găsim noi, să se oprească la punctul de informații sau lângă ghereta paznicului. Să ceară ajutoru unei „uniforme”, adică unui polițist sau paznic sau îngrijitor, sau unei mame cu copil de mână (deși știu că deja în alte țări, acesta este camuflajul perfect deja folosit de rețelele de pedofili, sper ca la noi încă nu e cazul). Copilul trebuie să știe pe de rost sau să aibă la el pe un cartonaș un număr de telefon al unuia dintre părinți, și să roage un alt adult să sune pentru a fi recuperat de părinți.

Trebuie să vorbim cu ei din timp despre reguli de circulație și despre intimitate, despre corpul lor, despre faptul că pot spune NU și că dacă cineva insistă, trebuie imediat să spună părinților sau altui adult care e în preajmă.

Trebuie să vorbim cu ei despre secrete. Cât sunt încă mici, până la 12-14 ani, ideal ar fi să nu aibă secrete față de părinți, iar cine le cere asta trebuie privit cu suspiciune.

Mulțumesc mamelor din grupul meu de cititoare care au contribuit la realizarea acestei liste cu idei despre ce putem face pentru a ne simți cât de cât în siguranță în lumea în care trăim.

Dacă aveți și voi sfaturi de siguranță, vă invit să le adăugați în comentarii.

Sursa foto: copil în oraș mare via Shutterstock.com

Pin It

13 Comments

  • nick spune:

    Buna Ioana si felicitari pentru ultimele articole. DIn pacate vad ca nu se bucura de prea multe comentarii nici aici nici pe fb. Si din nou ajungem la acea rusine imensa care ne-a fost inoculata si la un fel de a gestiona astfel de lucruri complet traumatizante intr-un mod care ne schilodeste sufletul, poate uneori chiar mai mult decat experienta in sine. Pentru ca asa cum spunea cineva in articolul trecut, nimic nu e mai rau decat sa simti ca esti complet singur, neinteles si ca nu ai nicio putere, tu in viata ta, sa mai schimbi ceva. Si sa simti exact asa, ca ai murit in secundele acelea si ca acum esti doar un om, care incearca sa supravietuiasca cum s-o putea. Si se poate, numai ca asta nu e tocmai viata si consider ca prea putini reusesc dupa un astfel de episod sa nu fie complet marcati, debusolati, sa nu li se schimbe brusc si pentru totdeauna traiectoria, sa nu inceapa sa nu mai poate fi atenti la job, scoala, tot ce insemnase inainte viata lor. E doar un fel de , cum spuneam, supravietuire. Si peste ani, un sentiment acut ca ai trisat, ca ai pacalit viata si ca nimic din ce traiesti acum nu e real, veritabil, si nimic din ce ar fi putut sa fie, adevaratul tau potential, toate acele cai minunate la care visai, nu mai pot fi. Pentru ca dupa o astfel de experienta, golul acela care ramane, faptul ca esti atat de precoupat sa supravietuiesti, singur, fara ajutor, iti mananca toate resursele.
    Nu sunt aici sa povestesc cum a fost pentru mine, dar pot sa iti spun doar atat-cred ca viata mea s-a schimbat in secundele acelea si fac in fiecare zi eforturi sa fiu varianta mea cea mai buna, desi e foarte greu.
    Nu cred ca poate cineva sa inteleaga pe deplin ce inseamna pentru un om( un copil cum era cazul meu) ce teroare iti poate sadi in suflet un astfel de moment, si ce sechele extraordinare iti lasa. Cata frica, panica, izolare, sentimentul ca nu te poti identifica cu nimeni, ca esti pur si simplu singur in ceva ce nu stii cum sa gestionezi efectiv.
    SI cu mare durere iti mai spun ceva: mie mi s-a intamplat in scoala, si desi eram dusa si luata de la scoala, asta nu a putut sa opresca ce mi s-a intamplat. Pentru ca a duce si a lua de la scoala nu garanteaza ca totul e in regula intre acei pereti si ca nimic rau nu i se intampla. SI pentru ca stiu inclusiv profesor care facea abuz de functia si increderea de care se bucura de la parintii pentru a pipai in timpul orelor.
    Deci la capitolul solutii, camere in scoli, butoane de panica in lifturi, in toalete, pentru ca mie acolo mi s-a terminat copilaria iar cei care erau responsabili sa ma protejeze, sprijine si inteleaga, si sa priceapa ce eu nu puteam spune in vorbe, au preferat sa traiasca in ignoranta si negare, pentru ca asa le era mai usor si mai confortabil, sa se prefaca.
    Tot la solutii cred ca cel mai bun lucru, ca parinte, e sa iti construiesti si castigi credibilitatea in fata copilului tau, zi de zi- prin fapte si exemplu personal, nu doar sa i-o pretinzi ca dehh-tu parinte, el copil, iar el trebuie sa fie mai bun decat tine….intrebarea e de UNDE? De unde asteptam copiii sa fie variantele noastre mai bune daca tot ce le oferim e neputinta noastra?
    Sa faci ce spui, sa nu faci promisiuni fara sa te tii de cuvant, iar atunci cand iti este imposibil, sa explici de ce nu ai facut-o.
    Cred ca copiii trebuie tratati cu respect, si daca nu vrei sa fie prostiti de straini, ei bine nu o face nici tu si nu spune niciodata ” e mic, lasa ca nu pricepe”. Ba pricepe, si pricepe de foarte mic daca se poate sau NU baza pe tine ca persoana la care sa vina cand are o problema, sau daca sa se ascunda mai ales de tine, atunci cand ii este cel mai greu.

    • Andreea spune:

      Cred ca motivul pentru care sunt atat de putine comentarii la articolele acestea e faptul ca sunt prezentate niste situatii atat de oribile incat ramai fara cuvinte in fata unor astfel de grozavii.

      • Misa spune:

        Exact! Mie, sincer, parca imi este si jena sa spun ca inteleg.. nu pot intelege, durerea este personala, personalizata. Ma doare sufletul, da, si mi-e jena sa cred ca problemele mele sunt mari..
        Primul gand in ultimele saptamani a fost ca ar trebui sa ne strangem cu totii, sa protestam, sa schimbam legile si jegurile astea care ating si distrug suflete si vieti sa fie pedepsite pe masura! Torturati, nu eliberati din puscarii pe motiv de supraaglomerare.
        Gandul asta a fost insa rapid anulat de cruda realitate.. in Romania nu mai exista nici macar speranta.

  • Florina spune:

    Da, clar trebuie mers în primul rând pe comunicare si pe faptul ca ei, copiii nostri trebuie sa stie ca mami si tati ii iubesc neconditionat si-i vor iubi mereu. Apoi, exista teancuri de gadgeturi utile, ceasuri pentru copii si altele, iar copiii nu au nevoie nici macar de telefon, sporturi in care invata sa se apere si-si pot dezvolta musculatura, mai ales pentru fetite, pana la o varsta, nu stiu exact care ca ai mei sunt mici, nu au ce cauta singuri pe strada, de la scoala, sa cumpere paine, sa duca gunoiul, etc, nici macar la sanius in fata blocului, nu, imi pare rau s-o spun, dar au trecut vremurile alea, apoi trebuie sa-i ajutam sa-si consolideze increderea in ei, sa stie ca se pot baza pe noi ca parinti, sa nu delegam obligatia noastra de a-i creste, prietenilor de familie, rudelor, cunoscutilor, etc, poate parea aberant, dar au fost cazuri si nu putine (din pacate) de copii abuzati de unchi, veri, prieteni de familie, nași, fini, etc… Ce as mai face ar fi sa-i ajut sa aiba o gandire logica, un mod de gandire care sa-i faza sa gaseasca solutii la orice, sa fie puternici. Sa crestem copii decenti, cu atitudine generala decenta. Eu, ca mama, nu-mi scot vreodata fetita in parc cu rochita sau fustita si fara colanti pe dedesubt, never, exemplul personal pe care i-l dau cred ca este unul al unei mame decente si care nu se imbraca provocator (da, stiu, nimic nu scuza un abuzator, nici macar daca victima lui umbla goala pe strada, stiu asta), sunt multe de facut si trebuie perseverat, zilnic. E importanta implicarea parintelui la scoala, sa stie daca al lui copil absenteaza vreodata, daca intra pe retelele sociale si pe care, daca are poze puse pe net. Important este sa fim parinti mereu informati, la curent cu tentatiile specifice fiecarei varste si sa nu uitam ca EXEMPLUL PERSONAL CONTEAZA ENORM 🙂 si sa avem moderatie in tot ce facem, sa avem grija cum le interzicem ce le-ar putea face rau ca sa n-o dam in extreme. Greu, meseria de parinte e o arta si trebuie sa invatam zilnic sa fim mai buni pentru ei ca ei sunt viitorul României.

  • Nicoleta_P spune:

    Imi aduc aminte ca in liceu aveam un profesor de limba romana care bea foarte mult – venea baut la ore de foarte multe ori dar era sa zicem un fel de alcoolic inalt functional. Era foarte bun prieten cu directorul liceului, prin urmare orice plangeri ar fi existat la adresa sa…se piereau in neant. Problema este ca ii placeau fetele si facea foarte multe glume cu aluzii sexuale, foarte libidinoase, scarboase. Eram intr-o clasa cu multi baieti, la real. Ne amuzam cu totii desi uneori, cand erau extrem de…nesuportat, toata lumea tacea si…parca inghitea in sec. Nu cred ca a povestit vreuna dintre noi ceva acasa, eu cel putin nu imi amintesc sa fi facut asta desi eram prietena cu ai mei si mamei ii faceam capul calendar zilnic cu intamplarile de peste zi. Nu am ramas traumatizata in niciun fel zic eu desi, cu mintea de acum, i-as fi rugat pe ai mei sa faca CEVA. In facultate aveam 2 profesori de acest gen: unul era batran si gras, toata lumea il ignora desi se stia – poate erau doar zvonuri – ca da notele pe …atentia studentelor. In schimb mai era si profesorul inalt, slab, sexy chiar desi de peste 40 ani care mi-a sedus cateva colege de grupa. Colege care m-au sunat si m-au chemat la petrecerile lor private. Una dintre ele a devenit, se zvonea mai mult decat studenta – iar intre timp ea a ramas sa lucreze in acea facultate si acum este lector universitar. Acele faze din facultate m-au scarbit profund, nu mai eram inocenta iar modalitatea de a ruga alte fete de varsta noastra, colege, de a face rost de „prospaturi” m-a socat profund. N-am patit nimic, nu am fost penalizata pentru ca am refuzat politicos dar daca ar fi urmat ceva ciudat i-as fi spus tatalui meu. A urmat un prim sef pe cand eu aveam 22 ani si el tot peste 40. Eram atat de naiva incat nu mi s-a parut ciudat cand a inceput sa ma sune inainte de a ajunge eu la program pentru a-mi povesti ca m-a visat si ca vrea sa fim prieteni apropiati. Avea o sotie absolut superba si 2 copii mici. M-am prins relativ repede si i-am spus tot telefonic ca da, amici putem fi, dar atat. Am zburat din acel job in maxim 2 luni, stiu sigur ca de acolo a pornit totul dar noroc ca era doar un job pentru castigarea de experienta pana la finalizarea facultatii. Cu mintea de acum realizez ca am fost norocoasa in datile in care eram la sucursala unde lucram eu doar eu si el in turele de pana la 10 noaptea. Nu mi-a trecut nici macar o secunda prin cap ca ar fi putut sa imi faca fizic rau. Ulterior am aflat ca era un obicei pe care il avea cu toate colegele, cina pica in plasa ok, cine nu…pleca la un moment dat. Am fost norocasa caci am scapat de-a lungul vietii doar cu fluieraturi, eventual niste palme pe fund si un barbart care se masturba langa scoala noastra din cand in cand. Norocoasa, nu? Imi vine sa plang.

  • Ana spune:

    As adauga sistemele de detectare a locatiei copilului prin gps ( incorporat in ceas,bratara etc)

  • Crina spune:

    Draga mea Ioana, te iubesc pentru tot ceea ce esti si pentru tot ceea ce faci tu pentru copiii din Romania. 😊

  • o femeie spune:

    fiica mea vrea sa mearga singura la scoala (are 9 ani juma) si inima mi-e mica mica.

  • Geo spune:

    👍
    Ceilalti nu sunt vinovati pt astfel de drame, chiar daca asa ne vine sa credem cand suntem victime:(. They don’t have to get it or even comment it. Nu inteleg reprosurile versus ceilalti care au avut sansa sa nu treaca prin asa ceva. Pt asta exista counseling. Da, trebuie sa luptam, dar fiecare cu ce resurse vrea sa puna la bataie. Si daca aleg sa fie pasivi, n ar tb sa fie acuzati sau calificati, nu sunt cumva. Nu duc discutia mai departe pt ca intram in chestiuni de morala si etica filozofica.
    👍 pt articolul de azi

  • Laura spune:

    Buna !

    Imi poti spune care este articolul de lege prin care este interzis să lași singur în casă un copil mai mic de 8 ani?

    Multumesc !

  • Mihaela spune:

    Exista si o aplicatie, numita guardian angel. In ea se seteaza cateva contacte de urgenta (mama, tata). in momentul cand intri pe o strada mai mica sau in scara blocului etc, o deschizi si trebuie sa apesi pe ecran la un interval stabilit de tine (recomandabil la 5-10 secunde). Atunci cand nu ai apasat prima oara, trimite automat un mesaj contactelor de urgenta impreuna cu locatia ta exacta prin gps. asa contactul tau te poate suna si poate chema politia imediat la locatia aceea. nu imens, dar ajuta si asta.

  • Laura spune:

    Pe 2 decembrie era sa patesc eu ceva, la 33 ani, mama a 3 copii …am iesit dupa-amiaza cu cainele (rasa inofensiva) in parc pentru 10 minute. In drum spre parc am remarcat un barbat imbracat mai ponosit, cu gluga trasa pe cap in asa fel incat nu i se vedeau decat ochii. Nu stiu de ce, dar instinctul imi spunea ca ceva nu e in regula si ma simteam in alerta. Cand ma intorc, respectivul fuma in fata scarii mele..m-am facut ca ma indrept spre scara si el si-a stins tigara…desi de obicei nu imi iau tel cu mine pt 10 min cu cainele, de data asta il aveam. M-am indepartat de scara si, cu fata la el (ca sa nu ma ia prin surprindere), l-am sunat pe sotul meu “hai ca e un ciudat care ma asteapta in fata scarii, vino ca sa sunam la 112” am strigat in gura mare si respectivul s-a indepartat in graba. Pana sa coboare sotul meu, era dus…si acum tremur cand imi amintesc, ziua in amiaza mare, intr-un cartier linistit…nu stiu daca am reactionat cum trebuie, poate era mai bine sa il sun pe sotul meu in liniste si sa chem politia, dar practic nu se intamplase nimic, nu aveau niciun motiv sa il retina, iar eu eram atat de speriata ca nu mi-a trecut prin minte sa reactionez altfel…trebuie sa avem grija de copiii nostri, trebuie sa avem grija de noi, sa ne ascultam instinctele si sa fim cu ochii in 4.

  • O mama spune:

    O alta recomandare: nu puneti etichete cu numele copiilor pe ghiozdane, jachete, termosuri, caserole pt sendvis etc. Un copil strigat pe nume devine vulnerabil in fata potentialului abuzator. E mult mai potrivit un cartonas cu un numar de tel al unuia dintre parinti.
    Stabiliti o „parola”, un cuvant cheie pe care il stiti doar voi si copilul, ceva greu de intuit, astfel incat daca un strain vine si ii spune copilului:” m-a trimis mama\tatal tau sa te astept”, copilul sa poata verifica daca e adevarat sau nu, solicitandu-i parola.

    Sper sa nu fi repetat ce au spus altii, din pacate nu pot trece prin toate comentariile acum. Era un articol, daca il mai gasesc postez un com separat cu linkul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *