Cine e părintele norocos de data asta?

Conversația obișnuită din dormitorul părinților în fiecare duminică dimineața:

– Cine se duce, tu sau eu?
– E rândul tău.
– Și data trecută tot rândul meu a fost.
– Tu ai mai multă răbdare.
– Asta ar trebui să fie un avantaj, nu motiv de pedeapsă.
– Tu ești mult mai bună la asta.
– Doar pentru că am făcut-o mai des. E timpul să te antrenezi și tu.
– Dar nu vreau.
– Nici eu nu vreau.
– Tu ești mama. Tu ar trebui s-o faci.
– Tatăl are drepturi și obligații egale.
– Hai să dăm cu banul.
– Nu vreau, mereu ai mai mult noroc.
– Jucăm un joc de uno, cine pierde, se duce.
– Nu pot să joc cărți acuma, sunt prea stresată. Te rog să te duci tu, data trecută m-a durut stomacul două zile după. Sunt prea bătrână pentru asta.
– Eu sunt mai mare ca tine cu doi ani.
– Nu spuneai tu de curând că vrei să mă protejezi, să faci orice să mă mai ușurezi de lucruri? Fă asta și ne considerăm chit cu ultimii șapte ani.
– Nu, chiar nu pot, te iubesc, dar e prea mult. Uite, îți dau 50 de lei dacă te duci tu de data asta.
– 100? Și dacă cedez după 10 minute, mă înlocuiești?
– Da, dar în cazul ăsta îmi returnezi 50 de lei.
– Bine. Mă duc.
– Succes!
– Să rămâi în zonă.
– Sunt aproape, mă suni sau mă strigi.
– Dacă nu mi se mai aude vocea după cinci minute sau dimpotrivă, mi se aude prea tare, intervii rapid, da?
– Mă duc chiar acum să-mi pun pantalonii de intervenție.
– Mă duc. Adu-mi te rog niște apă peste cinci minute, așa poți să și verifici dacă sunt bine. Nu, mai bine un pahar de vin. Vodcă avem?
– E duminică dimineața, iubito, nici nu e ora 10 încă… Ai putea să încerci cu niște nervocalmin…
– Aiurea, e apă de ploaie, ce naiba, vorbim despre temele Sofiei…
– Te iubesc, ești curajoasă.
– Știu. Gata, intru.

Nevasta trage aer în piept și deschide ușa fetiței de 7 ani și jumătate. Soțul își face cruce cu limba. Fratele cel mic se retrage după canapea, cu rezerve de apă și pâine cu zacuscă. Încă o duminică dimineața cu teme. Ajută-ne, Doamne.

Mai glumim și noi. Serios despre teme am scris aici. Nu facem temele copiilor, dar stăm alături de ei cât le fac, pentru că sunt încă mici și au nevoie de încurajare, dar mai ales pentru că dacă nu stăm lângă ei, nu le fac. Și dacă nu le fac, se supără foarte tare (tot ei) și ne stricăm tot weekendul că ei sunt stresați că nu și-au făcut temele. Dacă aveți și voi, știți cum e.

Sursa foto

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4250

8 comentarii

  1. Ha ha! Sa vezi cum e sa faci teme la geometrie intr-o limba pe care nu o vorbesti! Noroc ca la noi nu se dau teme peste weekend deci scenele astea se desfasoara in timpul saptamanii, seara, cand suntem cu nervii „odihniti” dupa o zi de munca. Hai ca 10 ani de scoala trec repede…

  2. DA, avem si noi teme si chiar nu avem multe teme, dar nu are chef, stare, rabdare (nu stiu cum sa ii zic) printesa noastra de 9 ani sa le faca!! si stau langa ea 2 ore!!!! pentru o tema de maxim 30 de minute!! nu vrea, are tot felul de idei, povesti, miscari noi de gimnastica, orice, doar, doar sa nu scrie sau sa amane. Fara teme nu s-ar duce dar nici nu le-ar face e o adevarata lupta… strategia mea e ca 2 zile pe saptamana fara teme asa ca vineri facem temele ramase de pe restul saptamanii!! si ma mai supar si o cert dar imi cer scuze si ii zic ca stiu ca ii e greu si ca nu am voie sa ma supar dar sa se grabeasca sa nu pierdem timpul liber pretios ca nu se mai intoarce tot mai mult va avea de facut si tot mai greu… si si mai greu e gandul ca va creste si cel mic si voi sta cate 2 ore si cu el si atunci chiar ca nu mai avem timp liber

  3. Nu comentez de obicei la articole, desi poate ar trebui sa o fac dar astazi chiar nu ma mai pot abtine. Urmaresc cu mare interes toate postarile care au legatura cu aceasta scoala mult prea laudata (ca sa nu spun supraevaluata) si nu fac decat sa ajung la aceeasi concluzie la care am ajuns acum 1 an cand am decis sa renunt cu greu la visul meu de a imi inscrie copilul la aceasta scoala care imi parea atunci the dream school. Sa ne intelegem. Am vizitat aceasta gradinita/scoala inca de cand avea locatia undeva pe la Piata Romana (ceea ce recunosc mi-ar fi fost mult mai avantajos ca si locatie) si in urma unei intalniri de mai bine de o ora cu directorul scolii in care am discutat parcursul copilului de la gradinita la Bacalaureat (ca orice mama prevazatoare si responsabila pentru a nu avea surprize odrasla la intrarea in liceu sau facultate) si am fost pur si simplu vrajita. Nu-mi venea sa cred ca exista o scoala in Romania care sa puna accent pe individualitatea copilului si nu pe invatamantul de masa bazat pe acumulare de cunostinte atat de disfunctional. Sau ca se poate trai fara teme cel putin pana in gimnaziu/liceu si chiar si atunci, acelea nu erau menite sa „fure” din timpul liber al copilului ci erau mai mult o recapitulare de maxim 1 ora a ceea ce face in clasa copilul. Sau ca fiecare copil este ajutat sa isi descopere propriile abilitati iar cand „ramane in urma”, profesorul ii imparte pe grupe si lucreaza diferentiat. Si asa mai departe.Ca dovada ca ambalajele frumoase inca vand produse indoielnice calitativ in Romania. Sotul meu a fost entuziasmat mai putin. El lucreaza in vanzari si cam are de-a face zilnic cu astfel de ambalaje. El e omul faptelor, a solutiilor concrete. Dar eu am continuat sa ma agat de visul meu si sa pun bani la ciorap in speranta ca in jurul varstei de 3 ani, al meu copil va avea sansa sa intre in acest sistem mirific. An de an priveam cu spaima cum taxele cresc, cum locatia scolii s-a mutat intr-o zona extrem de greu accesibila pentru noi dar nimic nu ma putea opri. Copilul meu avea sa studieze intr-un sistem unic in Romania indiferent de costuri. Visul meu mergea pana acolo ca eram dispusa ne mutam cu locuinta in acea zona. Atat de determinata eram ca al meu copil va studia acolo pana ajunge la facultate. Ei bine, acest vis a murit sufocat intr-o balta de dezamagire chiar in momentul in care trebuia sa imi inscriu copilul la gradinita. O cunostinta de-a mea, o persoana pe care o apreciez intr-o foarte mare masura, o persoana echilibrata si cu visuri marete a avut prima mare dezamagire cu aceasta scoala. Nu vreau sa dau detalii din viata lor personala insa tot ce pot sa spun e ca din 2 copii pe care i-a avut inscrisi la aceasta scoala, surprinzator sau nu, doar unul (obisnuit de altfel cu invatamantul de masa ) s-a adaptat, celelalt fiind exclus dupa nici trei luni de scolarizare. Brusc, toata atentia aia indreptata catre copil si individualitatea acestuia zugravita in culori pastel de catre director, a palit in contact cu realitatea unui copil care iesea din tipar (neavand vreo problema de ordin psihic, acesta venind dintr-o gradinita avand la baza curricula britanica, deci din acelasi sistem). Abordarea scolii a fost una de tipul „going with the flow” sau „vezi-ti de drum”. O scoala de mii de euro pe an care promite marea cu sarea insa nu poate face fata la cel mai mic val. Desigur, aceasta este experienta cunostintei mele iar experientele nu pot fi altfel decat personale insa pentru mine, modalitatea scolii de reactie la o astfel de situatie, mai degraba decat articolele frumos amabalate (sa nu spun platite) a fost definitorie pentru a ma face sa vreau sa investesc banii de educatie ai copilului meu in altceva.
    De ce spun toate astea? Pentru ca aceasta experienta descrisa, precum si articolele despre aceasta scoala m-au facut sa citesc printre randuri si sa nu mai cred cu atata usurinta ca tot ce zboara se mananca. Nu e primul articol despre teme pe care il citesc (Sofia fiind inca in ciclul primar unde mie mi s-a spus ca nici vorba de asa ceva pentru un copil care petrece deja aproape 8 ore la scoala), nu e primul articol despre notiuni dificile predate (adecvate sau nu varstei copilului) si asa mai departe. Si atunci indraznesc sa intreb: cu ce se deosebeste aceasta minunata scoala de invatamantul traditional de stat sau particular din Romania, in afara de faptul ca predarea se face exclusiv in engleza si ca implica costuri de mii de euro pe an?!
    Imi pare rau dar Verita nu este o alternativa la sistemul de invatamant de stat sau chiar si particular din Romania ci este o extensie a acestuia. Eu inca sunt optimista ca exista o alternativa viabila si in Romania si nu renunt la cautari.

    • eu ma bucur ca au teme
      ma rog, „teme” e un fel de-a spune, sunt 5-10 exercitii pe care le au de facut de pe o saptamana pe alta, daca doresc.

      temele te ajuta sa fixezi cunostintele. sigur, daca sunt in exces, nu e bine, dar o tema pe saptamana eu zic ca e perfect.
      pentru mine ar fi fost un semnal de alarma sa aflu ca nu au nici un fel de teme pana la liceu.

      din ce scrii pare ca era f important pt tine sa studieze copilul intr-un sistem „unic in Romania” – de ce?

    • Buna, imi pare rau ca visul tau nu s-a implinit, cred ca nici o scoala nu e perfecta si nici potrivita pentru toata lumea si nici nu cred ca e bine sa avem astfel de asteptari uriase de la vreo institutie din Romania.

      Nu stiu din ce motive nu s-a adaptat copilul persoanei de care spui, ce stiu este ca Verita este cu adevarat inclusiva, si Sofia si Ivan au in clasa copii cu nevoi si situatii speciale, cu comportamente agresive si imprevizibile, care au fost gestionate cu rabdare, tact si eficienta de toti adultii din scoala.
      Teme zilnice nu exista, Sofia are cateva fise de facut intr-o saptamana, de vineri pana joi. Nimic din ce fac nu le depaseste puterea de intelegere si tot ce fac, fac in joaca.
      Noua ni se potriveste scoala, cam tot ce asteptam de la ei se si intampla si avem un an si trei luni cu ei, nu e ca si cum nu stiu despre ce vorbesc (spre deosebire de cei care NU au copii aici, doar aud de pe la altii lucruri sau fac presupuneri), am adus si al doilea copil la patru luni dupa ce l-am inscris pe primul, cu siguranta nu as fi facut asta (pe bani destul de multi) daca nu as fi considerat scoala asta locul cel mai potrivit pentru amandoi copiii mei.
      Nici unul dintre articolele despre Verita nu a fost platit si nu am nici un fel de avantaj financiar sau de alta natura ca le scriu. Nu imi voi risca niciodata credibilitatea pe care am construit-o in 13 ani de scris zilnic pentru niste sute de euro pe un articol, la fel cum nu mi-as tine copiii intr-un loc care nu e potrivit pentru ei.
      Diferentele intre Verita si scolile de stat sunt atat de mari incat mi se pare absolut inutil sa le reiau aici, am scris destul in articole despre asta. De la atitudinea profesorilor la materie si felul in care e predata, TOTUL este diferit de ce se face la stat ca cerul de pamant.
      O dovada buna ca e o scoala buna e si numarul mic al celor care pleaca, desi cei care vin au asteptari foarte mari, nefiind o scoala ieftina. Anul trecut au plecat din anul Sofiei doi copii din 35. Profesorii sunt si ei, marea majoritate, aceiasi de foarte multi ani. Nimeni nu sta unde nu e bine.
      Mult succes, sa gasiti ceea ce va doriti!

    • Nu cred ca e vina scolii, ci a sistemului britanic. Sistemul britanic de “invatare” pune multa presiune pe copil iar ritmul de predare e absolut nebunesc.
      Eu nu stiu cum mai e scoala in Ro, dar vad la copilul meu cum, la 7 ani, trebuie sa stapaneasca foarte bine niste notiuni dificile de matematica si scriere/citire.
      Sa inveti tabla inmultirii la 6 ani nu-i usor. La fel ca si cititul fluent, cerut de la 6 ani.
      Nu stiu cate pauze au la Verita, dar la scoala in UK, copilul meu sta de la 8.45 la 5, si in tot timpul asta are doar 3 pauze, dintre care 1 de pranz. Deci joaca nu-i o prioritate in sistemul britanic in general.
      Iarasi, temele vin, intr-adevar, ca recomandare, insa daca un copil nu si le face, nu prea e ok. Pana in punctul in care copilul se trezeste stresat in miez de noapte ca nu si-a terminat tema. N-as plati niciodata bani niciunei scoli britanice. Pentru simplul motiv ca programa n-are legatura cu individul, nu se pliaza pe capacitatea copilului de invatare, ci e pe sistemul “galop inainte”, cat mai mult si cat mai repede.
      Desigur, asta e doar parerea mea in general si nu are nicio legatura cu scoala la care merg copiii Ioanei.

    • La Verita nu simt presiunea asta. Copiii au 8 ani si nu au fost pusi sa invete tabla inmultirii pe de rost, fac inmultiri, dar le calculeaza, foarte multi nu citesc cursiv inca nici in engleza, nici in romana, citeste fiecare cum poate si nu sunt presati. Au pauze mici la fiecare ora, doua pauze medii pentru gustari, o pauza de o ora in parc si inca o pauza de 30 de minute la pranz. Stau la scoala de la 9 la 15,45, adica din aproape 7 ore, pauzele insumeaza peste doua ore.

      Ce povestesti mi se pare cam dur… Of.

  4. E minunat daca scoala nu pune presiune. Si intr-adevar, vad ca au multe pauze, ceea ce nu se intampla la scoala unde merge copilul meu.
    In UK, au inspectii dese si sunt evaluati in functie de rezultatele copiilor la testele SAT. Au 2 teste oficiale, unul la 6 ani (year 2) si unul la 11 ani (year 6), dar au simulari de SAT in fiecare trimestru. Iar scoala obtine un calificativ foarte important, public, iar parintii aleg scolile in functie de calificativul asta si de media rezultatelor copiilor la teste. De aici presiunea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *