O postare trista pentru care nu am titlu

Va arat poza asta si va intreb ce e in ea.

Imi veti raspunde rapid si zimbind ca un copil sigur pe rezultatul unei ecuatii simple: esti tu cu omul tau, amindoi undeva pe apa, si ia uite cita liniste si echilibru si pace e in barca voastra. Si ati avea dreptate, desigur. N-as putea sa va contrazic intr-o mie de ani. In poza asta sintem noi doi, eu si el, si cum ne vedeti, asa ne regasim in vietile noastre. Impreuna. Bine.

Eu insa mai vad ceva. Ma vad pe mine intr-un fel pe care inca nu-l simt ca pe mine insami. Daca ma puneti sa ma desenez pe hirtie sau sa ma descriu unui grafician platit sa-mi faca portretul robot, voi omite cicatricea despre care in 99 din 100 de zile uit ca exista pe fata mea. Apoi ma vad intr-o poza si-mi aduc aminte ca asa arat eu acum. Veti spune ca nu se observa. Va voi spune ca eu o observ. O observ cu ochii, cu buricele degetelor, cu splina care-mi zvicneste inca de furie. Semnul ala nu era acolo acum citiva ani. Profilul meu era curat, alb, continuu, simetric. Mi se intorc in cap singele de pe haine, zdraganitul de dinti lovindu-se unii de altii, radacinile maselelor crapind, capul umflat de puroi pina mi-a spart pielea de pe obraz, cusaturile pe dinauntru, prima operatie, perfuziile, gaura din obraz prin care mi se vedeau dintii, a doua operatie, tubul cusul in carne, din nou perfuziile, alergia la medicamente, zile intregi fara mincare, cele 42 de kilograme cu care m-am externat, lunile lungi de controale si palpari si masaje dureroase, umflaturile si acumularile de carne care nu mai treceau, gheata, calmante, antibioticele care deja nu mai aveau loc de cele dinainte, implantele dentare si asa mai departe. Au trecut mai bine de trei ani de-atunci si nu-s multe minute pe care le-am uitat din lunile alea. Le port cu mine ca pe un bilet de externare pe care un cinic a notat toate detaliile astea, cu gust, miros si durere cu tot.

E genul de lucru despre care esti convins ca nu ti se poate intimpla fix tie. Un accident despre care citesti ca s-a intimplat cuiva, ti se ridica parul pe spinare, te scuturi ca dupa o ploaie rece, apoi te intorci la lumea ta sigura. Pina cind, daca ai suficient ghinion, ti se intimpla tie. Si-ntelegi ca nimic nu e sigur, cu atit mai putin viata sau integritatea ta fizica. Degeaba te uiti de cinci ori inainte sa traversezi. Degeaba porti centura de siguranta si cind parchezi. Degeaba nu te urci in avion. E suficient sa fie linga tine un om care-a baut suficient de mult cit sa creada ca te poate lua in brate si te poate invirti ca pe un prosop ud. In secunda urmatoare, dai cu capul de ciment, sau de o scara de beton, sau poate de un stilp, nici nu conteaza. Si-ti sar dintii din gura si-ti crapa fata si uiti ore bune cine esti si de unde vii, si nici nu mai conteaza decit ca ai avut noroc si traiesti, chiar daca in urmatoarele luni te gindesti ca poate era mai bine sa mori, ca te-ar fi durut mai putin. Apoi iti aduci aminte ca ai o mama pe care nu prea stii cum o cheama, dar stii sigur ca moare de dragul tau si sigur mai ai niste oameni care-ar vrea sa te mai vada, chiar daca in momentele alea nu stii cine-s ei.

Timpul vindeca, e adevarat. Carnea s-a vindecat. Umflaturile-au dat inapoi, muschii si-au reluat (aproape) toate functiile. Nervii nu, dar e ok, nu e nevoie sa simt lucruri chiar cu toata fata. Am mers mai departe, incet si uneori in directia gresita, dar a trecut. Cu exceptia momentelor astea, cind ma vad si nu-mi recunosc profilul, si am citeva secunde de deruta, pina-mi aduc aminte din nou ce-a fost atunci. Sigur ca in continuare vreau sa-l farim intre degete pe nemernicul care mi-a facut asta, l-as rupe in unitati de marimea unei celule si mi-as petrece doi ani din viata farimind fiecare bucata intre degete si as scrisni din dinti la fiecare farimare. Acum ceva vreme, m-a abordat pe messenger sa ma intrebe cum mai sint si daca l-am iertat. Vrea iertare. Daca n-ar fi atit de trist, as ride. I-am raspuns politicos ca n-am. Si n-o sa am. Oricit de bine e in barca mea acum, oricit de protejata m-as simti, atunci am aflat (si n-o sa uit niciodata) ca intotdeauna exista ceva care te poate durea mai tare decit cea mai tare durere pe care-ai simtit-o vreodata, ca nimic nu e mai rau decit sa nu stii cine esti si cum ai ajuns acolo, ca perfuziile n-au nici un gust si ca toate astea mi se pot intimpla mie, oricind, indiferent de cum imi astern si de cum ma inconjor de puf si roz. In secunda asta sint aici, el si-a pus capul pe coapsa mea, ne uitam la Charlie Chaplin, e racoare si miroase a popcorn incins. E cum trebuie sa fie. Cum era cit p-aci sa nu fie daca n-aveam noroc imediat dupa ce-am avut ghinion.

Pin It

24 Comments

  • Volunteer's Princess spune:

    Nu inteleg exact ce s-a intamplat, ceva rau in tot cazul, un accident de care ai mai amintit. Mi s-a facut inima ghem stransa la 4 dimineata pentru tine.

    Din exterior imi dau seama de lucru sigur sigur, n-as vrea sa fiu in locul celui accidentat, si inca si mai putin in locul celui care a provocat accidentul.

  • MyEyesOnyou spune:

    Uitandu-ma la voi…la tine…i-as pune un singur titlu:Frumusete.

  • Anonymous spune:

    Imi pare sincer rau pentru ce ti s-a intamplat, stiu ca oricat am spune noi ca profilul tau e perfect asa cum e (si sincer iti spun, cicatricea chiar nu sare deloc in ochi), tu o vei sti mereu acolo si probabil nu te deranjeaza ea in sine, cat faptul ca iti aduce mereu aminte de suferintele prin care ai trecut…Te imbratisez tare, tare de la distanta. Nu ne cunoastem, dar iti citesc zilnic blogul de un an si ceva 🙂 Anca

  • brontozaurel spune:

    Asta a lovit putin cam…

    Peste doua saptamani si o zi se implinesc doi ani. De cand am fost imbrancita peste un gard din acela metalic cu tepi in partea de sus. Exact in seara concertului Iron Maiden la care n-am mai ajuns… am ajuns in schimb la spital, la urgente si mai tarziu intr-o sala de operatie. Niste tipi pe care nu-i cunosteam si care au avut chef de o gluma proasta. Am ramas cu cicatrici pe picioare, acolo unde mi le-au sfasiat tepii si pe umarul drept, pe unde mi-au bagat si mi-au scos tijele (am lovit pamantul cu umarul si in urma impactului m-am ales cu o frumoasa fractura de humerus… cu bucatele de os deplasate pe acolo). Nu sunt chiar asa vizibile, stiu. Pe umar pielea si-a recapatat culoarea normala, dar e putin denivelata, nu mai are aceeasi elasticitate, se vede ciudat cand trag de ea.

  • Ionouka spune:

    Buna dimineata!
    Princess, un om beat m-a luat pe sus si m-a trintit de pamint intr-un acces de bucurie. A lui.
    MyEyes, chestiune de optica. 🙂 Multumesc.
    Anca, te imbratisez inapoi.
    Brontozaurel, imi pare rau, stiu.. >:D<
    Bine ca uite, acum putem povesti despre asta.

  • Adela Stan spune:

    Imi pare rau…
    Din postarile anterioare eu intelesesem de un cumplit accident de masina…In fine, indiferent ce ti-a cauzat aceste rani adanci pe chip si in suflet, e pacat! Mare pacat!

  • Anca G spune:

    Ioana, sti bine ca e mult timp de cand te citesc si mai sti ca nu intervin decat daca simt ca am ceva de spus!
    Singura chestie care ma ingrozeste de aproape ca nu indraznesc sa-ti pun intrebarea este posibilitatea ca monstrul (prea blind ca atribut nu-mi vine altul in cap!) care a facut asta sa-ti fi fost cunostinta, de orice fel cunostinta! Caci parca, cu mintea mea, mi se pare mai acceptabil si mai usor de indurat gindul ca un strain ne-ar face asta! Care nu ne cunoaste, care nu ne stie obiceiurile, neamurile, care nu ne-a auzit vorbind si nu ne-a vazut zimbind si nu stie cate vise ne-am facut si cate planuri de viitor! Dar cand ai zis ca te-a abordat pe mess…..Dumnezeule mare! Eu inteleg si ca nu-l ierti si inteleg si ca l-ai farima si sa sti Ioana ca daca nu poti singura, sau nu te simti in stare, sa sti ca vin sa te ajut! Cu drag, dezinteresat, doar din umanitate, chiar daca nu ne cunoastem, chiar daca – in alta conjunctura cine stie daca am ajunge sa ne cunoastem!
    Nu trebuie sa accepti sfatul asta de la mine dar daca poti, da-i block Ioana pe mess, sterge-l din telefon, interzice tuturor celor dragi sa-i pronunte numele. Si iubeste-ti cicatricea Ioana, sti de ce?! Pentru ca e semnul ca ai avut noroc si ca Dumnezeu te-a iubit dupa ce o secunda infinit de lunga a avut probabil alta treaba!
    Fotografia e foarte frumoasa si asa sunteti si voi!
    Anca G
    PS – M-am intors pe 12 de la Londra pe o cursa a WizzAir si era un domn care tare bine semana cu sotul tau (sau asa imi semana mie!) si chiar ma hlizeam in sinea mea ce inseamna domne' sa citesti bloguri si sa te bagi virtual in viata oamenilor, cum mi-ar sade – daca ar fi el – eu sa-i spun buna ziua stimate domnule Macoveiciuc, stiti eu sunt o cititoare infocata a sotiei, o admir imens si va felicit pentru relatia superba dar mai ales pentru gestul incredibil nowadays de a-i duce o cutie de tv plina de bomboane Rafaello! Si chiar am ris de-a dreptul gindu-ma ca sa fi fost el, s-ar fi uitat lung, ar fi spus o politete de complezenta dupa care ar fi venit acasa si te-ar fi pus sa inchizi blogul si sa termini cu prostiile ca-s multi nebuni deranjati la scufita pe lume 🙂
    Te pup cu drag si nu inchide blogul, promit ca si daca o sa am garantia ca sunteti voi nu am sa va deranjez niciodata abordindu-va 🙂

  • ioana spune:

    mda, stiu cum vine asta, sa ai noroc imediat dupa ce ai avut ghinion, desi ma gandesc uneori ca poate a fost fix invers. eu nu reusesc sa scriu despre lucrurile astea.

  • Merat spune:

    Draga mea Printesa, stii cum sunteti voi, printesele, simtiti si un bob de mazare prin zeci de saltele, cum sa nu vedeti un semn atat de dureros? Dar cum ti s-a mai spus deja, iti spun si eu. Semnul acela pe chipul tau frumos si linistit la pieptul lui robo, NU se vede! Din pacate il stii tu acolo si te doare amintirea lui. Nici nu-mi imaginez prin ce ai trecut!!! Eu am avut cel mai grav ambele maini in ghips in acelasi timp si mi s-a parut calvar. Daca eram in locul tau, nu stiu daca rezistam.
    Dar stii cum se spune: Dumnezeu ii pune la incercare pe oamenii cei mai buni. Nu stiu daca te consoleaza asta cu ceva… Nici pe mine nu cred ca m-ar consola prea tare. Bine ca ai avut noroc fix dupa ghinion, cum bine ai spus si ca ai reusit sa treci peste asta. Nu o sa poti uita, dar poate esti mai puternica acum.

    Pana una alta, esti frumoasa! Sunteti frumosi! Si ai niste note muzicale dragute foc in urechiuse! Asa ca roaga pe robosot dupa ce cauta bineee, caci abia o sa gaseasca, sa te pupe pe semnul acela pt mine! Sa-l acoperim cu :*:*:* pana, intr-o zi, nu vei mai simti deloc amintirile neplacute! >:D<

  • evergreen spune:

    Draga mea Printesa nu pot decat sa te imbratisez virtual…

    >.<

  • Arais spune:

    Tocmai citesc cartea asta: http://www.chrisreevehomepage.com/stillme.html – lui i-au spus medicii ca ceea ce i s-a intamplat a fost un "freakish accident": daca in timp ce a cazut i se intorcea capul cu doar un milimetru mai la stanga, murea pe loc, numai nu milimetru mai la dreapta, scapa cu o mica zgarietura… ce a fost pana la urma, stim cu totii.

    Eu traiesc de mai mult de cinci ani cu un barbat superb, care in urma unei lovituri la coloana vertebrala din copilarie (un pusti l-a impins cu piciorul, si a zburat de pe un tobogan acvatic, un etaj jumatate, pe un gard), umbla acum, dupa ani de scaun cu rotile si carje, cu un baston; si a invatat sa schieze.

    Stiu, ca astea nu te consoleaza, nici nu le-am scris pentru ca ar trebui… ci pentru ca stiu, de cata putere este nevoie. Si va admir. Si cred ca cicatricile voastre sunt frumoase, pentru ca sunt semnele puterii.

  • Carmen spune:

    First of all, cum au mai spus si altii, si sper ca iti dai seama ca nu avem niciun motiv sa nu fim sinceri, eu am deschis a doua oara fotografia si m-am uitat bine de tot ca sa vad cicatricea.
    Dar, asta nu inseamna ca tu trebuie sa uiti/ierti. Eu nu cred in uitare/iertare, pentru ca toate lucrurile prin care trecem in viata ne ajuta la ceva, mai devreme sau mai tarziu. Din fericire, un alt lucru frumos pe care il primim de la viata e ca tindem sa ne gandim mai mult la lucrurile care ne-au fericit in viata decat la celelalte – e pur si simplu chimie a creierului.
    Chiar daca e trista, pe mine postarea ta m-a incurajat, inca o data, sa merg mai departe, no matter what.
    Multumesc si … capul sus!

  • Ingrid spune:

    🙁

    Imi pare tare rau ca ai trecut prin asta.

    Si totusi, Ioana, crede-ma… esti norocoasa. La capitolul "urmari si sechele", eu n-am prea fost 🙂

    Dar cu toate astea, stiu ca mereu e loc si de mai rau, multumesc Domnului ca a fost doar atat… si merg inainte. Unde e inainte? 🙂 Nu stiu, dar merg cu indarjire.

  • Ionouka spune:

    Dragii mei oameni buni trecuti prin atitea greutati, imi pare rau pentru durerea fiecaruia dintre voi si a celor dragi voua, pentru ca stiu cit e de ascutita.
    Va multumesc pentru vorbele bune, le primesc si le tin cu mine pentru momentele de furie care mai dau peste mine uneori.
    Sintem oameni, deci obisnuiti cu de toate. Si da, si eu cred ca ce nu te omoara te face mai puternic. Asa ca sa fim vii si de-aici inainte, cit mai vii cu putinta!

  • Rodica spune:

    Sa astearna timpul vindecare sufletului,cum vederea va stii sa acopere cu iubirea(lui )imperfectiunile obrazului….

  • Nuschu spune:

    N-as vrea sa sune cinic. Imi dau seama cat de imens de norocoasa (sau cum sa zic?) sunt si cat de nebuloasa-i loteria asta de se cheama viata… Citind, nu-mi venea sa cred. Eu nu pot vedea bine poza si nici nu conteaza, conteaza ca gandurile de ma napadesc pe sosea, la volan pot fi juste! Ca orice se poate intampla oricui, oricand!
    Iar tu esti incredibil de… intr-un fel anume, nu stiu cum sa-i zic, ai atatea amestecate-n tine, atatea concentrate intr-un singur suflet… Greu trebuie sa fie si numai sa incerci sa scrii si, citind, sa-ti dai seama ca e 1% din ce-ti umbla cu adevarat in cap si-n suflet…. Sa mai si traiesti e… Din alta galaxie…

  • Ionouka spune:

    Asa sa fie, Rodica, multumesc.
    Nuschu, oricind, oriunde. >:D<

  • Ionouka spune:

    Asa sa fie, Rodica, multumesc.
    Nuschu, oricind, oriunde. >:D<

  • Anonymous spune:

    da, mi-amintesc… ai mai scris despre asta acum mult timp, in cosmo. esti singurul redactor care mi-a atins sufletul si ale carei articole mi-au ramas vii in memorie. poate si pentru ca ai pus multa viata in ele. empatizam cu propriile-ti zbateri de a-ti fauri o viata frumoasa. sper ca va veni, candva, si iertarea. insa daca nu va mai veni, macar sper ca ziua in care iti amintesti de nefericitul eveniment sa vina din ce in ce mai rar: daca acum vine la 100 de zile, sper ca intervalul sa creasca:la 1000,la 10000 zile… esti o femeie remarcabila si vie si iti dores numai bine! andreeame

  • orestia spune:

    …am stat sa ma gandesc ce-mi inspira aceasta fotografie cu marea in fundal.O frumoasa poveste de dragoste dintre doi oameni cu chip si suflet frumos!Pe langa dragostea care i se citeste in ochi cand te priveste ,nevoia ta de bratele lui in care sa te ascunzi de tot ceea ce ti-a ranit sufletul in trecut,mai vad doi oameni puternici si hotarati sa-si atinga visul pentru care au fost daruiti unul altuia,inconjurati de copii,de oameni care va iubesc si va simt aproape de sufletul lor. Sa fiti sanatosi dragii mei omuleti speciali!
    Casa de Piatra cu tot ceea ce-i mai bun in ea!La multi ani!

  • mihaela spune:

    Ioana, asta e aceiasi intamplare cu iubitul tau de demult care statea la capul patului in spital si te implora sa il ierti? E alta zi nefericita?
    Offf, lasa-le sa se duca pe albia uitarii.

    Pana te muti, scapa de gandaci cu o singura fiola de Regent-o substanta care se amesteca cu 1/2 litri apa si se pulverizeaza peste tot.Fa chestia asta ca un cadou proprietarilor si viitorilor chiriasi.E ieftina, eficienta si o gasesti la chimicale pentru sol.Pentru siguranta pisicii aplica doar in locuri unde ea nu are cum sa dea cu limbuta.Te imbratisez.

  • Geanina spune:

    Imi place mult sa te citesc, sa tot citesc ce scrii…astazi am cumparat cartea Te iubesc orice ai face si tot astazi am descoperit si blogul. Fetita mea, de 4 ani jumatate, m-a tot pus sa i-o citesc pana am obosit amandoua..a savurat-o efectiv, a devenit cartea ei preferata…multumesc pentru cuvintele care ating sufletul, deschid rani si vindeca in acelasi timp..
    Cu stima, mamica de fetita

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *