Am ieșit săptămâna trecută cu Sofi la un picnic de ziua ei, a vrut să mergem cu bicicleta în parc, să stăm pe iarbă, să mâncăm prânzul și să vorbim.
-Mai povestește-mi despre când aveai tu 14 ani.
I-am povestit despre relația cu mama, cu tata, care plecase deja din viețile noastre.
-Și cu băieții?
I-am povestit despre primul băiat de care mi-a plăcut, despre primul băiat cu care m-am ținut de mână (aveam 14 ani), primul băiat cu care m-am sărutat (aici deja spunea iuuuu, bleah, mami, scârboos).
Apoi mi-a povestit ea câte ceva despre prietena ei și despre colegi, despre o fostă prietenă, despre ceva amuzant dintr-o vacanță mai veche.
S-a oprit brusc și mi-a zis:
-Știi, mami, copiii de vârsta mea nu vorbesc așa.
Am întrebat-o la ce se referă.
-Nu-și împărtășesc lucruri, nu ascultă când le spui ceva despre tine, nu-i interesează, vor doar să vorbească despre ei, să facă glume proaste sau să stea pe telefon. Eu nu am cu cine vorbi despre ce vorbim noi acum.
I-am spus că atunci când eram de vârsta ei probabil că nici noi nu vorbeam despre lucruri serioase. Dar aveam interese comune cu alți copii, și vorbeam despre ele.
-Eu nu-mi pot imagina ce interese comune aș putea avea cu vreun băiat, mi-a zis.
-Uite, filmele horror? am zis. Mersul pe munte sau prin pădure? Pisicile?
S-a uitat la mine de parcă îmi ieșeau crengi din cap.
-Pur și simplu nu-mi pot imagina cum e să am o conversație ca lumea cu un alt copil. Nu cred că am avut vreuna vreodată.
A încercat să se apropie de copii, dar s-a lovit des de indiferență, grabă, lipsă de interes. Mi-a povestit despre o fostă prietenă la care a fost nevoită să strige Hei, poți să mă asculți un pic fără să vorbești despre tine?
Se înțelege bine cu prietenele mele, se simte bine în compania lor, din păcate e extrem de singură, și mă tem că e o chestie de generație, ori poate nu a avut ea noroc de oamenii potriviți.
Sper, sper să-i iasă în cale copii cu care să poată discuta despre ce o interesează, ar împărtăși lucruri despre cum se simte acum, că atât de multe lucruri se schimbă în ea, despre îndoielile legate de viitor, despre ce citește și ce scrie, despre muzică, filme.
Și eu am fost foarte singură în adolescență, deși aveam prieteni. Poate e ea prea matură.
Dar oare e adevărat și că în zilele noastre, copiii nu mai au răbdare să asculte?
Celălalt copil al nostru e foarte interesant de emoții și relații, se uită cu mine la emisiuni despre cupluri, comentăm reacții, ipoteze, e atent la limbajul corporal, pe el îl văd pregătit să asculte și să împărtășească, dar nu știu dacă e o excepție (merge la terapie de la 4 ani, înțelege mai bine triggerele și gaslightingul decât majoritatea adulților pe care îi cunosc).
Cum se vede de la voi capacitatea adolescenților de a fi atenți și interesați de ceilalți, deschiderea lor, profunzimea lor, abilitatea de a se conecta cu adevărat, de a menține o relație sănătoasă de prietenie?
Discuția cu voi pe Facebook e aici.
