„Mamă,
Ce mi-ai dat tu nu a fost iubire, grijă sau antrenament.
M-ai crescut în abuz.
Acum văd asta clar și simt nevoia să ți-o spun răspicat.
Ca să te pot iubi pe tine, a trebuit să mă urăsc pe mine.
Aveam nevoie de grija ta, de mângâieri, de răbdare, de acceptare, de îmbrățișări și încurajare. De siguranță cu tine.
Nu am primit nimic din toate astea.
Nu aveam nevoie să țipi, să mă jignești, să mă lovești, să mă ameninți, să mă sperii.
Ai făcut toate astea și te-ai păcălit că așa ai grijă de mine.
Aveam nevoie să mă aperi de rău. În loc, tu ai fost răul cel mai mare.
Înțeleg acum că așa ai crescut și tu, că nu ai putut și nu ai știut mai bine. Dar fetița care am fost are nevoie să spună că trebuia să încerci mai mult. Meritam mai mult.
Am nevoie să îți spun că din cauza felului în care am crescut alături de tine nu sunt bine acum. Sunt nesigură, temătoare, nu am încredere în oameni și nici în mine. Simt că sunt profund greșită, mă învinovățesc și mă rușinez mult. Atrag persoane nepotrivite și stau în relații care îmi fac rău, pentru că am crescut crezând că așa arată iubirea. Am atacuri de panică și mă simt inutilă. Mă stresez foarte tare din nimic, de parcă oricând poți apărea de după colț să-mi tragi una sau să mă înjuri. Mă enervez ușor și mă calmez greu. Am insomnii și coșmaruri. Am dureri de stomac. Migrene.
Am nevoie de mulți ani de muncă interioară în terapie pentru a repara răul pe care mi l-ai făcut, dacă voi reuși vreodată.
Mi-aș fi dorit să faci mai mult, să încerci mai mult, să poți mai mult.
Știu că nu poți accepta tot ce-ți spun.
Dar am nevoie s-o fac, pentru mine.”
Sabrina Voinea nu poate scrie această scrisoare încă. Niciun copil adult care se află încă în relație de dependență cu părintele abuzator nu o poate scrie.
Pentru a o putea scrie, e nevoie întâi să se desprindă de mama ei, pentru a putea vedea abuzul.
Dacă vreți să înțelegeți mai bine acest mecanism, vă recomand cartea Mă bucur că mama a murit, scrisă de Jeanette McCurdy. Obligată de mama ei să lucreze ca actriță de când avea 8 ani, Jeanette a ajuns la 23 de ani o tânără adultă complet infantilizată, cu tulburări alimentare grave, controlată și spălată (inclusiv în zonele intime) de mama ei, care a ținut-o departe de toate mediile sănătoase (gen școală, grup de prieteni de vârsta ei) pentru a împlini visul de celebritate al mamei, nu al fiicei. Abia după moartea mamei, fiica reușește să întrezărească firele abuzului.
După un deceniu de terapie, încă nu e complet eliberată și încă mai confundă abuzul cu iubirea.
Este teribil de complicat și de dureros, și e greu de înțeles din afară.
E nevoie de relații sănătoase, de distanță față de abuzator, de muncă în terapie, de multă iubire și grijă de sine pentru a te curăța de otrava abuzului în copilărie.
De aceea suntem aici. Să înțelegem aceste mecanisme, să facem ce ne stă în putere să nu dăm mai departe lipsa de iubire și de înțelegere. Să sprijinim acolo unde încă e abuz, să oferim noi un model de practică bună, să dăm mai departe informații și resurse.
România încă e bolnavă de abuz asupra copiilor, bătrânilor și femeilor, statul își abuzează cetățenii.
Dar încet, încet, ne facem bine.
Îmi doresc mult ca toate victimele să ajungă în punctul în care pot scrie o astfel de scrisoare (pe care nu e nevoie să o trimită pentru a fi citită, e suficient să o scrie).
LE: Aici am scris mai mult despre autobiografia pe care o recomand.
