S-au împlinit patru ani de când s-a dus și ultima mea bunică. Zâna mea bună.
Cu câteva luni înainte să moară, am trăit alături de ea un moment de grație.
Eram cu copiii acasă la mama, la Piatra Neamț, unde trăia și bunica de câțiva ani, ca mama s-o poată îngriji. Avea 89 de ani și trupul ei era obosit, golit de putere. Dar mintea îi era încă proaspătă.
În dimineața aceea, stătea, ca în fiecare dimineață, la marginea patului în care am dormit până am plecat la facultate. Era spălată de mama, îmbrăcată, pieptănată. Am văzut-o mică, retrasă cumva în ea însăși ca într-o carapace care i-a rămas mare, cu părul ei des și aspru, dintotdeauna alb, cu degetele contorsionate de poliartrită ca niște rădăcini uscate. A ridicat ochii spre mine și i s-a luminat chipul.
– Bună dimineața, frumoasa mea! Ești minunată! i-am zis.
Mi-a venit să-i spun așa, pentru că existența ei îmi aducea bucurie, familiaritate, liniște.
Pentru mine, chipul ei atât de bătrân era frumos, firesc, cumva. Să mă uit la ea așa mă alina, era ca un tablou familiar și liniștitor. Era acolo, lângă mine.
– Mai zi, mi-a spus, înveselită.
Atât de rar o mai auzeam râzând…
M-am așezat lângă ea pe pat și am început s-o mângâi pe spate, îi plăcea asta mult, stătea aproape tot timpul întinsă și o furnica pielea.
– Ești bună și deșteaptă și cuminte și toată lumea te iubește.
– Așa o fi? m-a întrebat și n-a fost o cochetărie, era sincer curioasă.
– Sigur așa e, toți oamenii care te cunosc te apreciază și te respectă. Ai ajutat, n-ai făcut rău, ai fost mereu blândă și minunată, și ești și acuma așa de frumoasă, ca o zână.
Mi-a căzut o lacrimă pe mână pe care i-o țineam în poală, peste mâinile ei. Plângea bunica. Am tras-o spre mine, Doamne, cât e de slabă, și-a pus capul pe umărul meu. O simțeam ca un copil al meu pe care-l alinam la piept, o mângâiam pe spate și ea stătea acolo mică în tăcere și avea ochii și obrajii uzi.
– Nu mi-a spus nimeni așa… niciodată, a șoptit în umărul meu și am simțit-o atât de fragilă, atât de nesigură, de flămândă de iubire, de apreciere, are 89 de ani și niciodată nu i-a spus nimeni cât e de frumoasă și de bună, deși toată viața ei a fost bună și frumoasă.
Am plâns și eu, mi s-a părut totul atât de trist și de greu de suportat, dar în același timp nu voiam să se termine, am continuat să o mângâi și să o alint, să-i spun că o iubim și că-i mulțumim, că e un personaj de poveste, că tot ce a făcut contează, iar ea a stat și a primit și s-a umplut, sper eu, măcar pentru câteva minute de binele pe care l-a făcut.
S-a dus bunica iată, acum patru ani. Îmi lipsește prezența ei pe lume. Dar mă întorc des la acest moment al nostru, în care am putut să-i dau pentru câteva minute ce mi-a dat ea atâția ani. Așa mi-o amintesc, primind iubire, și asta îmi aduce alinare.
Să te bucuri de Rai, iubito! Sper că îngerii te tratează bine, îți fac masaj la spinare și-ți dau mămăligă cu usturoi și cu friptură la tigaie, plus neapărat un pahar de suc de portocale fără acid, ah, ce-ți mai plăcea sucul de portocale!
Ești iubită și neuitată, zâna mea! Iubirea ta e încă aici și mișcă lucruri pe lume! 
