Acum știu că sînt o mamă bună

Cu Sofia, am avut îndoieli multe. Nu știam dacă o să fiu o mamă bună, de fapt, nu prea aveam idee ce înseamnă să fii mamă. Mă simțeam copil, nu eram deloc pregătită să îngrijesc unul. Nu știam dacă o s-o iubesc, cît a fost în burtă am fost prea speriată c-o s-o pierd și pe ea ca să mă las să mă îndrăgostesc prematur. Aveam în jur puține femei de vîrsta mea care erau mame. Una era super relaxată, cu un pui super fericit, alta care îl căra pe copil cu ea peste tot, alta își lăsa bebelușul să plîngă singur în pat, să-l învețe să doarmă. A patra s-a întors rapid la job, plictisită de statul acasă cu bebe. Toate păreau destul de sigure pe ele și oarecum fericite cu viața lor. Eu eram doar dezorientată. Așteptam să mă lovească instinctul ăla de mamă care să-mi verse în cap și-n inimă tot ce trebuie să știe și să simtă o mamă bună. N-a venit, sau cel puțin n-am observat eu vreo iluminare bruscă.

O țineam în brațe noaptea, ea urla, eu plîngeam, voiam mult să-i fie de ajuns brațele mele, dar nu-i erau, și eu deveneam și mai nesigură pe mine, mai speriată, mai lipsită de speranță. Ieșeam ziua din casă cu ea cît puteam de mult, să n-o iau razna, și cînd venea omul de la serviciu seara, mă apuca plînsul de neputință. La naiba, nu eram o mamă bună. Copilul plîngea mai mult decît rîdea, nu dormea, nu se liniștea alături de mine, nu găseam soluții și eram prea obosită și deprimată să le mai caut.

A fost mai bine, dar încet, după multe săptămîni de derivă. Încet încet am deschis ochii la ea și ea la mine. Ne-am dat timp și cîte o șansă. A devenit mai ușor, ea a învățat că brațele mele sînt adăpost de toate. Apoi am recuperat cu o viteză uimitoare, acum știu sigur că sînt o mamă bună pentru ea. Aș vrea să mă pot întoarce la mine, cea de acum trei ani și jumătate, să mă iau în brațe, să mă ridic din genunchi și să-mi spun: Ai răbdare, o să fie mai bine, îți promit! Ești o mamă bună!

Am învățat, lîngă ea, lucrurile care m-au făcut o mamă bună. Să o țin în brațe. Să îi zîmbesc. Să îi cînt. Să îi explic lumea. Să o privesc, apoi să repet. Brațe. Zîmbet. Cîntec. Vorbe. Feedback. De la capăt. Am înțeles ce era de înțeles.

Cu Ivan a fost altfel de la început. Am știut sigur c-o să-i fiu o mamă bună. El nu a plîns, lui i-au fost de ajuns mereu brațele mele. Pentru că mintea și inima mea au învățat de la Sofia tot ce era nevoie, aveam pachetul de start gata instalat, și el a venit direct în marea mea de iubire și acceptare, nu într-un nor de frici, neîncredere și durere.

Seara, cînd il adorm, stăm întinși pe patul cel mare pe întuneric. El se urcă pe mine și se întinde cît e de lung, acum mai lung decît jumătate din mine, pune capul pe pieptul meu și mă îmbrățișează cu mîinile lui grăsuțe. Mă strînge ca un om mare, cu icnete. Îl strîng și eu, apoi îi dau drumul, de teamă să nu-l țin mai mult decît vrea el. Dar el mă strînge în continuare, încă multă vreme. Eu îi spun: Să nu mă lași niciodată fără tine, bine?
Da, îmi spune el cu moaca îngropată în părul meu, și-mi dau seama că e serios. Știe, înțelege, așa cum știu și eu.

Acum sînt liniștită. Știu că nu am mereu toate răspunsurile pe care ei le caută, știu că unele dureri nu trec doar cu brațele mele, că nu îi pot învăța tot și apăra de tot, dar mai știu și că ei știu sigur cît de mult sînt iubiți, îngrijiți, protejați, că avem o legătură grozavă care îi ajută să crească și îi face fericiți, că fac tot ce pot să le fie bine și că pot mult.

Nu sînt o mamă care nu greșește, dar sînt un om care învață din greșeli. Am ales prost pentru mine și copiii mei în multe situații, am fost neglijentă uneori, neatentă alteori, prea grăbită, prea absentă. Nu mă cert pentru asta, mă accept, mă iau în brațe, îmi propun să fac mai bine data viitoare, și chiar fac mai bine. Mă ghidez mereu după copiii mei și după mine. Ascult experiențele altora, unele nasc în mine idei și schimbări care ne fac bine. Sînt o mamă bună. Copiii mei sînt fericiți, vor avea amintiri frumoase, multe, cu noi împreună, rîzînd, dansînd, citind, cîntînd.

Știu că sînt femei care știu că vor fi mame bune încă dinainte să rămînă însărcinate. Altele au nevoie de timp și asta nu le face mame mai puțin bune. Le face doar oameni care au nevoie de puțin timp. Dați-vă timp. Și brațe. Zîmbet. Cîntec. Vorbe. Feedback. De la capăt.

Sursa foto preview: nou născut via Shutterstock.com

shutterstock_348768047

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4215

26 comentarii

    • O sa sune stupid, dar rândurile astea ale tale, scrise m au sus, m au făcut sa mă gândesc la posibilitatea unui bebe 2 în viata mea….

  1. Stau in pat langa bebe..doarme…langa el, motanul…si imi aduc aminte cat de speriata eram anul trecut pe vremea asta…anulasem cezariana si il asteptam pe el…imi puneam de o mie de ori pe zi intrebarea…oare am facut bine? Oare voi fi o mama buna? ….bebe al meu zambeste mereu..eu cred ca e fericit..si daca el e fericit inseamna ca sunt si eu o mama…”putin” buna…..ai scris frumos…ca de fiecare data…

  2. Eu cred că face parte din normalitate să avem îndoieli în privința capacităților noastre, mai ales când ne dorim ca lucrurile să iasă cât mai bine. Și eu am avut îndoielile mele, am fost disperată câteodată, bulversată altă dată, dar m-am bucurat când am simțit și am văzut, că lucrurile ies bine…am experimentat, am greșit, am învățat, am intuit, am schimbat metode, tactici….și fac toate lucrurile acestea în continuare. Viața de mamă este de-a dreptul provocatoare! Să găsești mereu răspunsuri, să ai idei, forță, să oferi zâmbete, chiar de ești supărată….Când vezi zămbetul sincer din ochii copilului tău, știi că toate lucrurile nu au fost în zadar.

  3. Cate incertitudini am avut si eu!!! Cate semne de intrebare..unele si-au gasit raspuns..la altele inca mai caut…da…iubirea invinge totul!!

  4. Prima partea a articolului descrie perfect trairile mele. Eu inca nu sunt convinsa ca sunt mama pe care fetita mea o merita, dar lucrez in acest sens ….

    • Am sa iti spun ceva ce suna straniu, insa copilul isi alege parintii, e mai complicat de explicat aici, prin urmare, daca ea te-a ales, esti mama care ii trebuie, cu partile tale si pozitive si negative. Nu te mai lasa macinata de indoiala, mergi pe drumul tau.

    • Frumos spus Cristian. Fetita mea de 3 ani mereu imi spune ca ea ne-a ales pe noi sa fim parintii ei, doar ai ei (fara sa fi auzit inainte acest lucru)

    • e intr-adevar frumos spus si ar fi frumos sa fie adevarat, dar in realitate e doar o platitudine (asta daca nu cumva esti membru al unei religii care crede in preexistenta, dar asta e un fel de a discuta ce culoare au chilotii lui Mos Craciun). cu tot respectu’

    • Eu am spus ce se intimpla in realitate, daca tu nu crezi este in regula, dar te rog sa nu duci in derizoriu si vulgaritate ce nu intelegi.

      =====================================
      Iisus trecînd odată prin Ierusalim întîlni pe un orb din naştere, pe un sărman om nefericit, care nici odată n-a vazut soarele strălucind pe cer. Apostolii atunci au întrebat pe Iisus: Invăţătorule, cine a păcătuit, acesta, sau părinţii lui, de s-a născut orb?
      =====================================

      Daca s-a nascut orb, nu avea cum sa faca „pacate” decit intr-o viata anterioara. QED.

    • Refuz sa cred ca e asa, atunci oare acei copii nascuti in familii care abzeaza de ei si-au ales ei singuri parintii si soarta, refuz sa cred ca exista fetite care si-au ales special un tata violator sau vreo mama criminala!

  5. Nu cred ca exista mame care nu gresesc. Fiecare mama e perfecta pt copilul ei. Ei iarta extrem de usor greselile noastre. Zilele trecute plangeam langa Bia si imi ceream iertare ca nu imi pot petrece cu ea atata timp cat si-ar dori, ca trebuie sa ma imparta cu surioara ei, ca sunt tafnoasa uneori. M-a luat in brate cu mainile ei mici, m-a pupat si mi-a soptit exact asta: „Mami, esti perfecta pt mine!” Mi-a luat sufletul foc, si mi s-au uscat instant lacrimile.

    • Eu m-aș fi speriat enorm la vârsta aia ca fetiță să îmi văd mama plângând neputincioasă pentru că nu poate să facă ceva pentru mine. M-aș fi simțit foarte rău și nu știu ce aș fi făcut cu senzația aia că din cauza mea mama mea plânge. Mai ales să îmi ceară mama iertare pentru simplul fapt că trebuie să meargă la job și că nu poate sta tot timpul cu mine. Eu m-aș speria foarte foarte tare ca fetiță să trebuiască să primesc o așa încărcătură emoțională enormă. (nu mă refer doar la ce ai scris tu aici, dar în general observ cum există un fel de nou trend, cel puțin în online, în care copii destul de mici sunt luați ca martori, ca parteneri de vindecare a durerilor sufletești părintești. Și mă tem să nu fie totuși un pic cam prea mare povara asta pentru copii.)

    • In fine…e un subiect off topic; ma gandeam ca stie si asa a ales, dar atunci nu inteleg de ce reguli mai noi de scriere, spre exemplu ‘niciun’ si ‘nicio’ le respecta.

  6. Heeei, toate cele ce ati venit sa cititi acest blog sunteti mame bune, ca daca n-ati fi nu v-ar preocupa subiectul. Indoielile isi au si ele rostul pe lume, important este sa nu exagerati.

    Dupa cum spune si Printesa aveti grija sa asigurati amintiri frumoase copiilor – dar frumoase dupa norma lor, s-ar putea ca „frumos” sa insemne altceva decat credeti voi- mame iubitoare.

    Si pregatiti-va sa intampinati adolescenta – atunci veti afla tot ce nu a fost bine 🙂

    • Hm, totul este relativ… pe noi mama ne-a neglijat fffff mult, ne-a bătut, urla la noi șamd. Am, poate, 2-3 amintiri frumoase cu ea, atat, si am 30ani. Sa nu mai vorbes de relația ei cu tata, când se certau, se răzbuna pe noi.. nici mancare nu ne punea…ideea este ca nu am fost rebela, adolescenta fiind, dimpotrivă! Lucrez de la 17ani, bani in casa șamd.. schimbarea însă e acum, de când sunt mama. Efectiv mi-e lehamite de ea, pentru tot. Nu o idealizez, nu îmi lipsește.

  7. Oho, câte îndoieli am avut și eu la început și cât durea operația la fiecare dat jos din pat și alăptat de minim 3 ori pe noapte și somn legat de maxim 1 oră… dar uite că s-au risipit toate în timp și a venit frumosul. Somnul legat o noapte întreagă a rămas totuși amintire 🙂

  8. Eu nu am nicio indoiala.

    OK, nu inseamna ca sunt mama secolului, dar am plecat din start cu ideea ca voi face TOT ce pot eu sa-i fie bine. O ador, este prioritatea mea, incerc sa-i fac numai bine.

    Normal, ca mai dau in strachini, ca nu e nimeni perfect, dar nu o fac intentionat. Nu o ignor, nici cand sunt rupta de oboseala, nu o agresez, incerc sa fiu mereu rabdatoare si zambitoare, chiar si cand merita un sut in dos (cand arunca ceva pe jos sau linge peretele, ca e suparata pe ceva).

    Nu am fost niciodata genul de ‘mamica’ inascuta, sunt femei care pur si simplu par a fi facute pentru a avea grija de un micut. Am fost mereu un baietoi, sunt mama ‘batrana’, dar sunt dragastoasa si atenta cu copilul. Nici nu e greu, e absolut senzationala, asa cum sunt toti copiii.

    Nu exista copil urat sau prost, trebuie sa vedem minunea din fiecare. Si nu trece zi sa nu stau gura casca la ea, cat poate fi de minunata.

    Atat timp cat copilul tau gaseste la tine doua brate calde si protectoare, vorbe blande si atentie, esti un parinte minunat 🙂

  9. Sunt egoista dar sincera. Ma bucur ca nu sunt singura care a avut aceste indoieli. Am crezut ca sunt o mama proasta si anormala.Nici acum nu sunt f sigura pe mine, desi majoritatea semnelor sunt pozitive. Tare bine imi pare ca o specialista ca tine a avut o perioada asemanatoare. Cred ca noi am fost nevoite sa si depasim niste tare seculare de educatie si propria experienta mai putin fericita a propriei copilarii. Scuze pt „rautate”.

  10. Buna…am descoperit blogul acesta citind un alt blog …si m a facut curioasa numele …Printesa Urbana…citesc articolele de putin timp si in multe regasesc si conceptiile mele legate de viata si mai ales cresterea copiilor..eu am doi…unul mare di unul mai mic cum zic eu…16 si 6 ani baieti amindoi…crescuti in diferite etape si conditii alle vieti…si ACUM incerc sa fiu o mama buna ..cu cel mare nu m am preocupat eram tinara si el foarte bun…Cu cresterea celui mai mic ..ma regasesc in ideile Printesei..in articolul acesta spune ca baietelul se intinde deasupra pe ea…si al meu adoarme asa si are 6 ani si e lung cit mine dar fericirea si linistea care o simtim imbratisati asa nimeni nu ne o poate da…suntem mame bune daca copii nostri sunt linistiti si positivi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *