Ieri m-am așezat pe scaunul pe care stăteau în trecut modelele pictorului Johannes Vermeer, în dreptul ferestrei care apare în majoritatea picturilor lui. Prietena mea mi-a făcut poza asta (mulțumesc, Nata).
Nu e nimic special la mine în ea, e specială lumina cu care Vermeer a știut să se joace atât de frumos acum 400 de ani (apropo, omul a trăit doar 43 de ani, a avut 15 copii, dintre care doar șapte au trăit mai mult de 14 ani, și a lăsat în urmă doar 34 de tablouri, dar ce geniu a fost!). Promit să revin pe tema Vermeer, prea puține se știu despre el, a fost mai mult decât pictorul Fetei cu cercel de perlă, dar acum vreau să scriu despre altceva. Despre schimbare. De la fata cu cercel de piele. 
Am avut părul foarte lung foarte mulți ani.
Nu, nu am probleme să mă recunosc în oglindă. Nu îmi pare rău după el. Ba chiar mă mir când văd poze cu mine cu părul până la brâu, bogat, ondulat. Oare eu eram aici?
În copilărie am avut părul lung. Așa îi plăcea mamei, și poate că și mie. Uneori îmi tăia breton. Asta nu-mi plăcea, dar nu prea aveam spațiu de proteste. Păr lung, drept, blonduț, nimic special.
Prin clasa a șasea am vrut să mi-l tai. Mama nu a fost de acord. Am plâns, am rugat-o. Nimic.
M-am dus singură la coafor cu o poză a blondei de la Roxette. M-a tuns doamna Margareta de la Frizeria Central de la păr de un metru la păr de doi centimetri. Când am ajuns acasă, mama m-a încuiat pe dinafară. “Nu știu cine ești, dar nu ești fata mea.”
Adevărul e că nici eu nu mă recunoșteam în oglindă. Am regretat atunci că mi-am tăiat tot părul, și l-am lăsat apoi să crească iar lung, dar a durat mulți ani.
Apoi, pe la 29, l-am tăiat iar. Punk, de data asta. Scurt sus, cu chică. Mă făceam roșcată cu henna. Nu pricepeam cum de fusesem blondă până la acel punct. Am stat așa, cu creastă, până s-a născut Ivan.
Apoi mi-am lăsat părul în pace, a crescut, s-a îndesit, a mai căzut, dar l-am lăsat lung.
Până de curând, când mi-am dat seama că am nevoie de altceva. Am avut noroc cu Monica, ea are grijă de părul meu de când mă tundea (tot ea) cu creastă, deși îmi spunea că nu mă avantajează, dar eu insistam și ea m-a lăsat să-mi trăiesc faza punk până a ajuns firesc la final.
De data asta l-am scurtat în etape, să mă pot obișnui.
Oricum îl țineam mult prins.
Căzuse mult după COVID și în perimenopauză. Nu-l mai simțeam ca pe al meu.
Acum, în aprilie, l-am scurtat mult.
Nu am regretat nicio clipă. Dar a fost o schimbare la care m-am gândit mult, făcută lent, pas cu pas, alături de un om în care am încredere.
Mi se pare mult mai simplu cu el mai scurt. Îl port mai rar prins. Se așază mai bine. Pierd mai puțin timp cu îngrijirea lui. Mă simt mai liberă.
Asta nu înseamnă că trebuie să faceți și voi ca mine.
Dar dacă vă tentează, luați-o încet. Nu faceți ca Ioana din clasa a șasea, care s-a tuns din încăpățânare.
Și oricum, e doar păr. Crește. Ne putem da voie să experimentăm. Nu e nicio dramă. În orice tip de freză găsești ceva drăguț, asta am învățat în 46 de ani de freze, culori, bucle, permanent, codițe, basmale și peruci.
Ce vă recomand e să vă găsiți omul de încredere pentru păr. Așa cum avem ginecolog, dermatolog, medic de familie, vecina preferată, ajută enorm să avem și omul preferat pentru păr. Eu am familia mea pentru păr, îi ador și îi recomand mereu pentru că știu că sunt acolo pentru motivele bune, sunt oameni de pus la rană, foarte buni profesioniști: Monica Stîngă, Jean Sotir, Răzvan Nedea și Ștefan Dițu, îi găsiți la HairStage în București.
Aveți răbdare cu voi și cu etapele prin care treceți. 
PS: Dacă aveți drum prin Olanda, vă recomand Vermeer Centrum în Delft. Nu are lucrări originale (patru sunt la Rijksmuseum Amsterdam și trei la Mauritshuis în Haga), dar spune foarte frumos povestea unui pictor care a îmbogățit lumea cu lucrările lui și care a murit foarte tânăr, răpus de stres, datorii și depresie.
PS2: Cerceii de piele sunt de la Isandra Atelier.
