„La telefon e maică-mea. Nu e nevoie s-o aud ca să știu că e ea. O simt, asa cum simt că urmează să plouă. De când a îmbătrânit, vorbim la telefon destul de des si ne certăm de fiecare dată. Dar dacă trece prea mult timp fără s-o aud e ca și cum aş uita să mănânc. Mă roade stomacul și se simte gol.”
„Mamele au doar o vârstă. Cea care ne vine prima în cap când ne gândim la ele. A mea are vreo treizeci și ceva. Tot ce vine peste nu mai e a mamei, ci a femeii cu care mă lupt dintotdeauna, sperând ca-ntr-o zi să fiu mai bună decât ea.”
“La supărare, ochii mamei se făceau apă tulbure, colţurile gurii i se lăsau în ios, dinții îi mușcau din buză până la sânge, iar vocea îi devenea strigăt de pasăre. „Ceartă-mă cu vocea ta”, o rugam, dar degeaba. Vocea se scurgea din ea, încet, lăsând în fața mea o femeie complet necunoscută, o străină. ,,Iar de străini trebuie să te ferești”, îmi spunea imediat ce furia i se domolea, iar glasul își recăpăta moliciunea din zilele bune.”
„Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptând să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei.
În iarna în care a murit, căzută în curte, în genunchi, cu degetele agățate de gardul de sârmă si cu părul alb ieșit de sub basma, bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veșnic. Bărbații își lasă numele.”
„La noi în casă tăcerea ținea loc de multe. Vorbele erau puține, măsurate, folosite de cele mai multe ori cu partea ascuțită înspre celălalt. Nu vorbeam la masă, nu vorbeam la televizor, nu vorbeam neîntrebată, nu vorbeam cu gura plină, nu vorbeam eu prima. Cel mai mult vorbea mama. ,,La pereţi”, zicea ea si se uita înspre tata. Apoi mama tipa că ne batem joc de ea si că am făcut-o să fie slujnica noastră și proasta casei. Eu nu spuneam nimic, pentru că nu mă întreba nimeni nimic, iar tata nu spunea nimic, pentru că orice ar fi spus era greșit. Așa că problemele mamei erau, pur si simplu, fără ieşire. Formaseră de-acum o pătură de mătasea-broaștei urât mirositoare, sub care sufletul ei stătea prins si îmbibat de tristețe, ca un burete. Numai bun să stergi cu el.De cele mai multe ori mi-l storcea mie în cap. Așa se simtea. Rece și umed.”
„Era aprilie, Mircea mă părăsise, iar mama cumpărase icre. Mă uitam la ea cum stătea în fața frigiderului larg deschis si zâmbea de parcă s-ar fi uitat într-un șifonier plin cu rochii. O strigam în minte, fără voce, și speram ca firul nevăzut care leagă fetele de mamele lor să înceapă să vibreze si pe dinăuntrul ei, răsucind-o cu fata spre mine, gata să mă ia în brate, să mă mângâie si să-mi spună c-o să treacă. Urlam pe tăcutelea, mușcându-mi buzele și frângându-mi degetele, cât timp ea punea cumpărăturile la locul lor și făcea planuri pentru masa de seară. As fi vrut să-i strig că se simte gol și că golul arde și mă doare, dar mama nu credea în astfel de dureri. ,,Dacă te doare, ia un paracetamol”, obișnuia să zică.”
„Să știi, mama, că nu lipsa de iubire a lui Mircea m-a aruncat în disperare, ci tăcerea ta, vălul de tăcere neagră ca de doliu cu care femeile din familia noastră îşi tot acoperă capetele să nu se știe, să nu se vadă, să nu se spuna.De ce n-oi putea și tu să stai pe loc, să lași din mână sacosele care îți cresc dintotdeauna direct din carne si să mă iei în brațe, sả te uiţi la mine și să nu plângi, să nu mă cerţi, să nu te vaiți, să nu te sperii, ci doar să mă legeni si să-mi spui că va fi bine?”
Cartea “Tăcerea vine prima”, scrisă de Ioana Stancescu, (din care am pus mai sus câteva fragmente, ca să gustați și să vreți mai mult) e așa, o poveste care vine spre tine uneori cu partea ascuțită, care sfâșie, alteori cu partea ei dură, care te împinge constant până îți vine să scoți din tine toată tăcerea.
Despre tăcerea din relația cu mama e vorba. Despre frici înghițite și nedigerate, despre durere mocnită și niciodată exprimată, care roade pe dinăuntru, care se dă mai departe de la mamă la fiică la fiică la fiică și tot așa până una dintre ele spune STOP, gata, vreau să vorbesc și tu o să mă asculți.
Am citit cu mare plăcere (de două ori) cartea Ioanei. O recomand tuturor mamelor și fiicelor. Le va pune, poate, o oglindă în fața ochilor. Și dacă nu, tot le va oferi darul unei cărți bine scrise despre adevărul crud al atât de multor relații. Un adevăr în care alunecăm fără să ne dăm seama și care ne devine a doua piele, până când reușim să vedem că dincolo de tăcere e viața adevărată (și câți dintre noi nu văd asta niciodată…)
Pe 22 martie, Ioana Maria Stăncescu va fi la clubul nostru de carte de la Amsterdam. O vom cunoaște pe Ioana și o vom descoase atât cât ne va lăsa. Mă bucur mult că pot fi din nou la mijlocul unei astfel de întâlniri între o scriitoare talentată și curajoasă și cititori români din diaspora care abia așteaptă să citească despre ei în cărțile altora care le seamănă.
Aici link către formularul de înscriere la întâlnirea cu Ioana (mai sunt în acest moment cinci locuri libere), link către carte pe Libris, aici ebook și către audiobook pe site-ul editurii Trei, în lectura autoarei.
Aș vrea să profit de ocazie să trimit o îmbrățișare mamei mele, alături de care am reușit să scuturăm din tăcere acum mulți ani și de atunci nu ne mai oprim din vorbit.
