Mama își iubește mult fiica. Îi spune: Vreau să trăiești viața pe care n-am trăit-o eu, pentru că nu m-au lăsat părinții. Dar tu, fiica mea, tu vei trăi viața pe care eu mi-am dorit-o! Vei fi o actriță celebră!
Mama o duce pe fiica micuță, blondă și zâmbitoare la audiții pentru seriale TV. O duce la cursuri de dans și de dicție. Fetița nu merge la școală, nu are timp. La 8 ani primește primul rol. Se descurcă bine, plânge la comandă, învață ușor replicile. Nu vrea să o dezamăgească pe mami, o iubește, mami e perfectă. Mami a avut cancer când ea avea doi ani și o amenință că dacă nu face ce vrea ea, o să se supere și cancerul va reveni. Fetița face orice ca mami să fie sănătoasă!
E cuminte și ascultătoare. Petrece zece ore pe zi pe platoul de filmare, în fiecare zi. Nu are prieteni.
De la 11 ani, mama îi impune un regim foarte strict, cu puține calorii, ca să îi întârzie menstruația. Așa primește mai multe roluri. Fetița e foarte slabă, dar continuă să primească roluri. La 14 ani e deja celebră.
Mama continuă să o spele până la 17 ani. Îi face controale vaginale repetate, să se asigure că e virgină.
Dar micuța e celebră! Câștigă mulți bani pentru familie, e recunoscută pe stradă! Mama e fericită. Gestionează grupurile de fani de parcă ar fi ai ei! Se împretenește cu paparazzi.
Fiica nu merge niciodată la școală. Nu are nici o relație funcțională, tatăl și frații ei sunt îndepărtați chirurgical de mamă.
La 21 de ani, a jucat deja în 39 de seriale și 22 de filme. Este alcoolică, bulimică și abuzată de diveși parteneri și șefi.
Vomită atât de des încât își pierde un dinte din față din cauza acidului gastric care îi macină smalțul.
Abia la 21 de ani, în cabinetul unei terapeute pentru dezechilibre alimentare, întrevede posibilitatea că mami nu a fost perfectă. Că poate nu i-a vrut binele. Că nu a fost un părinte bun. Șocată, renunță la terapie.
Încet încet, iese din relația abuzivă. Renunță de tot la actorie. Reia terapia. Dar toate astea după moartea mamei ei. Spune că îi este rușine de toate rolurile ei, nu se consideră o actriță bună. E furioasă că nu a avut copilărie, intimitate, spațiu să afle cine este. Spune că nu-și dorește copii și nu poate avea relații sănătoase de cuplu.
Scrie o carte despre toate acestea, se numește “Mă bucur că mama a murit” (aici o găsiți pe Libris). Cartea se vinde în peste 2 milioane de exemplare. Mama ei e, iată, în sfârșit, celebră.
E nevoie de cărțile acestea? E nevoie ca noi să le citim?
Nu și da.
Sigur că a recunoaște abuzul face parte din procesul de terapie. A scrie despre el e vindecător. Dar a publica… Aici am îndoielile mele. Eu cred că această femeie, Jeanette McCurdy, o ființă atât de traumatizată, de abuzată, nu este încă bine și nu va fi bine probabil curând, iar publicarea acestui memoriu o traumatizează din nou.
Genul acesta de expunere la o vârstă încă tânără (ea are 33 de ani acum), reacțiile publicului (care mereu vor fi de toate felurile) nu fac decât s-o rănească iar. A-ți expune traumele cele mai adânci atât de deschis te face extrem de vulnerabil în fața a milioane de oameni care nu știu să se poarte delicat cu asta.
Am ascultat zeci de interviuri cu ea. Spune că e bine. Râde. Vorbește cu curaj despre tot ce i s-a întâmplat. Dar eu simt că nu e așa. Că încă joacă un rol. Că mai are foarte mult până să fie bine și tot ce face acum îi face mai mult rău. Își face mult rău singură. E tot un efect al traumei…
Da, este nevoie să citim despre abuz, pentru că așa învățăm să-l recunoaștem și să-l amendăm imediat cum apare, indiferent că suntem martori, victime sau agresori.
Îmi doresc enorm ca ea să fie bine. Mi se pare incredibilă povestea ei. Dar o cred, cred fiecare rând. Am citit cartea foarte greu, cu greață și compasiune și milă și durere pentru ea. Îmi doresc să fie bine, să găsească lumina pe care nu a avut-o niciodată din cauza unei mame narcisice, care i-a luat efectiv viața.
Aici vedeți un interviu foarte relevant cu ea.
Cred ca, pe langa ce ne recomanda specialiștii, trauma e o chestie foarte individuală, si fiecare trebuie să-și găsească propriul mecanism de supraviețuire. Pentru ca, da, un om abuzat in moduri crunte, care nu si-a pus ștreangul de gat, e un supraviețuitor.
Iar fata asta, a trait cumva 2 vieți: cea de vedeta, si cea de om lipsit de drepturi, în intimitatea casei.
In lumea lor, foarte gresita de altfel, cred ca e foarte important sa scrii si sa publici. Sa arati altora, pe de o parte, ca in spatele aparentelor viata e altfel, pe de alta parte, ca e ok sa aduci in discutie subiectul abuzului, chiar si atunci când abuzul vine din familie.
Daca abuzul asupra copiilor ar fi publicat de fiecare data, poate nu s-ar mai intampla.
Am urmărit interviul până la capăt, povestea e greu de digerat , dar la fel de greu de înțeles e și ce a vrut autoarea să obțină cu publicarea cărții: un fel de „closure”? Catharsis? Înlocuirea acelei relații simbiotice cu mama ei, adică să pună în loc altă relație, într-un sens mai general, cu alți „supraviețuitori” din povești similare?
Dar lăsând relația la o parte și analizând un pic cadrul, sunt și alte detalii care merită un pic de atenție, în principal faptul că ea a devenit o sursă de venit pentru toată familia, „îndrumată” de mamă, iar asta a oprit orice fel de inițiative de schimbare a status-quo-ului. Gen fratele de 16 ani care doar întorcea fundul la duș și desena pokemoni pe geam cu degetul când era spălat de mamă împreună cu sora de 11 ani, sau tatăl (biologic sau nu) care doar a adus odată discuția despre mersul la terapeut iar apoi și-a văzut de treabă, așteptând și el probabil să moară nebuna ca să-și poată cheltui în liniște porția.
Mai apoi, faptul că nimeni din echipele cu care a lucrat la serialele respective „n-a văzut” sau „nu a zis” – aproape sigur au fost oameni care au văzut și au spus lucruri într-un cadru privat, la fel ca în familie, dar cam atât; și-au luat salariile și bonusurile și au mers în treaba lor. Plus că, noi ca oameni, trăim câte o zi odată, când suntem „în mijlocul acțiunii” nu ne gândim la context sau la cum se corelează anumite evenimente pe care noi le percepem ca fiind izolate, de aceea există și zicala cu „mintea omului cea de pe urmă”.
Dar da, asta deduc și eu, femeia nu e „vindecată” și nu va fi niciodată. Poate, în timp, își va găsi liniștea, dar la fel de bine s-ar putea să scrie vreun tabloid la un moment dat despre „dispariția ei în circumstanțe tragice” – și nimeni nu va învăța nimic din asta.
Am citit și eu cartea. Pentru mine a fost o modalitate de a învață ce înseamnă bulimie, cum se manifesta, care sunt gândurile din spatele unei persoane care are bulimie. Și în același timp am văzut o parte mică a ce este in spatele filmelor în care vedem copii. Aceasta carte mi-a amintit de social media si cum multi parinti isi expun copii ca sa devina influenceri. Cred ca și mama avea problemele ei care trebuiau rezolvate, dar uite cum unele lucruri nerezolvate au impact asupra copiilor.
Intr-un fel sau altul, mai toti dintre noi am trecut prin niste traume in relatia cu parintii nostri, mai ales generatia noastra a anilor ’80. Discut cu prietenele mele, in cazul unora le cunosc parintii, in cazul altora nu, toate avem diverse nemultumiri, sa le spun asa, legate de parintii nostri, dar de la asta la a te bucura ca iti moare un parinte, mi se pare cale lunga. Cu totii cunoastem genul de parinte toxic, care desi il rogi sa faca sau sa nu faca ceva, face fix pe dos, facandu-ne sa ne simtim din nou mici si neascultati, neauziti ( aici sunt subiectiva, e caz personal si doar la fel de tare de fiecare data, desi uit si merg mai departe, imi da periodic motive sa ma simt din nou Ioana aia mica care nu are dreptul la o opinie, la o alegere, etc.). Parinti care nu accepta conceptul de respect pentru copilul ajuns la 40 de ani, parinti care daca le atragi atentia ca te ranesc cu actiunile lor incep cu ‘nu ma mai certa’ sau ‘si asa sunt necajita’ sau ‘lasa-ma ca imi e rau deja’… ehhh ne ajuta sa expunem public toate astea? Poate pe unii da. Dar in niciun caz nu putem ajunge la sentimentul de bucurie ca ne-a murit parintele.
Ei, trebuie sa citesti cartea, genul asta de traire e extrem de personal. Poate tu nu ai ajunge sa simti asta, dar asta nu inseamna ca si pentru alt om e la fel ca pentru tine.
Poate ai avut noroc si ceea ce tu numesti toxicitate e o zi dintre cele bune in viata altor copii.
Sunt convinsa ca ai suferit. Dar poate ea a suferit atat de mult, atat de adanc, atat de continuu incat iubirea a fost inlocuita cu alte sentimente, durere ca mama o iubea atat de putin si se iubea atat de mult ca a uitat s-o protejeze, ura ca s-a nascut din tradare si rusine, vinovatie ca si-a urat mama, etc. Cand sursa principala a suferintelor dispare, e normal sa se simta usurata – cel putin inainte sa lucreze cu ea insasi.
Citind articolul, ma simt mai putin ciudata ca nu imi plac emisiunile de talente ptr copii, de cantat etc
Mi-a fost foarte greu să citesc și articolul, cartea nu cred că aș putea. Am văzut așa ceva și sunt convinsă că McCurdy e o supraviețuitoare și că a făcut deja un prim pas extrem de mare și de greu: acela de a recunoaște că NU, copilăria ei nu a fost o poveste frumoasă, ci o perioadă definită de abuzuri și dezechilibru. Am văzut un om zbătându-se mult, mult timp așa: cu perioade în care reușea să admită că da, părinții lui au fost niște abuzatori și nu, nu trebuie să ia comportamentul lor drept normal și să-l aplice mai departe… și alte perioade în care brusc recădea în narațiunea de confort și liniștire: nu e adevărat, părinții mei au fost niște oameni minunați, nu mi-au vrut decât binele, m-au susținut (cu bani), cei răi sunteți voi, cei din jur, voi îmi provocați traume manipulându-mă să cred rău despre ei, da, e adevărat că luna trecută am spus că acum conștientizez cât de greșit s-au purtat cu mine și că nu m-au învățat de bine, dar nu e adevărat, am spus-o din cauza voastră, mi-e rușine de mine că am spus așa ceva, părinții mei au făcut foarte bine tot ce au făcut cu mine. Luna următoare: Doamne, așa e, ce m-au învățat părinții mei e greșit și nu trebuie să fac și eu la fel, acum mi s-au deschis ochii, îmi dau seama cât de toxic a fost ce s-a întâmplat, văd la voi, cei din jur, ce înseamnă relații normale și iubitoare și vreau să fiu și eu ca voi, nu e bine ce mi s-a întâmplat… Altă lună, altă pendulare.
Oameni buni, cum susții un om să meargă la terapie când refuză?
De-asta mi-a fost greu să citesc articolul, dar am făcut-o. Și poate proiectez, dar și eu mă tem că o astfel de persoană poate avea recidive, oricât de mult ar semnaliza că se simte foarte bine și a depășit totul – de fapt, tocmai de aceea.
Alt prieten, care părea să fi făcut niște pași minunați în viață pe toate planurile, inclusiv emoțional și de dezvoltare personală, după o copilărie și tinerețe marcate de relații de familie toxice, s-a sinucis acum doi ani. Brusc. Oare o putem păți oricare din noi? Îmi e din ce în ce mai frică.