Un an fără ea

Am plâns după Ciocolata mai mult decât am plâns după tata, bunicul și bunica. S-au dus toți unul după altul în câțiva ani, parcă s-au tras în groapă de mâini ca într-un lanț. Tata primul, fulgerător, „l-am găsit mort pe taică-tău”, apoi bunicul la câteva luni, n-a putut să mai trăiască în lumea în care tocmai își îngropase și ultimul copil, la câțiva ani s-a stins, senină și frumoasă, și bunica. Iar anul trecut pe 27 mai i-am închis ochii Ciocolatei, și atunci s-a rupt ceva de tot.

I-am plâns pe toți la un loc, mi-am plâns vechea viață, din care acum o mai am doar pe mama. Am plâns ca un copil mic, fără să-mi șterg lacrimile și mucii, am plâns pe stradă, la volan și în farfuria cu ciorbă, copiii m-au răbdat și m-au mângâiat, aș fi putut să mă ascund, dar n-am avut putere și până la urmă asta e, viață fără moarte nu există, doliul e o aptitudine care se dobândește numai după ce-o trăiești.

Nu m-am mai opus durerii, n-am mai negat, nu am mai îndulcit lucrurile. Pentru prima oară am stat dreaptă și am privit trupul fără viață din fața mea, am mângâiat capul inert, blănița ei deja mată, prăfuită, i-am pus mâna pe pieptul rece, în care nu mai mișca nimic. Am ținut-o în brațe ușoară și rigidă, ca o statuie de carton.

După ce-am lăsat-o la crematoriu, am venit acasă și după ce toți din casă au plecat la ale lor, m-am chircit pe jos de durere. M-am ținut cu brațele de spinare și mi-am strâns genunchii la piept. M-am legănat și am plâns mult, ore la rând, zile la rând.

Încă mai plâng. Și acum plâng.

Degetele mele încă o caută. Palma mea nu a uitat forma capului ei. Încă o mai mângâi în aer, de la nas la coadă, când sunt la volan sau pe canapea la un film.

Mi-ar plăcea să-mi pot imagina că e aici, lângă mine, un contur care vine să mă aline, dar adevărul e că ea nu mai e, pur și simplu nu mai există, nu o mai pot găsi nicăieri, la fel ca tata, ca bunicii, bucăți rupte din mine și dispărute pentru totdeauna, goluri care dor când viața mă lasă un pic din gheare și am răgaz să mă uit la mine ca la un ciur.

Avem alte două pisici acum, am adoptat doi pui în decembrie, sunt simpatice, afectuoase, ne aduc multă bucurie, dar de durut, tot doare.

A trecut un an. Iubito…

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4215

6 comentarii

  1. Doare al naibii de tare, moartea animalutului de companie, care devine parte din familie, parte din noi. Se fac 7 ani in septembrie, si inca plang gandidu-ma la ea, ii simt mirosul si ma uit cu drag la pozele cu ea.

  2. Nu-mi vine sa cred ca a trecut deja un an 🙁
    Eu am momente si acum cand plang dupa catelusa mea si ma surprind privind in gol: „draga mamei, draga…”.
    A trecut 22 de ani. Inca doare. O sa doara pana m-oi duce si eu dincolo si, sper din tot sufletul, o voi gasi asteptandu-ma.

  3. „Until we meet again at the Rainbow bridge…” asa scrie pe micuta urna a sufletului meu. Desi nu sunt religioasa, sufletul meu nu mai este fizic langa mine dar…o simt, ii vorbesc, o mangai. Timpul si spatiu se contompesc si…ne raman alaturi.
    Ma regasesc atat de mult in durerea ta.
    Te imbratisez cu mult drag, cat mom/ certified cat enthusiast.

  4. Tristetea si durerea nu trec niciodata. Am vazut zilele trecute pe Facebook o imagine, nu o pot uploada aici din pacate, a human isi placea animalutul de companie ce tocmai jumped over the rainbow, iar in timp ce plangea era inconjurat de silueta animalutului care parca incerca sa il linisteasca…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *