Fata de pe locul de la culoar

Am locul de la geam. Urăsc locul de la geam în avion. Deși sunt unul dintre cei mai mici oameni pe care-i cunosc, n-am loc deloc la geam. N-am unde să-mi pun mâinile, unde să-mi arunc privirea. E strâmt, închis, înghesuit. Iar dacă vreau să ies, trebuie să-mi cer scuze, să rog să mi se facă loc, se ridică în picioare alți doi oameni care nici ei nu prea au loc, foială, cad lucruri pe jos, se oftează, îmi cer scuze iar, mulțumesc, apoi când revin la locul meu o iau de la capăt.

Mereu când am de ales, iau un loc la culoar. De data asta n-am avut de ales. Așa că am locul de la geam. În stânga mea, colegul meu de la editură. Relaxat, îmi povestește ceva.

În stânga lui, pe locul de la culoar, se așază o femeie. Ba nu, e o fată. N-are mai mult de 22 de ani. Poartă un sacoul albastru din lână, cu un brâu frumos, cusut probabil manual de vreo bunică. E brunetă, tunsă drept, cu părul până la umeri. Nemachiată, cu pielea foarte albă, ochi mari. Ce frumoasă e, mă gândesc. și norocoasă, are loc la culoar. Ne zâmbește scurt în semn de salut, fără să se uite spre noi mai mult de un sfert de secundă.

Își ridică în poală de sub scaun un bagaj micuț din fâș subțire. O cutie cât palma, albastră, din care scoate două dopuri de urechi.

Zâmbesc prietenește, eheee, și eu folosesc din astea, e drept că doar la somn.

Și le înșurubează tacticoasă în urechi, apoi închide ochii și ascultă, să fie sigură că n-aude nimic.

Apoi scoate o altă cutie, albă. În ea, mulți plasturi mici. Desface tacticos zece și-și pune câte unul pe fiecare vârf de deget.

Vai, fata asta e ca Oana mea din roman, își rupe pielițele de la degete când e stresată. O privesc fascinată.

Imediat după asta o privesc îngrozită, căci o văd cum caută tacticos în buzunarul lipit de scaunul din față. Dă la o parte reviste și pliante, descoperă ceea ce căuta: punga pentru vomitat. O desface bine și o pune la loc în buzunarul din față, cu gura bine deschisă spre ea, de parcă s-ar fi pregătit de un vomat la țintă.

Singurul lucru care mă sperie mai tare în avion ca locul de la geam este posibilitatea ca vreun vecin de scaun să vomite lângă sau pe mine. Rezist bine la sânge, mațe pe-afară (deși din astea n-am văzut pe viu niciodată), caca de toate consistențele, dar vomă, ei, aici e punctul meu sensibil. Mai ales în avion, unde nu poți să fugi, nu poți să aerisești, nici să bagi repede la mașina de spălat, un coșmar, ce să mai. Deloc nu mai eram bucuroasă de călătoria mea cu avionul.

Cu degetele bandajate, scoate din trusă și o pereche de ochelari de somn, din cei moi, opaci. Își prinde întâi părul la spate, apoi își trage ochelarii pe ochi. Din sacoul își face un fel de pelerină pe care o trage peste piept și umeri. Se foiește un pic și rămâne nemișcată.

Îi dau un ghiont colegului:

– Dacă adoarme, poți să spui adio oricărui drum la toaletă în următoarele trei ore.

Colegul realizează că ne pregăim de o situație dificilă, așa că o atinge discret cu un deget:
– Nu vă supărați…

Nimic. Fata respira ușor.
– Auziți…

Încet de tot, și-a scos dopul din urechea dinspre noi. Fără să-și dea ochelarii de somn jos, a întors capul spre degetul care o împunsese.

– Poate v-ar fi mai comod locul de la geam, în caz că doriți să dormiți? i-a sugerat colegul meu.
– Nu, mulțumesc, am rău de mișcare și dacă văd chiar și numai cu coada ochiului ceva pe geam, mi se face foarte rău.

Oh, acum înțeleg ochelarii de somn și punga. Rău de mișcare. Nu știu cum e asta, eu am doar rău de înălțime. Și de aglomerații. Și de subsoluri și lifturi sau spații mici. Mici ca locul de la geam din avion.

Fata revine la hibernarea ei, avionul decolează, noi sporovăim despre ale noastre. La un moment dat, cu un oftat, fata se înclină mult în față. Se apleacă până când se proptește cu fruntea în scaunul din față. O privesc cu ochii holbați, colegul se trage mai înspre mine. Doarme. O șuviță brunetă i se leagănă de la stânga la dreapta.

Rămâne așa cam o oră.

Apoi, la o turbulență, revine la loc cu un icnet.

Bine că măcar nu vomită.

Aterizăm.

Imediat ce atingem solul, fata își scoate ochelarii de pe ochi și își desface părul. Ne zâmbește palidă. Are buzele aproape albe. În timp ce-și scoate și dopurile din urechi, ne spune:

– Sper că nu v-am deranjat în timpul zborului. Uneori fac destul de urât în somn…

Mintea mea a luat-o razna imediat (probabil și de fericire că am ajuns cu bine acasă, nevomitată și nezdrobită în locul mic de la geam). Adică ce face ea mai precis uneori în timp ce doarme? Dansează rock&roll? Își zdruncină pletele negre? Strigă vrăji în sanscrită? Își rupe hainele de pe ea? Aruncă blesteme? Zgârie? Scuipă? Ține discursuri politice în limbra franceză?

– Nu, nici vorbă, nu ne-ați deranjat deloc, o liniștește colegul, galant.
– Nu, deloc deloc, insist eu.

Chiar nu ne-a deranjat deloc. Dimpotrivă. Ne-a aranjat cumva, cu toată trusa ei de supraviețuire, cu răul ei de mișcare, cu politețea și precauțiile ei.

Strânge punga și o pune la loc între reviste în buzunarul din față. Își desface plasturii de pe degete și îi adună pe toți într-o pungă mică de hârtie, pusă în trusă special pentru asta (sunt sigură). Își aranjează părul cu degetele și-și pune sacoul așa cum trebuie el pus, cu spatele la spate și cu mâinile în mâneci. Revine la a nu spune nimic. Când îi vine rândul, coboară și n-o s-o mai vedem, probabil, niciodată.

Sursa foto: femeie dormind în avion via Shutterstock.com

Tags

20 Comments

  • Ana Maria spune:

    Si eu preferam locul de la culoar dar am ajuns sa apreciez locul de la geam pt ca de ceva vreme pic de somn de cum pun piciorul in avion. Adorm bustean si macar la geam ma pot sprijini cu capul de un perete/ geam.Cu voma am patit-o cand eram in primul trimestru de sarcina….exact cand a atins aviolul pista la aterizare eu eram deja in picioare si cu mana la gura. In zadar a incercat insotitoarea de bord sa ma opreasca, am belit ochii la ea panicata si ii aratam cu degetul gura acoperita :)))

  • Ioana S spune:

    O sa mai auzim poate de ea in urmatoarea carte! E un personaj!

    • Printesa Urbana spune:

      Posibil, posibil… 🙂 deocamdata nu am nici un plan, dar cine stie ce mai infloreste in mine cand ma linistesc putin… 🙂

  • Omnia spune:

    Oare de ce si-a pus plasturi la degete? Si cum a putut dormi daca era atat de tensionata? Nu imi place sa zbor indiferent de ce as face.

    • Printesa Urbana spune:

      Poate nici n-a dormit, poate a fost un fel de semi-lesin constient, sa se deconecteze… poate luase ceva psatile de somn inainte… sau ceva anxiolitice…

      cred ca plasturii sunt ca sa nu-si rupa pielitele de stres…

    • Tatiana spune:

      Doamne Ioana ce am mai ris cu lacrimi , imi imaginam scena și hihoteam singura, tare bun articol.

  • Carmen spune:

    ooo, mie imi place locul de la geam, imi place mult sa vad pamantul de sus, sa vad norii, sa vad muntii, eventual marea
    nu ma gandesc la celelalte inconveniente, daca trebuie sa ies imi cer scuze si asta e

  • Geo spune:

    Asta i din categoria „mi e mila de tine, dar de mine mi se rupe sufletul”:)).

    Nasol moment.

  • Dia spune:

    Aduce putin a Amelie Nothomb personajul… Insomnii, somn indus, neliniste. Trebuie sa fie angosant sa stii ca „uneori faci urat in somn” si totusi sa dormi…

  • Cricket spune:

    Ciudata treaba cu raul de miscare. Eu am si ca sa il tin sub control aleg locul de la geam. Asa vad pe unde se misca avionul si cum, am perspectiva ( aripa e punct de reper). Exista pastile si in mare functioneaza. Dopuri de urechi cu ambalaj albastru am si eu, dar pt presiune ca altfel imi bubuie capul la aterizare. Una peste alta ati avut un drum distractiv.

  • Ioana spune:

    Ce pacat ca nu stie ca a devenit subiectul unui articol pe un blog citit de atati oameni 🙂

    • LS spune:

      Ce păcat! Ar fi fost extaziată! Mai dă-mi detalii despre tine ca să devii subiect de blog foarte cunoscut. Promit să te anunț ca să poţi citi lectura apoi.

  • Anca Mocanu spune:

    O mica observatie: daca in stanga ta este un coleg, in dreapta lui nu poti fi decat tu, nicidecum sa se aseze o alta persoana. Oricum ai da-o, nu iese.☺🤔🤔

  • Oana spune:

    Ah, raul de miscare … de 36 de ani sufar de el. Am descoperit recent niste pastile in Germania, reisebtabletten le zice, absolut perfecte. Doar cu ele luate ma urc in avion/masina. Mie mi-e atat de rau de miscare incat il simt si cand conduc eu, iar in spate in masina nu rezist mai mult de 2-3 km, adica maxim pana la vreun magazin. Cumplit. Ma bucur ca cei mici nu m-au mostenit la treaba asta cat se poate de nasoala.

    • Zita spune:

      Am si eu ciudateniile mele in ce priveste avionul dar nu m-am gandit ca ar exista oameni care stau si ma privesc ca la insectar si dupa asta mai fac si public.

    • LS spune:

      Of, Zita, mă întrebam dacă numai mie mi se pare deplasat.

      Te salut!

    • Cricket spune:

      Ufff…ca si copil nu am avut rau de miscare. L am mostenit spre 20 de ani. ( de la mama). Poate copiii tai vor fi mai norocosi.

  • Daniela Mustea spune:

    Un articol rautacios.

  • o femeie spune:

    eu tot nu am inteles cu plasturii. Poate o fi la ea nistesenzori tactili acolo si sa nu o deranjeze.

    Cel mai tare e ca si-a descoperit un arsenal de trucuri marunte care ii fac deplasarea posibila. Oare cate incercari o fi avut sa le descopere?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *