Îmbrățișează emoțiile, pe toate. Apoi caută nevoile care le generează. Soluția va ieși ușor la lumină

Zilele trecute am fost într-o tabără de familie (promit să revin cu detalii despre ea) în care în fiecare seară am avut ateliere de comunicare empatică alături de Monica Reu. Am reținut câteva lucruri pe care vreau neapărat să le scriu, mie mi-au fost de folos, poate vă vor fi și vouă. E un articol lung, am încercat să îmbin informațiile primite de la trainer cu propriile mele interpretări și cu exemple, cred că lucrurile de mai jos pot aduce înțelegere și armonie în primul rând în noi, apoi în relația cu copiii și cu partenerul, dar și cu prietenii și colegii. Vă rog să aveți răbdare să citiți până la capăt și să vă luați de aici orice vă ajută. Citiți pe îndelete, când aveți liniște. Reveniți la text de câte ori aveți nevoie. Interiorizați lucrurile, treceți-le prin filtrul vostru. Paragraf cu paragraf.

shutterstock_310570025

Maria Montessori spunea că până la 6 ani copilul se află în etapa în care mintea lui absoarbe tot ce întâlnește, fără filtre, fără selecție, fără discernământ. După 6 ani (sau  mă rog, în jurul acestei vârste, că doar nu suntem roboți), copilul începe să învețe discearnă, să interpreteze, să elimine, să șteargă, să respingă. Până la șase ani, tot ce i se întâmplă se înscrie undeva în mintea lui. Cum frumos explica Monica, mintea unui copil mai mic de 6 ani este ca o fotografie: tot ce e acolo se vede în poză, în timp ce mintea unui adult e ca un tablou: autorul poate modifica unghiuri, culori, poate să picteze doar anumite obiecte din decor, pe altele le poate face uriașe sau strâmbe, pe altele le poate ignora cu totul, dacă nu-i plac sau nu-l inspiră. De aceea e important să oferim copiilor noștri în primii șase ani de viață (și mai târziu, desigur, dar aceasta este etapa cea mai importantă) un mediu sigur din punct de vedere emoțional. Trebuie să le primim emoțiile, să nu le negăm (nu te doare, nu ți-e frică, hai că poți, băieții nu plâng, ești urâtă când plângi), să le arătăm mereu că îi iubim orice s-ar întâmpla, să îi ascultăm cu adevărat, să le vorbim despre emoții, să îi învățăm să le recunoască, să le numească, să le accepte. Și minunat ar fi să facem și noi asta, pentru noi înșine.

Multe dintre comportamentele noastre de adulți sunt răspunsuri automate generate de ce ni s-a întâmplat înainte de 6 ani. De aceea, de exemplu, ne e rușine să plângem. Nu reușim să avem încredere în noi. Nu putem vorbi despre emoții. Nu știm să fim empatici. Pentru că nu am primit cele de mai sus când am fost mici, deci nu trăim cu ele și nu le putem oferi mai departe.

Din fericire, empatia se poate învăța, creierul nostru este dotat cu tot ce-i trebuie pentru a ne permite asta. Cu exercițiu și răbdare, putem oferi empatie tuturor celor din jur, iar empatia este (și aici toți specialiștii și studiile sunt de acord) cheia relațiilor umane bune, care ne împlinesc și ne fac fericiți.

E greu să asculți pe cineva câtă vreme atunci când mintea ta era tabula rasa, nu te-a ascultat nimeni cu adevărat. E greu să vorbești despre cum te simți, câtă vreme cât erai mic, mama nu te întreba niciodată cum te simți, ci doar ce note ai luat la școală. E greu să te joci cu adevărat cu copilul, să râzi din tot sufletul, câtă vreme părinții tăi nu s-au jucat așa cu tine. Dar se poate!

Vocabularul emoțional se învață. Ascultarea, cea cu adevărat valoroasă, se învață.

Eu nu știu să ascult. Când cineva îmi vorbește despre el, eu tot despre mine aud. Vin în capul meu tot felul de judecăți și soluții, păi eu n-aș fi făcut asta, eu aș încerca așa. Când de fapt, ascultarea cu adevărat eficace, care vindecă pe cel care vorbește și care întărește relația, vine atunci când cel care ascultă nu vrea să repare ceva, ci doar să înțeleagă. Te ascult pentru că vreau să aflu despre tine. O să tac. O să încerc să mă eliberez de judecăți, de mine însămi, acum e despre tine. O să încerc să fiu prezentă, să las toate vorbele tale să ajungă la mine, să nu-mi fugă mintea în alte părți.

Într-un cuplu, e important ca amândoi partenerii să primească ascultare din partea celuilalt. Sigur, e foarte greu, mulți dintre noi nu se simt confortabil să vorbească despre ce simt, pentru că le lipsește exercițiul.

Ce puteți face pentru a deveni mai confortabili în a vorbi despre voi într-un mod care să ajute relația și pe voi înșivă, este un exercițiu simplu. Opriți-vă o secundă din tot ce faceți și gândiți-vă cum vă simțiți ACUM, în secunda asta. Pot fi multe lucruri deodată, uite, vă dau un exemplu:

În clipa asta, eu mă simt obosită, fericită, recunoscătoare, speriată, agasată, frustrată, creativă, optimistă.

Aveți mai jos o listă de emoții pe care le trăim cu toții, în diverse momente, multe în același timp (via Monica Reu):

Câteva emoții pozitive, pe care le trăim când nevoile noastre sunt împlinite:
– bucuros
– energic
– impresionat
– intrigat
– împlinit
– încrezător
– mândru
– optimist
– recunoscător
– surprins
– stimulat
– uimit
– ușurat

Câteva emoții negative, pe care le trăim când nevoile noastre nu sunt împlinite:
– agasat
– confuz
– copleșit
– dezamăgit
– descurajat
– frustrat
– furios
– trist
– îngrijorat
– jenat
– nerăbdător
– pesimist
– rezervat
– singur
– tulburat

Partea a doua a exercițiului presupune să identificați care sunt nevoile voastre în acest moment. Fiecare emoție este rezultatul unei nevoi împlinite sau neîmplinite. Nevoile sunt multe, se încadrează în multe categorii, aveți mai jos câteva exemple.

Nevoie de bază pe care le avem toți:
– adăpost
– aer
– apă
– hrană
– odihnă
– sex
– mișcare
– a alege visuri și valori proprii
– autenticitate
– respect
– sens
– armonie
– ordine
– pace
– inspirație
– acceptare
– apreciere
– empatie
– iubire
– onestitate
– respect
– siguranță emoțională
– relaxare
– joc
– râs

Imediat ce veți identifica ce nevoi reale aveți acum, veți putea lucra să le împliniți.

Nevoile noastre reale sunt cele care generează răspunsurile noastre la orice situație. De exemplu, atunci când plânsul copilului te enervează, asta se întâmplă pentru că el stârnește în tine frustrarea generată de neîmplinirea nevoii ca plânsul tău de copil să fie ascultat. Sau poate când copilul tău lovește un alt copil, asta te enervează pentru că nevoia ta de a fi o mamă bună nu e împlinită, te simți vinovată că el e agresiv. Asta iar e ceva important de reținut: acțiunile altora, inclusiv cele ale copiilor, sunt ale lor, nu ale noastre. Faptul că ele provoacă în noi reacții este consecința faptului că aceste gesturi ne reamintesc de propriile noastre nevoi, care generează emoții în noi.

Eu de-aici mi-am tras câteva concluzii care mă vor ajuta, sper, în conflictele cu copiii. Când ei plâng sau fac crize de nervi din motive care mie mi se par nejustificate, ce trebuie să fac este să îi ascult. Nu să le ofer soluții, nu să îi conving de ceva. Să le aud durerea, supărarea. Apoi, după ce copilul a recăpătat confort emoțional, să încerc să identific nevoia lui reală: e foame? somn? frică de abandon?

La fel și când le e teamă de ceva. Nu ajut cu nimic spunând: O, dar nu există monștri. Pentru el, există. Ce trebuie să fac e să spun: înțeleg că te temi, pot să te ajut cu ceva să te simți în siguranță? Ce ai vrea să faci ca să nu-ți mai fie teamă? Aici poate oferi chiar copilul soluții, gen o lumină de veghe dacă se teme de întuneric.

La fel și în relația de cuplu. Eu îi reproșez că stă prea mult pe telefon, faptul că el mereu butonează acolo îmi activează teama că nu sunt o soție bună, că se plictisește cu mine, că simte nevoia să evadeze în lumea virtuală. Ca să împlinesc nevoia mea de validare, pot să îi spun deschis: Uite, omule, pentru mine e important să vorbim, să ne privim, să aflu de la tine că suntem bine împreună. Dacă îi spun doar lasă naibii telefonul ăla, el o să se simtă ca un copil certat, ne deconectăm și mai mult, nu se împlinește nicio nevoie.

E greu să ne schimbăm, să trecem de la adulți rigizi, speriați de ce simțim, obișnuiti cu diversiunea emoțională (nu mă uit la ce simt pentru că mi-e teamă de ce o să descopăr acolo, nu ascult ce vrea să îmi spună partenerul pentru că mă tem că o să-mi spună lucruri neplăcute despre mine) la oameni prezenți, care se pot uita fără frică la ce simt, pot accepta orice e acolo, iar apoi pot căuta soluții concrete pentru a-și îndeplini nevoile. Dar se poate!

Iar ce putem face pentru copiii noștri este să îi învățăm că nici o emoție nu e rușinoasă sau rea, că toate sunt normale, naturale, să îi ajutăm să își recunoască și să își numească nevoile, ca apoi să căutăm soluții împreună pentru a le implini. Trebuie să îi ascultăm cu adevărat, trebuie să ne ascultăm pe noi cu adevărat, să folosim cuvinte despre emoții, să nu mai punem etichete și să nu mai încercăm să reparăm (pe noi, pe copiii noștri, pe partenerii noștri), ci doar să înțelegem și să acceptăm. Și să căutăm soluții pentru împlinirea nevoilor, nu pentru rezolvarea emoțiilor!

În încheiere vreau să vă povestesc un episod scurt de la grădinița Sofiei de acum vreo lună. Copiii se jucau care încotro, vreo cinci fetițe făceau prăjituri din nisip. Un băiețel mai mare le tot împingea, le tot vărsa oalele cu nisip, arunca praf peste tot. O educatoare a venit și l-a întrebat scurt:

– Matei, care e nevoia ta în momentul acesta?
– Mi-e foame, a zis el.
– Pot să te ajut să împlinești această nevoie?
– Da: îmi dai ceva de mâncare?

Au mers împreună în bucătărie, Matei a primit un sandvici, apoi s-a întors pașnic la petrecerea cu nisip a colegelor. Desigur, Matei este obișnuit cu acest mod de a pune problema. El înțelege întrebarea Care e nevoia ta, știe să-și identifice nevoia, știe să o pună în cuvinte. Cum a ajuns Matei la acest gen de înțelepciune și prezență de sine? I s-a vorbit despre sentimente, a fost încurajat să fie atent la el, are vocabular emoțional, a fost ascultat cu adevărat de părinți. Despre asta îmi propun să scriu un articol separat, cu exemple de conversații din viața noastră, ca să vedeți ce ajută și ce încurcă. Am scris deja destul de mult aici, e mult de digerat, mă opresc deocamdată.

Dacă aveți întrebări, le aștept cu mare bucurie.

Sursa foto: empatie via Shutterstock.com

28 Comments

  • ela spune:

    Multumesc foarte mult!

  • Carla spune:

    Îmi prinde bine ce-ai scris.
    Mulțumesc, Ioana.

  • Simona spune:

    Multumesc pentru articol!

  • Oana spune:

    Foarte frumos, cred ca prinde bine multor oameni, care au urechi ca sa auda si ochi ca sa vada … Din pacate zilele acestea experimentez ceva la polul opus, in sensul ca cineva din familie se comporta inadecvat cu baietelul meu, groaznic. Sufar la propriu, pentru ca efectiv vorbesc cu peretii.

  • Florina spune:

    Da, mi-a trebuit ceva ca sa invat ca a auzi nu este egal cu a asculta si ca ascultarea activa presupune ceva exercitiu, efort, concentrare,etc. Lagat de copilul meu si de crizele specifice varstei mi s-a intamplat sa nu stiu ce vrea in prima faza si sa o cert, sa nu inteleg ce o doare pana intr-o zi cand n-am mai reactionat dur la anumite crize ci m-am dus si am luat-o in brate, si am strans-o asa s-o lipesc de mine. Apoi, minune, s-a calmat si mi-a spus ce generase furia ei de moment. Era atat de simplu si eu nu vedeam 🙂

  • Miha spune:

    Multumesc! Pentru mine e vindecator! Si ma bucur ca cineva a incercat sa ma ajute sa mi recunosc nevoia si sa nu-mi infraneze emotiile.

  • Mihaela spune:

    Multumim Ioana pentru aceste sfaturi foarte utile. Pe mine ma fac sa ma gandesc si la ceea ce am citi in aceasta carte:
    https://www.amazon.fr/How-Talk-Kids-Will-Listen/dp/1451663889*

  • Cristina spune:

    Un articol minunat, ca de obicei, Ioana! problema mea cea mai mare ar fi ca…..eu nu stiu cum sa „ajung” la sotul meu, sa il fac sa inteleaga toate cele descrise de tine in acest articol….de multe ori ii spun ca nu e ok sa „pacaleasca” copilul atunci cand acesta plange/e suparat/nervos etc pentru ca nu face decat sa ii distraga atentia, nu sa il ajute sa isi rezolve problema…..insa, e ca si cum as vorbi cu peretii 😐 totul trece pe langa el…..mai mult, uneori ma si ia peste picior cu replici de genul „ce tot stai sa ii explici atat despre sentimente, de parca ar sti el ce sunt alea?!? ia-l cu altceva si o sa vezi ca ii trece….”
    ….uneori simt ca ma lupt cu morile de vant 😐 🙁

    • Printesa Urbana spune:

      Da, inteleg ce spui. Ce poti face, cred eu, e sa il rogi sa te asculte intr-o seara 10 minute, in care sa il rogi sa nu te judece, doar sa asculte ce spui. Apoi spune-i cum te face sa te simti cand el spune una sau alta, fara sa-l acuzi de ceva, vorbesti dpar despre tine, eventual chiar despre copilul din tine, care cand vede cum el distrage atentia copilului, striga de furie pentru ca vrea sa fie ascultat, validat, ca si copilul vostru. E greu, lucrurile astea sunt cu noi de zeci de ani, nu se pot schimba in catev zile, dar cu multa rabdare, intelegere inclusiv a motivelor care il fac pe el sa rectioneze asa, puteti sa va schimbati impreuna.

  • Dana spune:

    Foarte frumos articol!

  • Georgia spune:

    Si daca primii 6-7 ani din viata sunt cam nefericiti si plini de probleme, toate lucrurile astea raman acolo undeva in subconstient si mai apoi, cand esti adult treci foarte greu peste
    anumite situatii de viata, poate chiar te blochezi si nu stii ce sa faci.
    Poate terapia ajuta, nu stiu ca n-am incercat, dar anumite sechele raman, si te saboteaza cand tie lumea mai draga. 🙁

    • Printesa Urbana spune:

      Da, terapia ajuta foarte mult sa descoperi ce te-a ranit, iar odata ce le descoperi, isi pierd puterea de a te rani si a te influenta.

    • Andreea spune:

      Experienta mea cu terapia este foarte buna, fac serios de cativa ani si nu m-am lasat indiferent de cat de greu a fost (din punct de vedere financiar si, mai ales, greu pentru ca ies multe dureri la suprafata, din copilarie si nu numai).

      La inceput credeam ca va trebui sa ma vindec „total” pentru a putea fi un om „normal” si fericit, insa in anii acestia de lucru cu mine am descoperit ca chiar si cateva dureri/abuzuri identificate, spuse si clarificate au inceput sa faca lumina, sa ma ajute in viata de zi cu zi.

      Concret: am inceput sa ma simt mai bine, sanatatea mi s-a imbunatatit, am inceput sa-mi fac ordine in relatiile cu ceilalti (cel mai dificil pas mi se pare si acum, mai ales in cazul celor foarte apropiati) … Apoi, desi nu prea credeam ca pot (dar visam la asta „intr-o buna zi”:)…) am inceput sa am incredere in mine, am inceput sa ma detasez si sa nu mai practic o critica intensiva, permanenta si epuizanta la adresa mea … dupa care am inceput sa ma plac in anumite privinte, sa am si o parere buna despre mine, sa ma apreciez si sa am grija de mine … toate aceste comportamente si sentimente mi-au fost necunoscute inainte, in anii mei de suferinta, astfel ca sunt experiente noi.

      Ceea ce simt este ca pot trai; si chiar daca nu voi putea sa ma eliberez de toate sechelele copilariei, stiu ca ceea ce am reusit va continua sa lucreze pentru mine, ca binele meu interior va mai creste. Iar asta inseamna foarte mult in traiul zilnic, acest putin „mai bine” inseamna enorm in calitatea vietii de zi cu zi, pur si simplu am iesit din calvar.

  • O mamica spune:

    Multumim pentru articol. Il asteptam si pe cel cu impresii din tabara!

  • Andra spune:

    Mi-a placut ff mult articolul. Dar cel mai mult mi-a placut sa aud ca exista locuri in care empatia este practicata. Daca nu e cu suparare si fara interese ascunse cum se numeste locul in care se duce Matei. Caut si eu un loc ca acela. Multumesc anticipat.

  • Tea spune:

    Problema cu ascultat real vs solutii o am si eu. Pana acum credeam ca e empatie faptul ca luam problema vorbitorului si-i dadeam exemple ca si eu o am pe-aceeasi, imi dau seama insa ca nu trebuie sa fim una, ci doar sa ne intelegem si acceptam.

    Eu multe dintre trucuri vreau sa le aplic in casnicie, cam greu cu copilul de 1a3l, desi stiu ca intelege de mic tot. Nu o sa ma incarc cu grija asta, ci o sa lucrez la ce pot schimba la mine 🙂

  • Oana spune:

    Ce a fost invatat Matei de stie sa-si recunoasca nevoile?
    Eu nici acum nu stiu sa mi le recunosc sau imi este foarte greu sa o fac fara sa ma simt vinovata si sa ma critic.

    • Printesa Urbana spune:

      I s-a vorbit mult despre emotii si nevoi, a fost incurajat sa si le exprime, sa le indentifice.

  • Cristina spune:

    Citit, inteles, salvat la „Favorite” pentru recitit periodic. Multumesc!

  • Mili spune:

    Multumesc! Tocmai am identificat o nevoie si mi s-a raspuns la o intrebare ce ma macina de cateva zile.
    Uneori nu stiu cum vin articolele astea ale tale asa la fix ?
    Sa continui ce faci mult de acum incolo, cred ca si la 80 de ani vei avea ce sa povestesti si noi tot aici vom fi. Multumesc inca o data!

  • Alina Ilie spune:

    In perioada asta ma confrunt cu crizele de isterie ale copilului si cu plansul isteric dar si cu un comportament al sotului ca al cititoarei de mai sus.Nu asculta copilul si tot timpul ii distrage atentia de la nevoile lui ca sa il linisteasca.Daca vorbesc cu el si ii explic intelege pe moment si apoi iar actioneza aiurea.Copilul e greu de linistit in astfel de momente cateodata ne iese cateodata nu.Imi e tare greu sa fac fata situatiilor de genul asta,mai ales cand tatal nu incearca mereu si de una singura simt ca inebunesc.Sper sa imi iasa pana la capat,ca sa zic asa.Mersi pentru articol,Ioana!

  • elisa claudia spune:

    Excelent! Vorba unui personaj din „Cel mai iubit dintre pamanteni”: Vezi, dom-le?D-aia-mi place mie sa lucrez cu intelectuali”!!!(adica sa te citesc pe tine!)Super, super…:)

  • delia spune:

    exemplul cu matei nu mi se pare deloc relevant, multi copii mananca atunci cand sunt suparati si mancarea ii linisteste. deci, sa intrebi copilul direct ce nevoie are poate fi o solutie insa tu trebuie sa intuiesti daca e nevoia reala. Inclusiv un adult poate prefera sa spuna ca ar manca ceva, in speranta unui plus de confort emotional, in loc sa inceapa o analiza a propriilor sentimente.

    • Printesa Urbana spune:

      sigur, plecam de la premisa ca il cunosti cat de cat pe copilul din fata ta. de foarte multe ori copiii sunt furiosi de foame, chiar asta e nevoia lui reala, mi se pare mare lucru sa stie s-o identifice.

  • Cristina spune:

    Draga Ioana, articolul tau a picat la marele fix pentru mine!!! Esti minunata!!! Chiar daca stiu ca e un exercitiu de zi de zi cu mine insami de ce inseamna ascultarea activa, identificarea nevoilor si exprimarea lor, a ceea ce simt, etc. Chiar daca mi-e greu, cad, stiu ca ma pot ridica din nou. Si uite articolul tau azi ma ajuta sa ma ridic din nou!! Chiar daca uneori mi-e mai usor sa vad nevoia din spatele cuvintelor unor adulti si clachez sau mi-e greu sa vad nevoia propriului meu pui… si asta ma doare foarte tare, sper ca intr-o buna zi sa reusesc sa gasesc, si intelepciunea, si armonia de a-mi identifica propriile nevoi, de a-mi ajuta puiul sa recunoasca propriile sale nevoi. Continua sa scrii si merci din tot sufletul pentru impartasirea pretioaselor informatii.

  • Liliana spune:

    Ioana, articolul acesta e exact cum e cartea ta „Te iubesc orice-ai face”. E atât de consistent, de plin de sens, de dorință de a afla mai mult și se termină așa repede… Abia aștept continuarea, mulțumesc pentru că împărtășești cu noi lucrurile minunate care ne pot ajuta să devenim mai buni!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *