Exercițiu de sincronizare

Am împlinit 34 de ani. Nu-i simt, mintea mea a încremenit undeva la 29. Nu-i o cochetărie, sau poate e și asta, dar mai mult e pentru că simt că n-am făcut încă nici un sfert din ce-am de făcut. Nu știu ce-am în plan, nu-i o listă în cap cît o senzație în vintre că abia acum încep să fiu eu, că cel mai grozav e acum și mîine, nu în cei 34 de ani care-au trecut și care probabil reprezintă deja jumătate din viața mea.

Faceți un exercițiu scurt cu mine, vă rog. Ca un cadou de ziua mea, pentru care vă mulțumesc dinainte.

Aduceți-vă aminte ce făceați acum 15 ani. Scurt, fără prea multe detalii. Liceu sau facultate, în camera copilăriei sau la cămin, cu sau fără bani sau job, fericit sau suferind din amor, cu coșuri pe nas sau pistrui pe umeri. Gata, v-ați regăsit?

Bun, acum gîndiți-vă cum au trecut acești 15 ani din punctul pe care vi l-ați amintit vag mai sus pînă acum, în clipa asta, în care citiți vorbele mele. Așa-i că repede? Într-o clipă am ajuns din liceeni părinți, din săraci bogați sau invers, din singuri căsătoriți sau invers. Am crescut într-o clipă.

Și-acum vă spun ceva: și următorii 15 ani vor trece la fel. Într-o clipă. O să închidem ochii acum și-o să ne trezim cu tîmplele albe, uscați, obosiți, plictisiți de viață, foarte probabil bolnavi. Viețile noastre vor fi trecut cu mult de jumătate. Cea mai minunată parte a vieții noastre va fi istorie.

Ce încerc să spun aici e că acum, azi, în clipa asta, trăim cele mai nemaipomenite zile. În trecut nu voiam decît să ne facem odată mari. Ei bine, acum sîntem mari. Avem control și libertate. Ar fi excelent să avem și valoarea lucrurilor bune pe care ni le-am creat în viață. Și să defilăm cu ele în intimitate și pe stradă.

Tot spun tuturor ca sînt atît de fericită lunile astea, azi, ieri, că am găsit un echilibru de care mă bucur tot timpul, îl simt, e mai important decît lucrurile care nu merg (și care există în viața mea ca și într-ale voastre, chiar dacă nu pare din ce scriu aici, shit happens to me too). Cred însă că de fapt ce e diferit azi față de acum 10 ani e că sînt prezentă, că știu că poate fi mai rău (pentru că a fost, mult mai rău), că știu că peste o clipă voi fi bătrînă și că acum e cel mai fericit moment al vieții mele. Și este pentru că îl las să fie, pentru că sînt atentă la binele cu care mă culc și mă trezesc, pentru că el e format din răul pe care l-am trăit și n-ar exista fără el. Abia acum sînt perfect împăcată cu tot ce mi s-a întîmplat. Multă vreme echilibrul a fost un efort de voință, de iertare, de optimism înghițit cu noduri. Acum stau în echilibru la fel de firesc cum clipesc.

Fericirea e, într-adevăr, o chimie de moment. Dar și viața e. Asta am învățat eu în 34 de ani de viață. N-ar fi fain să le sincronizăm pe ele, fericirea și viața?

Pin It

22 Comments

  • SB spune:

    „Multă vreme echilibrul a fost un efort de voință, de iertare, de optimism înghițit cu noduri.” Dupa mine fraza asta reprezinta cu adevarat viata. Trebuie sa fim constienti ca fericirea este constituita din clipe care corespund asteptarilor noastre, in asa fel incat putem spune: Acum e perfect. Acum sunt fericita….insa de cele mai multe ori trebuie un efort de vointa, multa iertare si chiar si mai mult optimism spre a obtine acel echilibru. Si de alte multe ori nu reusim sa recunoastem clipele de fercire, pentru ca vrem mai mult, mai bine.
    Asta e chintesenta existentei noastre ca oameni… ne strofocam sa fie bine, si poate nu doar pentru noi acum ci si pentru altii pentru ca suntem mari, ne-am responsabilizat, suntem parinti, suntem copiii celor care ne-au crescut si acum au nevoie de suportul nostru.
    Dar e frumos sa faci o pauza, macar asa de ziua ta… sa poti sa recunosti clipa de fericire si de echilibru si apoi sa reiei echilbristica cu indemanarea unui acrobat de circ pentru inca 5, 10, 15 ani sau cat mai avem aici.
    La multi ani! 🙂

  • Olguta spune:

    Viata trece prea repede. Acum 15 ani aveam 10 ani si eram copil si voiam sa cresc mare. Am crescut mare si parca nu as vrea sa mai cresc. Parca amintirile se estompeaza si uit anumite lucruri. Tocmai de aia am inceput acum vreo 2 ani sa tin un jurnal. Nu scriu atat de des pe cat as vrea in el, insa incerc sa imi pastrez acolo vii amintirile pentru mai tarziu, pentru cand voi fi o babuta carunta, sa imi amintesc cum iubeam, traiam la 20 de ani :D.

  • Ana Alina spune:

    13 ani aveam… ii furam prietenii colegei de banca. Pe vremea aia prietenia se cerea si insemna un sarut si un tinut de mana din cand in cand. Si cel mai mare vis al meu era sa imi fac parul verde (ceea ce am si facut la un moment dat, dar asta-i alta poveste). Acum parca mi-e mai bine. Nu mai vreau sa imi vopsesc parul in verde decat din cand in cand, vad lumea prin ochii fetitei mele si mi se pare minunata. Asta e varsta la care as vrea sa raman fix o vesnicie.

  • Acum 15 ani ma simteam la fel de „mare” ca acum. Asteptam inca, sa se intample si viata care sa imi demonstreze ca sunt mare asa cum ma simt. Si s-a intamplat cu toate, cu bune, cu rele, cu groaznice pe alocuri. Acum e bine. Si intr-adevar, poate n-as aprecia asa mult momentul de acum daca n-ar fi fost groaznicul. Acum e bine, soro! Sa mancam, sa bem, sa radem. Sa ne uitam la puii astia mici cum cresc zi de zi. Si sa ne indragostim de ei si de Omu-de-langa de la an la an mai tare.

  • Masha spune:

    Cand eram mici, ne doream sa fim mari, si copila mea isi doreste sa creasca mare odata, insa ea nu stie ca noi mari fiind ne uitam cu atata invidie la ei, insa cred ca ,,invidia” este reciproca…

  • Omnia spune:

    La multi ani Ioana. Multi, buni, calzi, cu bucurii Acum 15 ani mi-am facut rost de primul meu job post-facultate. O palarie mult mai mare decat capul meu contractat de emotie. Eram speriata cu un iepure pe autostrada. Sufleteste, ma ranisem de cateva ori si inca supuram pe dupa pansamente. Eram tanara, puternica si vulnerabila in egala masura. In privinta asta nu s-au schimbat prea multe 🙂 Ca de obicei ai scris foarte frumos si precis!

  • alipety spune:

    La multi ani!
    m-a emotionat pana la lacrimi postul tau! acum 15 ani aveam 17, eram la liceu si nu ma iubeam asa de tare, ca acum…dar tin minte senzatia de la 19 ani, dupa ce am terminat liceul: simteam ca am toata viata in fata, ca am lumea la picioare, ca sunt libera sa fac ce vreau, ca pot fi oricine vreau eu! nu am sa uit niciodata senzatia aceea, desi acum realizez ca nu e chiar asa, nu pot face chiar absolut tot ce vreau, dra in cea mai mare masura, incerc !

    nu imi place, in schimb, ce ai scris despre cum vom fi peste inca 15 ani! eu voi avea 47 si ma vad fericita la 47, inca tanara, fara par alb ( caci ma uit la familia mea si nu are nimeni par alb, decat mamaie la 78 ani 😀 ), realizata, cu copii mari ( inca nu-i am, dar o sa-i fac in 15 ani si vor si creste, evident ). si am de gand sa traiesc 100 ani! deci 47 va fi jumatatea vietii mele 🙂
    La multi ani, inca o data! si multa, multa fericire!

  • Iulia spune:

    Acum 15 ani aveam 12 ani si eram indragostita de vecinul de peste drum, care avea 14 ani…si ii colectionam postere cu Kelly Family :))) Doamne ce vremuri!

  • Eu simt ca am facut foarte multe pana la 26 de ani. De la 15 la 26 as putea sa scriu … pana maine
    E drept ca acest echilibru despre care vorbesti l-am dobandit citind cartile cu Osho care explica foarte frumos ce inseamna clipa prezenta si cat de important e sa traiesti nu doar sa respiri.
    Ti le recomand … daca nu ai citit nimic de el si te tenteaza incepe cu „Curajul” – Placerea de a trai periculos 🙂

  • Elena spune:

    Frumos exercitiu ne-ai dat….acum 15 ani aveam 22, mergeam in club a, mash, descoperisem Vama si eram la inceputul indragostelii de Barza, care a tinut vreo 10 ani, fara sa fie nimic concret, …au fost ani frumosi, dar imi doream copil…acum am copilul perfect, ma bucur ca e sanatoasa pentru ca la cate vad in jurul meu ma apuca groaza, sunt fericita ca mama, dar ca femeie parca imi doream mai multe. Asa ca te invidiez 🙂 pentru cum sunteti voi, dar ma si ambitionezi sa fac mai multe in aceasta directie.

  • Ella spune:

    Acum o saptamana si un pic a fost si ziua mea si am facut aproape acelasi exercitiu. Ce am obtinut eu de la un astfel de exercitiu? Mi-am reasezat prioritatile si mi-am dat seama ca timpul nu a trecut degeaba. Am avut un parcurs, au existat niste realizari iar ce nu am realizat pana acum nu este motiv de tristete, ci reprezinta obiective pentru urmatoarea perioada.

    Niciodata nu vom fi 100% multumiti, tot timpul vom avea lucruri de facut, altfel nu am fi evoluat foarte mult ca si specie. Mai important cred ca este sa fii fericita exact cu acest echilibru: traseul de pana acum, momentul prezent si lucrurile pe care te pregatesti sa le faci in continuare. Fiecare varsta vine cu partea frumoasa si partea mai grea, e natural.

    Iti doresc ca peste alti 15 ani sa reiei exercitiul (cu tot cu noi, cititorii :D) si sa nu te gandesti ca s-a dus partea cea mai frumoasa a vietii. Iti doresc ca, atuncisa te gandesti cu drag la momentele placute si sa apreciezi taria cu care le vei fi depasit pe cele grele, sa fii sanatoasa si cu motoarele turate pentru lucrurile pe care le vei avea de facut la acea varsta :).
    La Multi Ani!

  • irina spune:

    Acum 15 ani aveam 19 si traiam un an trist, primul an pe care l-am simtit cu adevarat un an urat. Eram, in primul rand, dezorientata. Dar dupa el a venit un an frumos, si apoi unul si mai frumos, si tot asa 🙂 Am crescut mare, si cum curbele nu pot si numai ascendente, acum, la 34, imi caut din nou echilibrul. De multa, prea multa vreme.
    “Multă vreme echilibrul a fost un efort de voință, de iertare, de optimism înghițit cu noduri.” – fraza asta e fix ce traiesc eu acum si iti dai seama ca nu ma pot gandi cu asa fericire la faptul ca am crescut mare. Mi-e frica, mi-e groaza chiar, ca nu cumva sa fiu deja batrana cand imi voi fi recapatat viata…

  • Andrada spune:

    Aveam 17 ani. Am fost o adolescentă foarte dificilă, să știi… Pe un plan ma distram mult, aveam prieteni, beam (da 🙂 ), mă distram, dansam. Făceam nebuneli, unele frumoase, altele urate – n-am fost vreo izolată sau ceva de genul. Pe un alt plan însa sufeream în pumni, plângeam aproape în fiecare seară, detestam pe toată lumea. Mi se părea că nu fac decât să trăiesc o lungă și interminabilă suferință. Că toți sunt fericiți, mai puțin eu. Că sunt un clovn artist care e ziua vesel, noaptea trist. Dar cred că asta fac toți adolescenții, nu? E foarte greu să fii adolescent…Nici copil, nici om mare. Un hibrid care nu se regăsește pe nicăieri.

    În următorii 10 ani n-am făcut nimic altceva decât să trăiesc o adolescență întârziată. Variațiuni pe aceeași temă. Doar că ceva mai frumos. E mai frumos, totuși, când ești independent…Când nu mai ai părinți în casă pe care să dai vina pentru toate neajunsurile. Te și responsabilizează genul ăsta de perioadă. Ai nevoie de ea ca să înțelegi că ești singurul vinovat pentru relele din viața ta și că ești singurul care poate să schimbe macazul, că nu-ți datorează nimeni nimic și nu te poate face nimeni să suferi fără contribuția ta.

    Așa că da…ai dreptate. Sunt cele mai bune zile din viața noastră. Abia acum, 15 ani mai târziu, am ajuns unde îmi doream atunci, la 17 ani. Și trebuie conștientizată și trăită și simțită și respirată fiecare secundă din perioada asta…

  • Emilia spune:

    Scriu pentru prima data pe blogul tau. Mi-a placut la nebunie articolul, ca de altfel toate cele postate de tine, mai ales pentru stilul savuros si deschis. Am 35 de ani si de cativa ani incoace ma simt cu adevarat fericita. Fac exact ceea ce vreau, spun ce vreau, ma pot asocia cu cine vreau, nu mai am niciun complex, mi-e bine cu mine, m-am acceptat si i-am acceptat pe ceilalti. Dar ca si tine, pentru a ajunge aici am avut nevoie de toate celelalte etape – complexe, frustrare, dezamagire, reusita, succes, iubire, suferinta. Dar acum mi-e foarte bine si iti multumesc ca ai scris acest articol atat de simplu si plin de traire. M-am regasit! A nu se intelege ca toate lucrurile din viata mea sunt roz, nici pe departe, dar am ajuns sa le fac fata in asa fel incat sa ma bucur de partea plina 🙂

  • wlfp spune:

    Acum 15 implineam eram la liceu si visam sa fiu mare, sa fac ce vreau, sa spun ce vreau, sa traiec cum vreau. Acum sunt mare, nu mai sunt ata de constransa, dar nici libera nu ma simt. A trecut repede, si parca de la o varsta incoace, anii trec mult mai repede decat am vrea.

    La multi ani!

  • frmshk spune:

    Ok, am să aștept să împlinesc 34 de ani. Încă un an și o lună. Să vedem, sper din suflet să am parte de împăcarea aceea. Nimic altceva nu-mi doresc. Bine, bine, mi-aș dori să am parte de ea exact peste o lună, când împlinesc 33. 🙂

    La mulți ani frumoși, Ioana! Să treacă cum or trece, dar să fie plini de viață. Plină. 🙂

    PS. Acum 15 ani. Uff, tare mai e mult de-atunci. Aveam 17 spre 18 ani. Trăiam o primă iubire neîmplinită, chinuită. Și frumoasă. Și ahh, cum visam să am 25 de ani, să fiu om mare. :))

  • Me spune:

    Am împlinit 34 de ani acum câteva săptămâni. Am doi băieţi perfecţi, un soţ iubitor şi o viaţă perfectă. Nu sunt aşa mulţumită în planul profesional, deh, când sacrifici 3 ani familiei şi o iei de la capăt nu mai e perfect. Dar la sfârşitul zilei, când vin acasă ce frumoasă e viaţa! Parcă niciodată nu m-am simţit atât de fericită, de împlinită şi de alte ite.
    Oare ăsta e prime-ul de care pomenesc atâta americanii în comediile romantice cu femei trecute de … 29 de ani?
    Nu ştiu dac-o fi prime, dac-or fi hormoni maturi (că doar au crescut şi ei), dar ce bine e să ai 30 şi de ani 🙂

  • Ivona spune:

    La multi ani, Ioana! Ma bucur ca esti fericita, sa ramai asa mereu!

  • Copila blonda spune:

    Mie nu mi se pare ca au trecut repede, dar ce noroc ca au trecut!
    Englezii au o vorba care-mi place de numa’, foarte folosita mai ales de sarbatori: „Count your blessings”. E bine sa ne mai amintim si de lucrurile bune din vietile noastre. Mai ales ca frumusetea e in ochii privitorului, ca sa inchei in clisee.
    La multi ani inca o data!
    Si pentru Sofia e una dintre cele mai fericite perioade din viata ei, exact asa cum a fost si pentru noi prima copilarie. Eu cred ca unul dintre motivele pentru care prea putin ne amintim din vremea aia e ca, altfel nu ne-am mai putea bucura de nimic din prezent, fiindca mereu am compara cu ATUNCI. Mi-ar placea sa-mi amintesc cum era la sanul mamei.

  • Andreea T. spune:

    Foarte frumos si cat se poate de adevarat pentru mine:) Aveam 18 ani, primul an de facultate, prima incercare de relatie, ma scuturam de copilarie….inceputurile vietii de adult. A fost foarte bine, a fost foarte rau si acum e numai echilibru.
    Doar ca eu sper sa fie echilibru si peste 15 ani si sa pot face in continuare pace cu varianta mea batrana, bolnava, dar inteleapta 🙂

  • irinica spune:

    Mi-a fost si mie recomandat blogul de o persoana care se optimizeaza la fiecare post al Ioanei.
    Si io, care-s pesimizata de ce mi s-a intamplat in ultima vreme, zic „Hai, de ce nu?”.
    Intr-adevar mi s-a umplut inima de multumire ca vad si eu o femeie desteapta care mai are si simtu’ umorului.Pai, am citit cam toate postarile. Si cum am 10 ani si ceva peste cei 30 ai majoritatii care au comentat si vin si io sa dau cu tifla.La 30-35-40 si atat, am fost si eu foarte fericita.Am avut mai intai un sot si apoi(nu altu’, ce credeati?) primul copil s-apoi pe al doilea.
    Si acum cred in valorile familiale si acum ridic fidelitatea la rang de virtute(de ce nu?), dar, din pacate ramasei decat cu cei copii.Si nu ca-s ai mei, dar sunt deosebiti(m-am razgandit, ba da ca-s ai mei).Ex-ul meu se incadrasi el in cliseul barbatului de 40 de ani.I se facu de liberte, fraternite si ne-egalite.Si a plecat…cu juma’ din bunuri(acu ii zice partaj amiabil).De ce naiba credem ca noua nu ni se poate intampla? Ca noi nu suntem perfecte, dar, mai bune ca noi nu gaseste baiatu’, nuuuuuu!Uite ca „EL” a gasit-o! Bineinteles, ca e mai urata, mai…am ambitia sa-i gasesc si 20 de defecte(daca vreau).Asa ca idilicul pentru mine n-a durat decat 12 ani. Ii simt al naibii lipsa, dar nu vreau decat sa vada toata lumea ce bine-s io.”Fara tine…Mi-e mai bine…” Vreti un sfat? Si ce daca nu-l vreti.Eu tot vi-l dau! Pregatiti-va si pentru zilele cand veti descoperi un mesaj de dragoste de la „Xena” care nu stie cum a ajuns in memoria telefonului lui, sau cand il suprindeti cu amanta in masina(era o tipa care l-a rugat s-o ajute la caratul sucului de 200ml) sau cand intarzie sa va spuna ca s-a intalnit cu colegu’ de banca din scoala generala(care a murit cu 2 ani in urma).Lasand gluma la o parte, credeti-ma ca primavara nu e vesnica, de multe ori vine direct toamna.

  • Cornel spune:

    Of, stai, cati ani am acum? Asa … Acum 15 ani? Aveam vreo 13 ani … Incepeam sa cunosc ce-i viata, sa-mi dau seama ce in jur, inca mai credeam ca lucrurile merg bine in familia mea, inca nu facusem greseli mai mult sau mai putin regretabile …
    Acum as pune pauza si eu, uitandu-ma la cei doi copii ai mei. Pe de-o parte as vrea sa „raman aici”, alte dati ma napadeste curiozitatea de ei mari.
    We’ll find a place in time, to call our own ..
    Inca ma uit in oglinda de acum 15 ani … Doar reflexia s-a schimbat un pic …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *