Aseară am fost la concert Florence and the Machine, al treilea pentru mine. Vă recomand măcar o dată în viața asta, atmosfera e incredibilă, electrică, îmi e greu să explic, am mers la sute de concerte, dar cele ale lui Florence Welch sunt de pe altă planetă.
A fost frumos, cum a intrat ea pe scenă mi s-a ridicat tot părul pe mine, am plâns mult, am cântat, am dansat, e magică, vă spun (am pus două stories, nu am filmat mai mult, n-am vrut să mă ating deloc de telefon, dar mă rugase Sofi să îi filmez un pic).
Ce m-a uimit aseară a fost cât de puține telefoane am văzut în sală. 17.000 de oameni, unul lângă altul, poate zece oameni filmau sau pozau. Restul trăiau. A zis și ea la Dog days are over: “Wow, în acest moment v-aș fi rugat să lăsați telefoanele și să dansați cu mine, dar sunteți publicul cu cele mai puține telefoane pe care l-am văzut vreodată!”
Dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost femeia de lângă mine.
Era oarbă. Mi-a spus ea după prima piesă, la care a cântat și a dansat cu lacrimile șiroaie. Când s-a terminat piesa, s-a aplecat spre mine și m-a întrebat în șoaptă:
-What color is her dress?
-E verde, i-am spus.
-Oh, the green one, amazing! You know, I cannot see her, so thank you, a mai zis, și s-a întors cu fața spre scenă.
Părea că e singură la concert, nu a vorbit cu nimeni în afară de mine. La fel eram și eu. Doar așa am prins bilete la resale. Câte unul.
Știa toate versurile, respira odată cu Florence, dansa și aplauda. A plâns întruna, a și râs, iar la final s-a îmbrățișat singură.
Nici n-am observat când a ieșit trupa de pe scenă, am stat cu ochii doar pe ea.
Am plecat și eu plângând, există totuși atâta frumusețe pe lume. O fată oarbă, pe inelul al doilea, sus pe stadion, rândul 17 la mijloc, fericită să fie la un concert din care nu a văzut nimic, dar în care a trăit atât de mult. Mi-a dat curaj. Oricât de greu ar fi, pentru astfel de experiențe merită să trăiești.
