Dacă timpurile și societatea le-ar fi permis să aibă acces la o persoană care să le poată asculta, vedea, conține, să le poată explica de ce au primit atât de puțină iubire și atenție în copilărie,
dacă ar fi existat cineva să le învețe cum să se regleze emoțional, să le țină de mână cât se luptă cu vinovăția, cu rușinea, cu teama, cu tristețea provocată de absența emoțională a părinților lor,
Cum ar fi arătat lumea azi?
La fel și pentru tații noștri, care au avut așteptări imense de împlinit. Așteptați cu nerăbdare de părinții lor (pentru că secole la rând, a fost mult mai bine să ai băiat decât fată, am impresia că încă mai e),
obligați să fie puternici de mici, să lupte, să demonstreze, să câștige,
apoi să perpetueze același tip de autoritate și presiune, pentru că asta însemna atunci să fii bărbat și tată de familie.
Cum ar fi arătat lumea noastră azi dacă tații noștri ar fi învățat, înainte să ne aibă, că furia pe care o simt vine nu din putere, ci din frică, tristețe sau neputință? Că e OK să simtă tot ce simt, că sunt iubiți și dacă le e frică sau dacă se simt slabi, că nu trebuie să fie cei mai tari ca să aibă valoare.
Poate dacă părinții noștri ar fi știut ce înseamnă să fii iubit și în siguranță
Cum se simte să fii susținut cu adevărat
Să te poți calma în brațele conținătoare ale părintelui tău
Să respiri adânc și să taci câteva secunde înainte să ridici mâna,
Să nu mai îngropi tot ce simți în muncă, alcool sau pastile
Să nu ai nevoie să pari OK ca să nu te judece gura lumii.
Dacă toate astea s-ar fi întâmplat,
Poate am fi știut și noi toate astea din copilărie
Și atunci am putea să le dăm copiilor noștri firesc, așa cum îi învățăm să mănânce,
Se uită la noi și învață, e simplu.
Dar părinții noștri n-au avut parte de toate astea
Pentru că nici părinții lor n-au avut
Și nici bunicii lor n-au avut
Din păcate pentru ei și pentru noi, abia acum se rupe lanțul ascunsului sub preș, al prefacerilor, al minciunilor.
Din fericire pentru noi și pentru ei, se rupe acum lanțul,
Noi avem acces, curaj și dorință să ne uităm la toate astea
Pentru ne putea înțelege părinții, pentru a putea trăi împăcați cu ei și cu noi
Și a opri valul de tristețe, rușine, neputință și răceală înainte să ne contamineze copiii.
Le vom greși și noi copiilor noștri, dar măcar le vom greși altfel, cu lucruri noi, de care n-avem habar
Pe care le facem pentru că suntem oameni și avem nevoie să le arătăm copiilor că e OK să greșească.
Nimeni nu vrea un părinte perfect,
N-am cerut niciodată un părinte perfect.
Am vrut și noi un părinte prezent,
Care și el a vrut la fel de la părintele lui
Care și el a vrut…
Lumea se schimbă, noi ne schimbăm
Nu e prea târziu să aprindem lumina.
Nu e prea târziu să creăm pentru copiii noștri lumea pe care am vrut-o pentru noi.
Iar ei o vor da mai departe firesc, doar existând,
Copiii lor vor învăța simplu de la ei să mănânce, să simtă și să trăiască
Fără să se îngroape pe sine ca să se simtă măcar un pic, din când în când, iubiți și în siguranță.
_________________________________________________________
Am scris acest poem imediat după ce s-a încheiat întâlnirea de grup Sinele autobiografic, pentru cele 15 femei care fac acest travaliu de reparație alături de noi (Alexandrina- Carmen Ene și cu mine), pentru noi toți, cei care încercăm să oprim valul care ni s-a predat inconștient, dar pe care refuzăm cu încăpățânare să-l dăm mai departe.
