Hm, ce vrei să zici, că e posibil să mă plictisesc făcînd zilnic de un an și ceva cam aceleași lucruri la cam aceleași ore, doar eu cu ea? Că în fiecare seară la ora 6 ieșim pe ușă eu și ea cu același bagaj (scutec șervețel haine de schimb apă gel de mîini pălării instrument de făcut baloane) și că amîndouă mergem pe același drum în (aproape) același parc unde sînt aceleași leagăne și aceiași copii și unde Sofia în fiecare seară face aceleași lucruri de 38 de ori, apoi la 8 revenim acasă unde îi fac baie îi dau lapte se joacă și cu tati 10 minute, apoi îi cînt și ea îmi vorbește și apoi doarme și apoi fac și eu baie și mă culc și apoi din nou la fel a doua zi și a doua lună și al doilea an? La asta te referi? Dacă nu mă plictisesc făcînd tot asta over and over?
Mpăi, da, mă plictisesc puțin. Omul vine uneori și el în parc după noi, cînd iese de la muncă. După trei minute zice:
– Hai, mergem? Că m-am plictisit.
– Mai avem de stat vreo oră, zic. Și-l văd cum se dezumflă.
– O orăăăăăă…. pfffff…. Păi și ce să mai facem atîîîta vreme, hă?
– Ne jucăm! Judecînd după mărimea botului de rață pe care-l etalează în replică la răspunsul meu, aș zice că nu-i tocmai entuziasmat. Dar nah, asta e, ai făcut copil, acu e musai să te și joci cu el.
Și încă acum ne distrăm, o da! Față de lunile alea multe, din august anul trecut pînă în martie anul ăsta, în care ieșeam cu ea în marsupiu de trei ori pe zi să doarmă, și mă plimbam pe aceleași străzi cu un pui la piept care încă nu interacționa altfel decît privindu-mă în ochi, șase ore pe zi pe străzi, printre aceleași case, ascultînd aceeași muzică în căști. Față de atunci, acum avem petrecere cu stand-up comedy în fiecare zi! Nici atunci nu mă plictiseam, eram atît de bucuroasă s-o văd dormind acolo ca un pui de pisică, toată albă și senină, nici c-aveam nevoie de altă distracție.
Da, încerc să fac astfel încît să nu mă plictisesc. Și în 99% din cazuri, e suficient să fiu atentă la ea. Care nu e niciodată la fel. Azi e veselă, mîine va fi iritată, ieri a fost gînditoare. Azi repeta obsesiv RARA-RA, ieri cînta Naaani pe tot drumul spre parc. Azi îmi numără mașini, ieri număra gîndăcei. În plus, ne jucăm. God knows de cînd aștept să am un copil ca să am scuza perfectă să mă prostesc fără să se uite lumea la mine ca la maimuță. Așa că ne trîntim în fund pe iarbă și ne turnăm frunze în cap. Sau scobim pămîntul după furnici. Sau adunăm iarbă și ne-o îndesăm sub bluze. Sau ne alergăm după copaci. Sau o ajut să urce scara de la tobogan a mia oară și mă bucur odată cu ea cînd ajunge sus de parcă atunci, a mia oară, ar fi fost abia prima.
În aparență, zilele sînt cam la fel. În esență, sînt foarte diferite. Trebuie să caști ochii însă, și sufletul. Și e foarte simplu să faci asta.
Și mai e ceva: rutina asta, zilele astea aparent la fel, astea sînt viața noastră. Multe lucruri se repetă, da, și avem nevoie de asta, și noi și copiii noștri, ca să ne simțim în control și în siguranță, dar majoritatea lucrurilor, cele mici și frumoase, se întîmplă altfel de fiecare dată, și astea trebuie trăite, nu consumate la repezeală doar ca să mai treacă o zi. Nu e ca și cum după ce trece un nr. de X zile, primești un premiu. Sau lucrurile devin brusc mai ușoare. Tot ce obții după ce a trecut un număr de zile e că zilele alea s-au dus. Ești mai bătrîn, mai obosit și mai nostalgic fix după momentele alea pe care te-ai grăbit atunci să le trăiești.
Pe scurt, da, mă și plictisesc, puțin. Dar cel mai adesea sînt pur și simplu foarte prezentă la tot, la noi, la cer și la iarbă, și în felul ăsta fiecare zi, ieșire, oră e specială, e o posibilă amintire, prilej de un zîmbet sau de sprînceană ridicată, pentru că asta e viața noastră și ea nu este în nici un caz plictisitoare.
Ai scris foarte frumos. Am fix aceleasi trairi, doar ca la mine incepe muzica la ora trei. Si nu cred sa fi avut o vara (de cand sunt om mare) in care am mai fi iesit asa de mult din casa ca si acum.
aaa, cu siguranta atita aer liber numai in copilarie mai pupam! 🙂
Offf, povestesti asa frumos despre experienta de a fi mama ca acum imi vine sa ma ridic de pe scaunul asta de la birou si sa ma duc acasa sa fac un bebe 🙂 Sunt atat de multe lucruri si temeri insa…
Sint multe, e adevarat, dar sa stii ca inainte sa-l ai par mai mult si mai serioase decit devin dupa ce il ai. Nu militez pt nimic, numai povestesc cum e la mine.
Eu cred ca voi două o să aveţi o legătură tare specială de-acum înainte, sunt convinsă că legătura despre care vorbesc există din prima zi de când aţi ştiut una de alta.
E aşa frumos să nu te plictiseşti niciodată lângă cineva, să aştepţi cu nerăbdare să te trezeşti doar pentru a sta cu ea.
Bucuraţi-vă una de cealaltă! Trăiţi fiecare clipă!
:)))
Da, e foarte frumos. Sigur nu te plictisesti, in cel mai rau caz obosesti; dar oboseala e o boala mai usor de vindecat decat plictisul, e suficient sa dormi, sa te deconectezi un moment.
Cred ca a creste un copil se refera mai mult la capacitatea noastra de a ne adapta la schimbarile pe care acesta le aduce. Pentru ca el va fii “elementul” care iti va deveni umbra; sau tu lui, depinde de nivelul de dinamism. Trebuie sa fii pregatit sa faci ce ai facut pana atunci, doar ca in prezenta lui… E nevoie de vointa, coordonare, nervi, calm…
Barbatii au nevoie de stimuli mai concreti pentru a face ce facem noi femeile… Daca ei ar fi cei care ar fi fost predestinati sa ii plimbe cu caruciorul in parc, acesta din urma ar fi fost dotat de mult timp cu inchidere/ deschidere centralizata care functioneaza cu beep-ul aferent.. Si sa nu imi ziceti ca nu e asa; cum explicati altfel succesul masinilor pentru micuti, actionate prin telecomanda de catre tatici? Ati vazut mamici care sa se joace cu asa ceva? Unde? Acesta este un tertip inventat de baieti pentru baieti pentru ca acestia sa nu se plictiseasca cand ies la plimbare cu progeniturile.
Cand Sofia va incepe sa se joace cu jocuri adevarate, probabil ca si taticul ei va deveni mai interesat de timpul de joaca al fetitei. O va si invata cum se joaca cu playmobilul…
Am descoperit acum 10 min blogul, imi place titlul, imi place ca folosesti geografia… imi place continutul. Sunt geograf, m-ai atins la suflet. Multumesc
Bine-ai venit, Maria! 🙂 Nu-s foarte buna la geografie, poate ma mai inveti tu una alta!
He-he, haios, mai rămâne să faci o provocare şi să-ntocmeşti un pomelnic cu noi, care ce expertiză avem, astfel o să găseşti şi cine să-ţi dea note la ce te va-nvăţa şi Maria de mai sus dar şi Sofia ta scumpă. Dar ia să pove eu ontopic despre cum ne jucam acum nişte ani prin parc pe unde ne era all day long şi masul deci şi nasul precum şi partea aia componentă a corpului ce rămâne după ce ştergem m şi n şi cu care ne sprijineam temeinic direct pe jos pe pietre spre ţinta privirilor altor părinţi aşesaţi oarecum elegantissim pe bănci, deci ne jucam noi toţi trei pe-acolo-şa şi, cum nu mai ştiam cu ce să ne jucăm, ne-am apucat să alegem pietrele cele mai plate, să le facem locomotive sau vagoane (c-avea copilu’ fixuri cu trenuri, le are şi acum de altfel) şi de la joaca asta s-a tras una memorabilă rău (nici nu mai ţin minte de nu cumva am mai povestit-o cândva, pe undeva) şi-anume că joaca asta se lăsa cu pietre prin toate buzunarele, genţile şi tot aşa. Ei, şi nu vine-ntr-o zi de la serviciul său numitul împricinat, tot de-un zâmbet, tot de-un râset, că-i ceruseră colegii un foc (pe vremea aia se-adunau ciorchine la fumat, acum nu se mai, s-au lăsat) şi vrea dumisale să scoaţă bricheta din buzunaru’ genţii dar ce găseşte acolo? Pietre, ofc, şi stătea aşa cu ele-n mână şi creierul nu pricepuse încă unde-i eroarea dar geaba, frate, începură ăia să râză şi dă-i şi hohoho, şi-i zice un coleg da’ şi faşi, bre, nu pocneşti amnaru’ – şi uite-aşa a rămas cu urmări joaca din parc, şi-n ziua de azi mai râdem când ne întâlnim cu cei colegi şi-şi amintesc cum voia pe stil ingineresc să facă din pietre scântei.
copilul meu e acum mare, mare-mare. are 18 ani şi e fată. acum suntem îndrăgostite, prima dragoste, aia cu fluturaşi în stomac, strângeri de mânâ, plimbări în parc, mers la film, etc… aşa că avem alte discuţii, alte subiecte, alte probleme. niciodată n-am reuşit să mă plictisesc alături de ea, în orele când ne vedem şi stăm de vorbă despre diverse, prieteni, cărţi, filme, vise. uneori, ca mamă, mă doare că nu pot s-o ajut mai mult dintr-un punct de vedere sau altul, alteori, ştiind greşelile mele, aş vrea ca ea să nu le facă. îmi dau seama, însă, că fiecare trebuie să înveţe şi cum să înveţe dacă nu greşeşte, şi caut să mă abţin, pentru că nici eu nu le ştiu chiar pe toate şi nici n-am vreun glob de cristal. ca mamă cred cu tărie că nu ai um să te plictiseşti alături de copilul niciodată. ai să vezi că atunci când va începe să vorbească, te va uimi printr-o logică caracteristică copiilor şi vei râde cu poftă de replicile ei. îmi aduc aminte, de exemplu când avea fetiţa mea cam 2 ani şi-un pic hai, seara la culcare, să-i citesc o poveste. avea nişte cărţulii frumos ilustrate din fraţii Grimm şi Andersen. bun, începem cu Albă ca zăpada, la a doua frază (erau nişte compendii poveştile, ca pentru cei mici, mici) ajungem la mama vitregă. ce-i aia mamă vitregă? mă întreabă lasându-mă perplexă. ce să-i spui unui copil de 2 ani despre moarte şi alte alea? hm, zic, e ca şi cum ar trebui să plec să lucrez undeva departe, departe şi tati ar aduce o altă femeie să aibă grijă de tine. asta mi-a venit în minte, trebuia să găsesc o explicaţie repede, repede. se uită la mine cu nişte ochi mari, miraţi, fetiţa mea a fost un copil blond cu ochii negrii, se încruntă şi izbucneşte. ce prostii îmi citeşti tu aicea? a fost cea mai frumoasă declaraţie de dragoste primită vreodată. de atunci n-a mai vrut să-i citesc poveşti la culcare, le citeam peste zi, le-a înţeles când s-a făcut mai mare, dar seara nu mai accepta să-i citesc.
Am stat fara ea o saptamana ca a plecat la bunica. Inainte sa plece ma gandeam, moaamma ce o sa ma distrez, ies mai mult cu fetele, vad multe filme, dar cand ajungeam acasa dupa job nu imi ardea de nimic, nu stiu cum a trecut timpul plus ca mi-au lipsit plimbarile de seara cu ea 🙂
dar tu dragoste cu sotul tau mai ai chef sa faci? si daca da, cat de des se intampla? e o chestiune importanta in viata de familie, si pare toate blogurile de mamici vorbesc numai de bebelusul lor nu si de sot si de relatia dintre soti.
Ah, ca bine zici, o sa scriu si despre asta, dada, de ceva vreme am tema pe lista. 🙂
Eu chiar nu inteleg intrebarea asta si altele de genul ei!
A fi prezent in ceea ce faci, mi se pare o atitudine de viata, nu neaparat numai legat de copil, dar mai ales de el/ea.
Pe cat de multe i-am invatat noi (sotul si cu mine), pe atat de multe consider ca ne-au invatat si ei pe noi, prin simplul fapt de a fi prezenti (cu adevarat) langa ei. Plictis? Never-ever, in nici un context.
“Plictiseala” asta e minunata si le invidiez pe mamicile de azi pentru ea. Sa-ti spun cum era acum 25 de ani, cand as fi vrut sa stau si eu langa copilul meu? Incepeai munca dupa un concediu de maternitate de 3 luni, erai disperata ca nu ai cu cine sa lasi bebelusul, ca trebuie sa-l duci la cresa , printre straini, daca n-ai o bunica la indemana(din fericire eu aveam). Stateai la munca cu sufletul la gura oare ce face puiul tau acasa, oare mananca, oare n-a facut febra?… Veneai epuizata acasa, mai stateai la o coada la alimentara pentru o traista de cartofi sau un pui lesinat, apoi spalai la mana hainutele(nu stiam ce sunt aia pampersi, ce e Ariel sau balsam de rufe), seara se oprea curentul , era frig, incalzeam cu sobe cu motorina(motorina de contrabanda, de la mecanicii de locomotive). Si dimineata o luam de la capat. Nici n-am fost de fata la primele cuvinte sau primii pasi ai copilului meu…Hai, ca m-am vaitat destul, bine ca au trecut vremurile alea in care era un calvar sa fii mama!O sa-mi iau revansa cand voi fi bunica.Sper.:))
Deci bucura-te de plictiseala alaturi de micuta ta!:)
Mai am putin 😀
Vara viitoare o sa dau si eu pe topogane doua picioruse grasune pe care apoi le voi pupa cu drag, asa pline de praf si nisip.
Of, ce frumos o sa fie!!!