Care e rolul tatălui și de ce atât de mulți tați sunt absenți?

Acum câteva zile am avut a treia sesiune de grup de femei cu Carmen Ene (doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative) pe care-l organizez de anul trecut aici, în Olanda. Ne-am adunat din multe orașe și trei țări, Carmen a venit din România special și vreme de opt ore am privit, prin joc, proiecție și analiză, la relația noastră cu tații noștri. Am plâns mult și am înțeles mult, am râs și am făcut exerciții reparatorii. Ni s-a schimbat perspectiva despre tata, despre cum a fost pentru el în copilăria lui, de ce unora dintre ei le-a fost imposibil să ne fie tată, am plecat cu multe insighturi și despre relația mea cu copiii mei, despre cum să fac loc mai bine tatălui lor în viețile lor, și despre relația mea cu soțul meu. Multe lucruri utile, las un sumar mai jos cu ce am înțeles eu despre mine. Ce au înțeles colegele mele de grup rămâne doar al lor. M-am bucurat să aflu că există și tați prezenți și buni! Eu n-am avut acest noroc, fără ca asta să fie vina lui.

Cât de matur emoțional a fost tata în copilăria mea? A putut să îmi înțeleagă primească? Să le înțeleagă? A putut să-mi accepte protestele? NU-urile? Furia mea? Nevoia de el, dar și nevoia de a mă rupe de el? Cum a gestionat el performanța mea școlară (sau lipsa ei)? A fost el deschis? Matur? Cine a fost adultul atunci, eu sau el?

Cum a fost copilăria lui? A avut parte de prea multă mamă, lucru care l-a împiedicat să se maturizeze? A avut el suficient tată?

Din păcate, tata a rămas toată viața un copil. Singurul copil care a supraviețuit dintre copiii bunicilor mei (ceilalți trei fii ai lor au murit înainte să împlinească șase luni), tata a fost mereu supraprotejat, bunicii au trăit mereu toate dificultățile lui în locul lui, așa că el n-a avut deloc spațiu să crească. Când a murit bunica Sofia, mama lui, a fost atât de afectat (el avea 32 de ani) încât nu și-a revenit niciodată. A plecat din țară departe, unde a și murit, 30 de ani mai târziu.

I-am văzut bine lucrând în grup suferința, disperarea, singurătatea de copil pierdut, care nu poate fi părintele nimănui. De aceea a fost atât de absent pentru mine.

De ce nu poate tata să fie tot ce am eu nevoie?

Propria lui relație cu părinții lui, întâi cu mama, apoi cu tatăl, îl împiedică.

Mulți bărbați nu s-au desprins încă de mamele lor, sunt încă niște copii mari, care au nevoie să fie îngrijiți și nu sunt capabili să îngrijească. Sunt egoiști, poate suferă de lipsă de iubire. Nu pot da mai departe fiicelor și fiilor lor înainte să se maturizeze, să se rupă de mamele lor, să plece de acasă.

De ce e important tatăl?

În perioada 0-2 ani, tatăl e protectorul diadei mamă-copil, al cuibului.

Relația lor trece pe locul doi, nu trebuie să fie în rivalitate cu copilul pentru atenția soției.

Pe măsură ce copilul crește, tatăl revine în cuplu prezent, permite copilului să se desprindă ușor de mamă.

Mesajul lui: Eu sunt tatăl tău, mama ta e soția mea, tu ești copilul nostru!

Tatăl ne oferă protecție față de lume. El e primul salvator, primul erou, primul bărbat care ne arată ce înseamnă siguranța.

Tata este cel care nu supra protejează, cel care ne încurajează să încercăm, să greșim, să continuăm.

Tot el ne netezește drumul spre maturitate, spre devenirea ca femei. Vede el frumusețea fiicei ei într-un mod sănătos? Poate el sprijini maturizarea fiicei?

Știe să susțină mama, văzând în același timp fiica?

Cum îl vedem pe tata depinde de cum îl vede mama

Imaginea tatălui din ochii mamei e extrem de importantă. Cum vorbește mama despre el? cu apreciere? Cu iubire? Ea îl poate face prezent, important, valoros.

Copilul se uită în ochii mamei și urmărește modul în care privirea ei fie străpunge cu dispreț, ură pe tată, sau dimpotrivă, îl privește cu iubire, prețuire și bucurie.

Cum putem repara cu tata?

Ne uităm în trecut și încercăm să punem în context viața lui. Rumegăm evenimentele și impactul lor.

Discutăm cu imaginea de atunci a tatălui și-i spunem de ce am fi avut nevoie.

Ai lucrat prea mult! Aș fi vrut să stai mai mult cu mine. Să-mi citești. De ce ai plecat?

Discuții cu el, dacă permite.

O scrisoare pe care să i-o dai sau să nu i-o dai.

Răbdare și compasiune față de tine și față de el. E important…

PS: Pe acest subiect, Carmen recomandă cartea James Hollis- În umbra lui Saturn.
Un pasaj din carte:

În circumstanțe normale, cea mai mare influență psihologică din viața unui bărbat este cea exercitată de mama lui.
Din cauza imensității acestei prezențe psihice de care sunt întotdeauna mai mult sau mai puțin inconştienți, bărbații dezvoltă o relație distorsionată cu femininul.

În primul rând, ei acordă prea multă putere psihologică femeilor. Asta înseamnă că proiectează imensitatea complexului lor matern, asupra femeilor. Sau vulgar spus: „Ai sâni, deci trebuie să fii femeie. Mama mea a fost femeie, deci trebuie să fii ca ea.” Ca atare, temându-se de puterea femeii, bărbații vor căuta să o mulțumească, să o controleze sau să evite confruntarea cu ea. Nefiind în stare să recunoască şi să-şi asume problemele generate de complexul lor matern, ei intră într-o relație proiectivă bazată pe putere. Acesta este adevărul fundamental din spatele aşa-zisului război dintre sexe: frica înlocuieşte Erosul cu puterea.

În al doilea rând, bărbații sunt îngroziți de latura lor feminină. Ei asociază viaţa lor sentimentală, instinctele lor, capacitatea lor de a fi tandri şi hrănitori cu natura femeii definită cultural şi prin urmare, se distanțează. Aceasta îi îndepărtează de asemenea şi de propria lor anima şi provoacă o profundă alienare de sine. De fapt, ar putea fi derutant să vorbim despre „latura feminină” a unui bărbat, pentru că anima reprezintă în realitate, o parte necesară a ceea ce înseamnă a fi bărbat. Bărbații rareori îşi asumă riscul să se conecteze la această parte a lor, însă ea face parte din capacitatea lor de a relaționa cu lumea sau cu propria lor viață interioară, în aceeaşi măsură ca la femei.

În al treilea rând, pentru că bărbații sunt atât de nesiguri față de identitatea lor sexuală şi față de rolurile de gen încurajate cultural, ei se tem şi neagă acele părți din ei înşişi care nu se încadrează în limitele strâmte ale gândirii colective. Când constată că aceste părți sunt trăite totuşi de alții, le resping cu violență.
Multe comentarii pe această temă găsiți pe Facebook, aici.

Photo by Paweł L.: https://www.pexels.com/photo/man-holding-girl-while-walking-on-street-1194209/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4204

7 comentarii

  1. Multumesc. Si eu am înțeles tarziu importanta relatiei cu tata, a lui.cu noi, a lui cu bunicii nostri si tot asa. E mult de lucrat si de inteles. Din pacate, in acest proces de ” healing” si de căutare a solutiilor suntem inca implicate majoritar noi, femeile: mame, sotii, iubite, fiice. Mult prea multi barbati sunt inca departe macar de a accepta ca au de lucrat si de vindecat

  2. Ioana, te rog și te încurajez să dezvolți într-un nou articol (part 2). Ai darul condeiului și sunt sigură că multe femei au nevoie de insight-urile tale. Mi s-a părut că ideile din ultima parte au fost deosebit de valoroase, drept urmare merită dezvoltate. Te felicit si te îmbrățișez!

  3. Tata a plecat cand aveam 10 ani. Pana la acel moment, imi amintesc doar certuri si acuze si scandaluri in casa, refulate de mama asupra mea prin batai.
    Am avut relatii toata viata cu parteneri fie nesiguri, fie infideli, fie cum spui tu, copii mari. Veniti si ei cu propriile traume. Acum sunt cu un „copil mare”. Neavand un model de tata/sot in fata ochilor cand cresteam, nu stiu cum sa fiu altfel intr-o relație decat mamoasa, sau femeie de casa, mereu cu teama de abandon chiar si cand lucrurile merg minunat, incercand sa implinesc ce am crezut eu ca lipsea din relația parintilor mei ca sa functioneze, precum si ce mi-a lipsit mie in copilarie (tandrete). Practic, sunt toxica prin comportamentul meu de „mama” in loc de partenera, dar poate si motivul pentru care nu am ajuns sa fiu mama in adevaratul sens. Ma tem sa nu ajung ca a mea/nu as sti ce sa ofer unui copil. Si ma tem ca e prea tarziu sa mai schimb ceva, la aproape 40 de ani. Pacat ca toata introspectia și revelațiile mi-au venit prea târziu.
    Niciunul din parintii mei nu au avut modele parentale grozave (ce sa ceri, in anii ’50?), si le vad in mine. Poate e mai bine ca nu mi-e dat sa le propag mai departe. Dar ma bucur ca generatia mea si cele mai noi pot invata si pot schimba la timp si pot creste frumos.

  4. Ioana, am savurat articolul tău. îți sincer mulțumesc! mi-ar plăcea sa mai citesc articole legate de aceasta tema. am și comandat instant cartea. sunt mama de băiat, soție, fiica și sunt interesata sa înțeleg profunzimea comportamentelor bărbaților. în genere, mi se par destul de asemănătoare, și îmi e mult mai ușor sa îl înțeleg și sa îl ajut, poate, pe soțul meu, atunci când aprofundez acest subiect. cu adevărat cred ca totul pornește de la relația cu mama lui. aștept cu nerăbdare sa citesc fiecare comentariu și tot ce e legat de aceasta tema

  5. Tatal meu a avut o copilarie unde o mama super protectoare. Tatal lui , mai putin, a fost mereu instabil, venind, plecand, nereprzentand siguranta si bani ( pentru oamenii saraci astea sunt partial egale)
    La el insa focusul pe familie a fost puternic, si-a dorit sa ne protejeze, s-a desprins de tendintele hiperprotectoare ale mamei lui, a fost acolo stalpul familiei, cel putin in zona materiala. A muncit mult, pentru ca altfel nu aveam cum sa supravietuim, dar a fost si acolo sa ma invete sa merg cu bicicleta, sa patinez, sa schiez, sa desenez, sa scriu frumos caligrafic . Cand eram mica, il adoram, si eu si mama. Din pacate, relatia cumva nereparata cu tatal sau il chinuie si acum , cand bunicul a murit si nu mai pot repara impreuna. Iar exprimarea sentimentelor in cuvinte, cred ca e grea pentru toti barbatii de varsta lui 60+ .

  6. Minunat ca ai scris despre asa subiect important și îți mulțumim ca ai împărtășit din vulnerabilitățile vieții tale.
    Curiozitatea mea este, daca toate acestea se prioritizeaza la fel, indiferent cine joacă rolul de tată, fie biologic sau nu?
    Mult succes minunată femeie, îți mulțumim ca ne faci viața mai conștientă prin inspirațiile tale. ❤️

  7. Minunat scrii, ai atins multe inimi azi. Cum mereu o faci, ne ajuti sa crestem, sa ne acceptam si sa ne iubim pe noi si pe cei de langa noi.
    Dupa ce am citit si dat mai departe celor dragi ce ai scris am cautat pe VOXA sa vad daca este cartea de care zici si esteeeeeeee chiar audiobook.
    Multumesc pentru tot ce esti si faci Ioana!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *