Vreau să vă povestesc asta, e un exemplu clar despre cum o respirație în plus ne poate ajuta să fim alături de copilul nostru în loc să ne lăsăm nervii să strice o ocazie bună de conectare.
Acum două seri, stăteam cu iubitul pe canapea la un rest de film. Nu mai făcuserăm asta de mult timp, pentru că după ce le spun copiilor noapte bună, fie mă duc să învăț în dormitor și el se uită singur la filme, fie mă culc devreme, odată cu fiul, să adoarmă și să doarmă bine.
Eram pe canapea deja de vreo jumătate de oră, liniștiți că ambii copii dorm tun, când ne trezim cu Ivan peste noi. Nervos și agitat, spunea că se trântește ceva și că nu poate să adoarmă.
Era deja aproape 11, normal că ne-am agitat și noi, copilul are nevoie de somn, uite ce târziu e și el se plimbă pe aici. Ne-am uitat la uși, geamuri, totul închis, nu se trântește nimic, probabil ți se pare, fugi la somn.
Se duce înapoi, ne așezăm iar la film, peste cinci minute vine iar, și mai nervos.
Decid să urc cu el, dar eram amândoi mici butoaie de pulbere.
Între timp se trezise și Sofia de la toată vânzoleala, nervoasă și ea că a doua zi avea test și de ce am trezit-o.
Verific din nou ușile, nimic, îl rog pe Ivan să se culce.
El de obicei trage de timp la culcare, s-ar băga în pat la miezul nopții dacă l-aș lăsa, deși se trezește devreme. O voce în cap îmi șoptea că nu aude nimic, e doar prea agitat să adoarmă, nu vrea să vă lase să vă uitați la film etc.
M-am dus și eu în pat la mine, părea liniște, când, la un moment dat, iar îl aud pe hol.
Era trecut de 11 deja și mă luase teama că va fi o noapte foarte scurtă, deci scandal la trezire, nervi pentru toată lumea, oboseală mare pentru el la școală.
Când apare teama, imediat se ivesc și nervii cei mari. Te simți speriat și neputincios și compensezi cu energia dată de furie.
-Ivan, te rog să te culci, i-am spus apăsat, de după ușă.
Se duce înapoi și imediat îl aud plângând.
Mă ridic din pat și mă duc în viteză în camera lui, stresată și că nu doarme nici soră-sa din cauza întregii povești.
În cele trei secunde cât mi-a luat să ies de la mine să intru la el, am știut că am de ales. Pot să-l cert sau pot să-l ascult. Poate doar trage de timp, poate are nevoie de atenție, poate chiar îl deranjează ceva. Am respirat adânc.
M-am așezat pe podea lângă patul lui, cu urechea aproape de capul lui.
-OK, hai să ascultăm împreună.
Am făcut liniște amândoi. După câteva secunde, pac, s-a trântit ușa lui în toc, deși era închisă.
-Asta?
-Da, îmi zice. Asta, la fiecare câteva secunde.
Ah, cât îl înțeleg. Nici eu nu pot dormi când se aud zgomote așa, chiar dacă nu sunt puternice.
-Hai să vedem ce poate fi. Sigur e curent. Probabil microventilația ta e deschisă, afară e vânt și se face curent cu ușa de la intrare (care are fantă de scrisori).
Am aprins lumina și am verificat geamul. Microventilația era deschisă. Am închis-o.
M-am așezat la loc pe podea, să ascultăm din nou.
-Acum e bine, mulțumesc, mami.
L-am îmbrățișat și l-am lăsat să adoarmă.
Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat inspirația să respir și să aleg să-l ascult în loc să-l cert, avea nevoie de mine să-l ajut și aș fi putut rata ocazia să fiu alături de el, orbită de griji, de oboseală și de nervi.
