Patru ani de când am emigrat

Azi se împlinesc patru ani de când ne-am urcat în avion către Amsterdam, cu bilete doar dus.

Îmi amintesc că am postat aici, pentru voi, un mesaj scurt în care vă anunțam că emigrăm și de ce. Cum aș fi putut pleca fără să-mi anunț comunitatea? Am înregistrat cele trei minute cu bagajele la ușă și cu lacrimi în ochi, pentru că nu am plecat bucuroși. Am postat mesajul chiar înainte să decolăm, pentru că știam că urma să primesc multe reacții și nu am vrut ca asta să mă distragă de la despărțirea de casa noastră, de orașul în care s-au născut și au crescut copiii, de minutele acelea în care încă mai aveam un singur acasă.

Am postat mesajul aici, pe pagină, am închis telefonul și am decolat. Am plâns pe furiș în zbor în timp ce făceam planuri cu copiii pentru noua noastră viață. E atât de greu să te rupi de tot!

Două ore și ceva mai târziu, la aterizare, aveam mii de notificări și de mesaje. Nu înțelegeam ce se întâmplă, mama avea și ea sute de mesaje, mesajul meu (înregistrat pentru voi și postat doar aici) era difuzat în loop la jurnalele de știri, poze cu mine erau în toate ziarele online, “Prințesa părăsește România”, mii de oameni mă ridiculizau, mă înjurau, “cine PLM și morții ei mai e și prințesa, de ce căcat ne interesează, să se ducă dracu și așa mai departe”. Bloggerii și ei, unii contra, unii împotrivă, iar eu stăteam cu gura căscată la acest spectacol grotesc: plecarea mea devenise o știre generatoare de ură.

Asta se întâmplă când nu ai știri adevărate și când te agăți de orice eveniment (de altfel, nesemnificativ), ca să faci audiență. Au ales să publice pe post de poze screenshoturi din filmări, ca să par furioasă, strâmbă și arogantă, au asmuțit oameni care habar nu au cine sunt și ce fac, ca să dea o știre “bună”. Să genereze comentarii. Știu cum funcționează lucrurile, sunt jurnalistă, scriu online de 19 ani.

Nu m-a surprins asta. M-a surprins că oameni pe care-i cunoșteam, care până cu o zi înainte mă invitau la evenimentele lor, mă rugau să le promovez afacerile, zâmbeau în poze cu mine, brusc mă ridiculizau că am ales să emigrez. Că aveam inboxurile pline de atât de multe mizerii că nici până azi nu am ajuns la capătul lor, să le șterg pe toate. Că am primit poze cu cărțile mele aruncate la gunoi sau arse. Cineva mi-a spus că a făcut pipi pe cărțile mele pentru că am plecat. La asta nu mă așteptam.

Am închis internetul și m-am concentrat pe mutare. Aveam o casă închiriată, aproape goală, și 80 de cutii și saci cu toată viața noastră, copiii și o pisică de acomodat. Am început să montăm mobilă, mai ieșeam la plimbare printre case, pe canale.

Ca și acum, era înnorat și rece, dar natura era foarte verde, primitoare, iar oamenii ne zâmbeau.

Mai încercam să intru pe internet și dădeam iar de înjurături și răutate.

A durat aproape o lună să uite internetul de mine. Am refuzat toate invitațiile la televiziuni și radio (cred că nici acum nu m-a iertat Cătălin Striblea), dar nu am vrut să alimentez toată ura. Nu am dorit niciodată să fac din plecarea mea o știre. Eu am vrut doar să-mi anunț comunitatea, cu care dezvoltasem o relație atât de strânsă până atunci. Cum ar fi fost să plec și să nu spun?

De ce n-am spus mai devreme? Fix de teama a ce s-a întâmplat. Am avut o perioadă încărcată înaintea plecării: soțul muncea deja în Olanda, aveam multe gânduri, frici, a trebuit să strâng toată casa având grijă și de copii că își iau rămas bun de la prieteni, colegi, școală, casă și plecăm cu încredere, nu cu haos.

Prietenii foarte apropiați și familia au știut de când am știut și noi, cu câteva luni înainte. Am făcut cum am crezut că e mai bine pentru familia mea, pentru liniștea și sănătatea noastră mintală. Ce-a ieșit nu a fost creat sau dorit de mine… și pune o pată urâtă pe plecarea noastră.

Dar s-au întâmplat și multe lucruri bune în zilele acelea, primele ale noastre aici, în noua noastră a doua casă.

Am primit flori și felicitări de la vecini. Multe mesaje frumoase de apreciere și încurajare de la voi. Invitații de la școlile românești din Olanda să colaborăm, dacă tot sunt mai aproape de ele.

Am creat comunitatea noastră de români. Am reînceput să scriu. S-au alăturat oameni noi în comunitatea online, mulți din diaspora, dar nu numai. Mi-am renumărat partenerii și prietenii. Am redescoperit plimbările în natură, cântecul păsărilor, curajul de a începe ceva nou.

Au trecut patru ani, nu-mi vine să cred cât de repede au zburat.

Am rămas mai aproape de România decât speram și mă bucură enorm asta!

Mă temeam că voi pierde tot ce am construit, dar nu, dimpotrivă, construiesc cu și mai multă ambiție. Voi sunteți încă aici, mai mulți și mai blânzi.

Abia acum văd, uitându-mă în urmă, cât de obositori au fost primii ani. Cum corpul nostru a avut nevoie de timp să recunoască noul loc. Cât de agitat ne-a fost somnul, câte lucruri mici, neobservate, ne afectau liniștea.

Acum e mai bine. Mă simt acasă și aici. Îmi sunt familiare sunetele, mirosurile, am învățat limba și nu mă mai stresez când aud vorbe răstite, știu că e vecinul care glumește cu nevasta.

Sunt multe de spus, mă gândesc să fac un LIVE după ce termin sesiunea, să vă răspund la întrebări.

Au trecut patru ani în câteva secunde, așa simt. Am câștigat mult, am pierdut destul.

Am și aici și acolo familie și prieteni buni, cu care râd mult și care vin când îi chem. Am și aici și acolo grupuri, comunități, evenimente, idei și provocări. E mai obositor, dar e și mai împlinitor.

Nu regret că am plecat, dar îmi doresc în continuare să nu fi fost nevoiți să plecăm.

Vă mulțumesc că sunteți aici, că nu ați ales ura, că ne putem fi aproape chiar dacă poate am ales diferit.