One of those days…

In seara asta e petrecere DM in Backstage si mi-am facut planul sa ma duc. O sa vad o multime de prieteni dragi, si o sa ascult depeche pana o sa mi se aplece. Mi-e dor de vremurile in care lasam mp3-ul cu DM in masina luni in sir si-l ascultam intruna pana se strica cd-ul. N-am mai facut asta de aproape un an si mi-e dor. Mi-e dor sa beau berea aia in plus si sa ma legan pe „Surrender” alaturi de oameni pe care nu-i stiu dupa nume, dar care stiu versurile la fel de bine ca mine si carora li se ridica parul pe mana la fie ca mie la anumite pasaje.
O sa fie si el acolo, sigur. A trecut un an de cand m-am externat. Vreau sa ma duc langa el, sa-l iau de mana si sa-l oblig sa ma priveasca in ochi. Sa se uite la fatza mea, la semnul pe care el l-a lasat acolo si sa imi spuna ce simte. De cate ori s-a gandit anul asta la mine, de cate ori mi-a cerut iertare in gand, de cate ori a renuntat sa se mai imbete de frica sa nu strice viata celor din jur, asa cum a stricat-o pe-a mea. Sa ma urmareasca toata seara cu privirea si sa ma vada fericita, in ciuda lui.
Pentru ca azi am avut o zi neasteptat de normala. Ca un pasaj dintr-o comedie americana. As vrea sa pot povesti cuiva despre ziua de azi. Cuiva care sa inteleaga si care sa-mi explice.