Ni s-a topit basmul, dar am rămas noi

Pe Omul al cărui nume îl port (cu dificultate, recunosc) de aproape doi ani l-am cunoscut aici, pe blog. A fost genul de şir de evenimente pe care-l vezi prin filme şi-l iei drept tîmpenie scenaristică fantastică: în metrou mi-a căzut în cap din mîna cititoarei sale cartea mea preferată. Amuzată şi cu zbenghi în frunte, am scris despre asta pe blog (da, nici atunci nu puteam respira ceva fără să afle şi nişte public despre asta).

Andrei Manţog, jurnalist cu pretenţii de bărbat fatal veşnic amuzant, s-a apucat să facă pariupe blogul lui pe cartea mea preferată. În tot timpul ăsta, Omul scotocea pe internet în căutare de texte bune, cărţi interesante, idei demne de dezbătut. S-a oprit la Manţog pe blog, a dat peste băcălearala despre carte, apoi a ajuns la mine. A citit un text, poate două. Au mai trecut nişte zile în care eu mi-am văzut de munca-n agenţie, visatul la prostii şi savuratul singurătăţii pe care mi-o cultivam c-o bucurie demnă de film cu Julia Roberts.

Într-o duminică în care stăteam pe covorul meu mic şi roşu şi mă gîndeam ce viaţă bună am, dar şi că viaţa mea ar fi şi mai bună dacă aş primi din cer nişte bomboane, cum tocmai văzusem într-o reclamă la teveu, am pus postul ăsta, cel mai scurt din istoria mea de scriitoare. Zicea aşa: eu de ce n-am primit niciodată o cutie de televizor plină cu bomboane cu midgale, napolitană subţire şi fulgi de nucă de cocos? Omul a pus un comentariu scurt acolo, eu i-am răspuns. Mi-a răspuns, i-am rerăspuns. Mi-a lăsat o adresă de email fantomă. Am ignorat-o nişte zile. Apoi i-am scris. Scurt. Nu ştiu de ce am făcut-o, cred ca mai mult de curiozitate. Am început să ne scriem mult. Despre mame, filme, situaţii ipotetice, puţine detalii concrete.

A început ca o conversaţie bună cu un om inteligent şi s-a transformat rapid într-un ulei încins care sfîrîie într-o tigaie. Pe la al două sutelea email am ştiut că e El. Nu ştiu cum, de ce, habar n-am ce-am văzut acolo în inboxul de yahoo. Dar în zece zile iubeam un om pe care nu-l văzusem niciodată. Mi se topise creierul şi fuzionase cumva incert cu inima. Tot ce aşteptam era iconul din colţul din dreapta jos, ăla care mă anunţa că am primit email. Am decis să ne vedem. În sîmbăta în care trebuia să ne întîlnim la Diverta de la Romană, mi-era rău de frică. Genunchii mi se loveau unii de alţii şi îmi venea să vomit. Nici la licenţă n-avusesem aşa emoţii. Simţeam cumva că următoarele ore sînt decisive pentru tot ce urmează să fiu mai departe. Cu greu m-am tîrît pe scări şi m-am trîntit pe mocheta roşie. Mă prefăceam că răsfoiesc nişte cărţi şi mă sprijineam de un raft să nu leşin. Îmi tremurau degetele şi abia vedeam limpede. Trecuseră nişte minute bune. Am intrat în panică. În ultimul mail îmi scrisese că o să stea să mă observe de la distanţă şi că dacă o să i se pară că e în pericol să se îndrăgostească peste măsură, o să plece fără să ne cunoaştem. N-a plecat.

A venit, mi-a întins o carte, am schimbat cîteva amabilităţi. Nu mai ţin minte nimic. Am mers la un ceai, ne-am despărţit stîngaci în prima ninsoare din 2008. Interacţiunea fizică n-a fost vreo bombă emoţională. Ba chiar au fost cîteva momente în care-aproape-am regretat că n-am păstrat interacţiunea exclusiv online. Sînt sigură că şi el simţea la fel. Ne cunoşteam cumva foarte bine deşi abia atunci stăteam cu carnea pe oase în faţa celuilalt. Era ciudat. Nu neplăcut, dar disconfortabil. A mai trecut o zi. Seara mi-a adus cutia cu bomboane raffaello. Apoi ne-am văzut în fiecare zi, peste o săptămînă am plecat împreună la Veliko Tîrnovo. Acolo, într-o după-amiază cu soare pe o terasă de piatră m-am uitat la el cum trăgea dintr-o ţigară şi-am ştiut sigur că e El. Peste încă o lună ne-am mutat împreună şi-am stabilit să ne căsătorim în vară.

Pe 25 iulie 2009 am făcut o nuntă nemaipomenită la finalul căreia am plîns amîndoi de fericire. Eram doi supraoameni care trăiau o superiubire. Noi n-aveam să avem probleme, certuri, răutaţi, orgolii ca toţi ceilalţi. Între noi totul era magic şi roz. Făceam absolut totul cu celălalt în minte. Seara la culcare îmi dădeau lacrimile de bucurie şi recunoştinţă că El mă strînge în braţe şi-mi spune în somn cît mă iubeşte şi cum ar muri fără mine. Eram doi, el era EXACT cum îl visasem toată viaţa, totul era perfect, viaţa noastră era o poveste, cum îmi promisese el într-un mail înainte să ne cunoaştem.

Între timp, a venit viaţa adevărată peste noi. Ne certăm, uneori nu ne vorbim o zi întreagă. Ne spunem lucruri pe care nici nu îndrăzneam să le gîndim unul despre altul. Încercăm să ne schimbăm unul pe altul, ne reproşăm nimicuri, ieşim din casă trîntind uşi. Uităm ce e important, ţinem la detalii, sîntem răzbunători, răi, superficiali, egoişti. Ca toţi oamenii. Am înţeles cu greu că el nu e Supraom, iar eu sînt o simplă femeie. Nimic magic aici. Doar un bărbat şi o femeie cu fricile lor naturale, cu traume şi aşteptări uriaşe aşternute pe umerii celuilalt. Căderea din confortul poveştii pe asfaltul realităţii a durut. De mai multe ori, din ce în ce mai puţin. În prima noapte în care-am înţeles că ce trăim noi nu e basm, ci viaţa măruntă de oameni comuni, am crezut că mă sufoc de mînie şi de tristeţe. Acum accept asta ca pe o amendă de circulaţie: e incomodă, dar am meritat-o.

Îl iubesc în continuare atît de mult că nu ştiu să spun asta în cuvinte, deşi uneori pare că pot să spun orice în cuvinte. Aş muri ca să-l salvez pe el. N-aş schimba nimic din ce e. Aş face orice să-l fac să rîdă. Ne-am pierdut magia, e drept, dar sîntem tot noi aici, în familia noastră mică. Nu ne despart lucruri de netrecut. Nu am nici o îndoială că el e Omul meu pereche (da, fac şi eu parte dintre găinile impresionabile care cred în jumătăţi de perechi dinainte stabilite împrăştiate prin lume şi lăsate să se caute cu disperare). Doar că nu mai cred că pentru că el e Omul meu pereche, totul TREBUIE să fie perfect între noi. Lucrurile sînt cum le faci tu să fie, nu cum îţi sînt date. Şi dacă din egoism, oboseală, răutate, le faci rele, aşa e şi viaţa ta în momentul ăla. Sigur că mi-ar plăcea să revin la starea de graţie de acum doi ani, dar ea s-a dizolvat în timp, e irecuperabilă. N-o mai caut, m-am învăţat să trăiesc fără ea. Pentru că deşi nu mai e magie, El e aici. Şi uneori şi acum seara în pat îmi dau lacrimile de bucurie şi recunoştinţă, chiar dacă el nu-mi mai spune în somn că mă iubeşte şi c-ar muri fără mine.

Nimic nu e mai important în viaţa mea decît el. Familia noastră e cel mai bun lucru pe care-l am. Nu ştiu ce-o să se întîmple peste 10 ani cu noi. Sper numai că oricum o să ne dăm de-a dura pe panta către brătrîneţe, n-o să ne dăm drumul, pentru c-aş muri fără el, chiar dacă nu-i mai spun asta noaptea în somn. Ştiu sigur că se poate muri de inimă rea. Chiar dacă nu fizic, cu act de deces şi autopsie, dar aşa, pe dinăuntru, se poate muri de tristeţe.

Aşa e, ni s-a topit basmul şi ni s-a scurs printre degete, dar am învăţat să trăim aşa, ca oameni obişnuiţi care se deplasează în maşini, nu pe cai care mănîncă jaratec. Sîntem încă ameţiţi de trecerea asta de la Prinţesă nemuritoare şi Făt Frumos la Ioana Macoveiciuc şi bărbat-su, dar, cu puţin noroc, o să facem o treabă bună şi aşa, cu numele astea deloc poetice.

Pin It

Tags

77 Comments

  • mantzy spune:

    Îmi pare rău, ce să zic 😀

    • Printesa Urbana spune:

      Lasa, tipule, tu sa fii sanatos. Si cine stie, poate la un moment dat o sa-ti intorc favorul!

    • zoo spune:

      mie nu mi pare rau,pentru ca aici eu nu inteleg a fi vreo tragedie. e un vis,insa transformat. in altceva. altceva pliat la realitate,la viata d zi cu zi. pentru ca basmele exista si in realitate,doar ca nu pot exista mereu. au si ele ‘valabilitatea ‘ lor.si nu e trist deloc. e schimbare. nu evolutie,nu involutie. schimbare.atat.
      long story short:noi ne cunoastem de 11 ani. a fost primul si singurul si continua sa fie.si e al meu,cu bune si rele,cu nervi si certuri,cu reprosuri cu gelozie ,cu bucurii,impliniri sau lack there of.ma cert cu el,se cearta cu mine,dar asa,stiu ca suntem doi lipiti si alaturi. avem doua fete cucuiete,una de 5 ani,a doua de 11 luni. a fost si este greu uneori,dar orice ar fi suntem noi doi cu fetele. si mai suntem si doar noi doi din cand in cand.post ul acesta mi a dat imboldul sa fac ceva la care m am gandit toata ziua. ma urc in tren si diseara voi ajunge la el. ca sa ne iubim si sa me reincarcam (eu sunt la mama cu fetele in vacanta,el a ramas la servici,orase diferite,judete diferite,hell, chiar si regiuni diferite). azi merg 200 km cu trenul si l sun sa ma ia de la craiova ,sa ma duca acasa si sa ne iubim. pentru ca vrem. amandoi.
      pup

      • Printesa Urbana spune:

        Dadada, asa sa faci, sa te duci, sa te iubesti acolo cu omul tau si-apoi sa-ti para bine ca-l ai si ca ti-a venit bunul gind sa-i faci o surpriza!

  • Cineva cu vederi spune:

    Multumesc pentru acest text.
    Asa este: ai gasit cheia (una dintre cheile de baza ale vietii). Esti norocoasa. Si pentru ca putini gasesc cu adevarat aceasta cheie, desi multi sunt convinsi ca au gasit-o.

    • Printesa Urbana spune:

      Nu stiu dac/am gasit vreo cheie… Eu zic ca-s norocoasa ca l-am gasit pe el. SI de-aici incolo, sa ne tina dumnezeu mintile laolalta sa nu ne dam drumul.

  • Denisa spune:

    Superba descrierea. Eu cred ca voi traiti un altfel de basm, nu ca acelea din carti. Unul mai real, parfumat, 4D, color, cu imagini mai multe si cuvinte si mai frumoase, care doar a inceput de la acela Da si nu se termina acolo, ca in povestile cu printese. 😉

    • Printesa Urbana spune:

      Nu nu e basm. Suna a basm, poate, dar nu e. E doar viata ca toate vietile. Ramine de vazut care-i e finalul.

  • Cris spune:

    deci se intampla si altora nu numai mie. noi am implinit 4 ani de cand ne stim, 3 de casatorie si 1 an jumate copilu’. si ne-am lovit rau de asfalt la aparitia copilului. da rau, rau.

  • Florentina spune:

    Cred ca Marele Basm se topeste in orice relatie. Pentru ca realitatea e mai puternica decat ceea ce vrem noi sa traim. Important e ce ramane dincolo de BASM. Daca ati ramas voi doi, e bine. Dupa doi ani de casnicie si la noi s-a topit basmul, am cazut de la mii de nivele, am incetat sa ne vorbim despre lucrurile care ung sufletul. Dar suntem tot noi Doi intr-un fel sau altul.
    PS.: ai primit vederea mea?

  • Simona spune:

    Imi aduc aminte ca ti-am descoperit blogul in perioada in care asteptai cu nerabdare nunta, erai atat de fericita, emanai atat de multa putere prin randurile scrise de tine, eram curioasa cum s-a intamplat, am rasfoit blogul si dupa ce am terminat am spus: Ei, asta-i dom’le! Nu doar in filme vezi ci si in viata de zi cu zi… Singuratatea mea era hranita de povestea voastra de dragoste, de voi, asa frumosi si indragostiti si imi era mai usor, visand ca va aparea si printul meu pe un cal alb:) Am avut placerea sa ne cunoastem, sa urcam pe munte, sa va vad impreuna si chiar daca la voi in regat lucrurile au devenit mai pamantene, pentru mine ( si cred ca si pentru multi cei care te citesc) veti ramane cuplul minunat si desprins din basm care traieste propriul lor basm! Va urez multi ani fericiti, batraneti frumoase si curte plina de nepoti si oameni dragi! hugs!

  • Deena spune:

    Ioana eu ma bucur sa citesc postul asta. Aveam nevoie..De ce??Peste vreo saptamana se fac 7 ani de cand sunt impreuna cu al meu om..La sfarsitul lui august se fac trei ani de la nunta. La sfarsitul lui septembrie face pitica un an. Si sincer l-am tocat atat la cap: ca ne-am schimbat, ca nu ma mai iubeste, ca nu mai imi spune, nu mai imi face, nu imi mai drege ca la inceput..Si el, care e un om cu mai mult simt al realitatii decat mine mi-a zis asa:”nu te iubesc la fel, te iubesc altfel. Nu pot sa raman toata viata cum eram la 19 ani. Era entuziasmul de la inceput, nebunia aia…” Si asa e. Plus ca noi am stat tot pe trenuri -relatie la distanta si de cate ori ne revedeam parca mai mult ardea focul. Cand ne-am trezit impreuna intruna era ciudat. Apoi cu pitica si cu ceva probleme locative care sper sa se rezolve curand. Si totusi da, chiar si cand l-as strange de gat tot il iubesc. Si desi uneori ma doare ca nu mai e ca acum 7 ani cand eu aveam 17 si el 19 ma uit ca suntem o familie frumoasa , tanara (prea tanara zic unii, dar prea putin imi pasa) si ca de bine de rau „facem casa buna” si am trait clipe minunate impreuna. Si probabil cu anii o sa vina altfel de clipe frumoase….

  • 🙂 Crezi c-as putea spune mai mult de un zambet si un oftat? nu, nu pot. Ca-mi place prea mult ce si cum ai scris.

  • ambasadoarea spune:

    Unde se termina basmul, incepe adevarata poveste. Ok, bullshit, nu cred asta. Nu cred ca mai cred in povesti, in basme si-n printi. Cred in mine, in alegeri, in a construi cu mana ta, din temelii, ceva care sa reziste o viata, chiar daca nu crezi de la-nceput ca ai forta si chef sa faci asta. Cred in barbatul care plange cand isi vede prima oara copilul si sotia dupa nastere. Si cred si-n anii care s-au scurs intre noi. Iar intre toate momentele astea „cu greutate” stau zilele comune in care ne injuram (eu pe el), ne pupam pe umeri (el pe mine), ne pocnim cu patos (eu pe el) si radem ca prostii pe infundate, seara, in pat, cu sughituri, dar incet-incet sa nu se trezeasca floarea. Basmele sunt pt lasi, curajosii se arunca-n valtorile vietii! :)))

    PS: Daca ne-ai vedea pe mine si pe beau… nu stiu dac-ai rade sau ai fugi mancand pamantul 😀

  • Delia spune:

    parca ai scris despre si pentru noi 2:)! sarumana mult si sa va continue basmul, in fond tu esti tot o printesa:). si hai ca tre sa ne si vedem odata si odata in formula completa.

  • Glass and Iron spune:

    Nu exista nici vreun povestitor in faţa caruia sa stau, care sa imi depene Basmul. Eu sunt povstitorul. Eu imi povestesc, eu ma ascult si ajung sa ma si cred. Dar obosesc sa tot povestesc si incep sa fac pauze … din ce in ce mai lungi … pana tac. Tac fiindca am obosit sa imi povestesc la ureche Basmul. Dar cine nu si-a soptit vreodata acest Basm ? Nu cred ca sunt multi oameni care sa nu o facut-o. Si sunt si mai putini cei care chiar cred ca Basmul exista si care nu obosesc sa si-l tot povesteasca.
    Ceea ce mi se intampla frumos in relatia mea nu este fiindca Basmul a facut ceva ci fiindca noi doi suntem frumosi. Fiindca daca am fi urati, nici un Basm din lume nu ne va face viata mai frumoasa iar pe noi frumosi.

    Mi-am povestit odata Basmul, pana am obosit. Si in linistea in care ramasesem dupa ce am tacut am inteles ca Basmul, ca vorbaria mea m-a oprit sa aud ceea ce era important, ceea ce TREBUIA sa aud. Si mi-am jurat sa nu imi mai soptesc la ureche nimic, sa fiu atent la ceea ce se aude dinspre ea, sa ma asigur ca nu ma ascult pe mine ci pe ea. Si ea si-a povestit Basmul, si ea a tacut. Si ea s-a jurat … Si ne-am intalnit. Si cat de frumos era tot ce ne spuneam unul altuia ! nu Basme ci “uite, iti sta atat de bine grizonat”, “uite ce rid frumos ai in coltul ochiului”, “uite cat de frumos imbatranim impreuna”. In Basme totul este frumos, in viata de care esti constient minut de minut, este si mai frumos.

    Fericiti cei care pot povesti Basmul o viata intreaga fara sa oboseasca si fericiti cei care inteleg foarte repede ca Basmul nu este adevarat. Cred ca restul sunt nefericiti.

  • broscutza andutza spune:

    f frumos!:)

  • Stefania spune:

    Si la noi a fost ( si inca mai este) basm. Ne-am cunoscut din intamplare pe Skype, eu vroiam sa practic spaniola si nu aveam cu cine, incercam sa gasesc un tip serios….ca destui imbecili umbla pe Net. Si timp de 6 luni am fost prieteni virtuali, apoi am inceput sa simtim ceva mai mult, a venit in Bucuresti si apoi am plecat amandoi in Transilvania. Acolo mi-am confirmat sentimentele si de atunci sunt in continuare inebunita dupa el ( si vad ca este reciproc)!
    Distanta a fost o problema, cateodata trecea o luna fara sa il vad, dupa 3 luni ne-am mutat impreuna, la Madrid. In iulie implinim 4 ani deja.
    Din cauza jobului sunt plecata in ifecare luna de acasa cate 2 saptamani, poate dorul acesta a mentinut basmul in picioare…in fiecare zi imi este dor de el(cand nu il am alaturi!).
    El a invatat sa imi vorbeasca in romaneste si este imprsionant de simpatic si romantic.

    Mi s-a urat de jobul asta si de platforme petroliere, vreau ceva mai stabil si normal in viata profesionala, pentru nu a imi rani viata personala…pt el sunt capabila de orice, pentru a fi fericita la fel!

  • Roxana spune:

    Foarte frumos scris, ca de obicei! Si e bine… nu e rau… dar meita amintit!
    Inertia noastra este catre obtinerea magiei care nu se termina….
    Multumim pt. sharuirea unor ganduri de oameni normali!

  • Alexandra U spune:

    Ioana, stiu ca esti printesa, dar basmele nu exista. Ca voi ati avut parte de perioada aia magica, asta tine doar de noroc. Si eu sunt tentata sa cred in teoria cu jumatatea, nu imi inchipui cum m-as putea potrivi cu o alta persoana cum ma potrivesc cu al meu, DAR o relatie este ceva muncit, ceva pentru care muncesti mai ceva ca pentru o promovare (si nu in sensul ca tragi de ea sau te chinui, nu, pur si simplu, pentru a o face sa mearga cum va place voua).

    Zicea cineva bine, ai gasit cheia. Dar te rog din suflet, chiar daca s-a dus basmul, sa nu incetezi sa pui osul pentru binele relatiei (asta e verbul care imi exprima cel mai bine ideea).

    Noi am facut in mai 5 ani de relatie, in iulie la final ne casatorim. Si da, ne iubim altfel, dar vorba ta, tot noi suntem.

    Va pup. Pe amandoi, asa la pachet.

  • ina bixade spune:

    D-na M, cel mai mult ce-mi place la basmul asta topit, este ca ati actionat foarte rapid, nu ati stat prea mult pe ginduri. Dar chestia asta cu-as muri ca sa-l salvez pe el, sau ca as face orice pentru el..-nu o sa o inteleg vreodata si nici nu o aprob. Asta pentru ca eu nu as face niciodata sacrificiul suprem pentru un barbat.

    Indiferent cit de nebuna as fi dupa cineva, imi pastrez niste resurse de luciditate…sfatul auzit de la niste bunici :- lasa-l pe el sa te iubeasca mai mult decit o faci tu-, e unul util si folositor. (ca daca tot se topeste basmul pina la urma, macar sa ramin intreaga si nu cu multe fisuri pe inima). Si eu cred ca se poate muri de inima rea si tristete. (chiar daca sint destul de rationala, sint f. capabila de sentimente adinci si furtunos de pasionale:)

    Si cica mereu unul iubeste mai mult ca celalalt, asa ca…ii rezerv locul barbatului sa dea mai mult decit dau eu. E adevarat, barbatii sint niste creaturi egoiste, dar si femeile pot fi asa. De ce nu?
    PS: si-ntre timp am mai aflat ca NU exista nici o garantie in nimic, mai ales cind e vorba de amor, lucru care ma sperie, recunosc…

    • Printesa Urbana spune:

      Adevarat, nu exista garantii. Dar nici sa iubesc cu rezerve nu pot. Nu e ceva ce-mi pot programa. Te iubesc pina aici si de aici ma iubesc pe mine. E omul cu care o sa traiesc toata viata. Sigur c-as muri pentru el, pentru ca altfel ar trebui sa traiesc fara el si asta e ultimul lucru pe care mi-l doresc.
      daca tu poti iubi asa, partial, foarte bine, probabil ca tu ai mai putin de suferit decit mine.

  • Moldoveanca spune:

    Eu cred ca… da sa nu te superi pe mine cu ce cred eu, da?

    Eu cred ca judeci prea aspru realitatea. Nu neaparat prea aspru ci … prea… dintr-un singur unghi. Eu cred ca focul si basmul exista intre voi dar nu stii unde sa te uiti dupa ele. Orice relatie evolueaza (si atentie, evolutia e un lucru bun, a evolua nu inseamna ceva rau) – orice relatie devine din ce in ce mai profunda odata cu trecerea timpului. La inceputul unei relatii nu sunt sigura ca poate fi vorba de dragoste in adevaratul sens al cuvantului, e mai mult tatonare, adrenalina, necunoscut. Daca tu judeci relatia ta dupa ideea ca nu mai e „ca la inceput” s-ar putea sa te indrepti spre o concluzie gresita. La inceput nu va cunosteati. La inceput aveai nevoie de juraminte ca nu o sa te lase. La inceput ti-ai asumat niste riscuri cu un om nou, iar riscurile alea ti-au dat o adrenalina pe care tu o numesti „basm”. Dar daca privesti cu atentie directia in care evoluati, s-ar putea sa ii descoperiti pe aceiasi indragostiti de la inceput, pe aceeasi printesa si pe acelasi fat frumos.

    Eu sunt cu iubitul meu de 10 ani. El a fost primul, e ultimul, e singurul posibil. In fiecare an ma mir de unde mai am resurse sa iubesc din ce in ce mai mult, mai mult decat anul trecut si mai putin decat anul viitor. Stii… suntem invatati foarte prost. Suntem invatati perioada „frumoasa” e finita, se termina dupa 2 ani si nu mai ramane decat respectul si copiii si bla bla. Bine, avem si exemplele proaste ale parintilor nostri care au avut si ei greutatile lor intr-o vreme in care nu era foarte simplu sa alegi. Dar asta nu inseamna ca noi trebuie sa le copiem mentalitatile. Dragostea si basmul pot dura toata viata (sau macar foarte foarte foarte mult timp, din experienta mea) – dar trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa le intretii, e ca un foc, daca il lasi de capul lui s-ar putea sa se stinga.

    Fhiu ce mult am scris 😀

    • Printesa Urbana spune:

      Ai dreptate, Gabriela, numai ca nu judec deloc realitatea. O expun asa cum e. Nu cred ca viata noastra e mai rea decit atunci. Uneori e mai trista, dar tristetea e adevarata si are rolul ei. Ma bucur si de etapa asta, care la inceput parea stirba. Acum e ok, pentru ca asa a fost dinamica noastra.

  • Ancav spune:

    postul asta mi-a mers la suflet, impreuna cu toate cuvintele cititoarelor :-*
    multumesc!

  • Ruxandra spune:

    Ai scris fff frumos si aveam nevoie sa citesc asta. Chiar aseara am avut o discutie cu sotul meu pe tema asta si ma gandeam cat de dezamagitor este. Sunt foarte idealista uneori si probabil ca am asteptari de basm, ceea ce evident nu se prea poate dupa ani de convietuire si obisnuinta… La voi e totusi simplu, stii ca va iubiti, chiar daca nu mai e magie, cum spui tu; ce faci cand nu mai esti sigur (tu sau celalalt)? 🙁

    • ina bixade spune:

      Keep the husband and find a lover 🙂 ha ha ha
      PS: ma enerveaza cum femeile vorbesc asa siropos de magia asta a dragostei, sintem asa emotionale si dramatice, de parca e sfirsitul lumii, fantezii mai mari ca in capul femeilor, nu cred ca exista, dar na, nu putem trai fara ele.

      • Printesa Urbana spune:

        O sa tin minte sfatul tau, draga mea!
        Ai dreptate cu dramele si melodramele, dar nu te pui cu programarea genetica, asta e, sintem niste primadone, cintam pina cadem late de batrinete. Si dezamagite, evident!

    • Printesa Urbana spune:

      Stai potolit si astepti sa treaca. Cred. Iar daca trec multe zile si nu mai trece, inseamna ca mai bine-ar fi sa pui punct si sa o iei de la capat. Teorie stiu, la practica te rog sa nu ma pui.

      • Ruxandra spune:

        Da, sunt de acord ca la noi sentimentul este de sfaristul lumii, chiar daca dupa ceva vreme descoperim ca nu e asa. Cum zicea si Printesa, cred ca e defect din nastere :)))
        Voi incerca sa am rabdare si sa mai fac o analiza SWAT, sa vedem ce se mai intampla 🙂 multumesc si hugs

  • Xelomon spune:

    Cat de frumos ai descris tu aici spargerea bulei de sapun numita „nebunia dragostei”. Stii ce ramane dupa ce trece nebunia dragostei? Ori nimic, ori iubirea.
    La voi a ramas iubirea – asumata. Traita, nu imaginata, nu visata.
    E usor sa iubesti pe cineva cand ii cunosti visurile si ti se pare o persoana exceptionala. E usor sa iubesti pe cineva care pare ca te venereaza si vede ceva unic in tine.
    E greu sa iubesti in continuare cand ajungi sa stii cum ii miros picioarele dupa 12h de munca, cand stii ca strange tubul de pasta de dinti de la mijloc. E greu sa te iubeasca in continuare cand tu vrei sa porti pantofi inalti si el nu te poate dansa, cand ii pui intrebari tampite in loc sa-l lasi sa doarma.

    Dar asta e viata, iubim si la bine, si la rau, si la cheltuieli comune si gesturi cotidiene, repetitive si iritante. E si asta o forma de iubire.
    Crezi ca Romeo si Julieta ar fi murit impreuna la 70 de ani, dupa 50 de ani de casnicie? Poate da, poate nu. Imi place sa cred ca fiecare cuplu are potential de R+J, daca trece cu bine de nebunia dragostei. (chestie invatata in 2 ani de la barbata-meu :))

    P.S. multumesc pentru raspunsul la intrebare 🙂 va urez in continuare multi ani cu zile de Ioana M si barbatu-sau!

    P.S. povestea ta imi aminteste de cum a inceput a mea, tot cu mailuri. si 25 de trandafiri pe post de Rafaello.

  • Oana spune:

    Ce frumos ai scris. Am si eu o curiozitate – daca iti vine greu sa ii porti numele de ce ti l-ai schimbat? Eu si prietenul meu ne tot contram pe tema asta si fac reaserch :D. Eu vreau sa imi pastrez numele ca simt ca aia-s eu si nu alta Oana.

    • Printesa Urbana spune:

      Nici n-am luat in calcul sa nu iau numele lui. Daca i-am spus da, apai a fost Da cu tot tacimul. Alta viata. Tot eu. 🙂

  • Andreea spune:

    Ce frumoase sunt toate iubirile la inceput…Eu cred ca de fapt la inceput bula aceea de sapun roz , basmul este doar prima faza a iubirii , starea de indragosteala , fluturasii din stomac , descoperirea noului , noptile albe pline de pasiune sau de discutii , dorinta de a fi cat mai mult timp in preajma lui/ei , si tot ceea ce presupune cunoasterea noului partener si este logic (desi oarecum neplacut ) ca aceste lucruri sa se schimbe sau chiar sa dispara candva .
    Deasemenea este normal ca relatia sa evolueze si lucrurile sa inceteze sa fie atat de palpitante iar „basmul sa se topeasca „, procesul de cunoastere se aprofundeaza , ajungem sa stim calitatile dar si defectele partenerului iar relatia are o noua dimensiune , acum exista siguranta , incredere, uneori plictiseala alteori cativa fluturi prin stomac cand spune sau face lucruri ce le faceati candva , dar mai presus de toate iubire adevarata !
    Daca as trece de la general la particular , pentru noi lucrurile s-au schimbat enorm desi nu au trecut decat 5 ani de relatie , la inceput nu stia nimeni ca suntem impreuna , ne intalneam pe ascuns si incercam sa stam cat mai mult timp impreuna desi exista riscul sa ne prinda cineva , sau sa isi dea seama ca lipsim .Faceam parte din aceeasi gasca si dupa fiecare party incercam sa facem cumva sa ma duca acasa ca sa mai putem sta impreuna ba chiar am fost la mare impreuna fara sa stie nimeni ca am plecat impreuna , as zice ca vara aceea a fost cea mai frumoasa din viata mea . Ne intalneam numai dupa ora 12 noaptea , pe drumuri laturalnice si fugeam cat mai departe de casele noastre , ne intorceam undeva la 4-5 dimineata pana sa dea lumina…Acum stam impreuna si iti inchipui cat de mult s-au schimbat lucrurile de atunci . 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      O relatie d-asta pe ascunselea n/am trait, cred ca e foarte palpitant totul!

      • Andreea spune:

        Nici nu-ti inchipui 😀 …mi-e dor uneori de vremurile alea atat de palpitante dar nu le-as da pentru ceea ce avem , nu stiu cum ar fi sa nu il vad cu zilele , acum si daca sunt plecata cateva ore de acasa abia astept sa ajung acasa sa-mi sarut baiatul si sa-i zic ce dor mi-a fost de el…

  • julie spune:

    Inteleg perfect,va pup!

  • Adina spune:

    Ce a trecut timpul… sunt doi ani de când ţi-am descoperit blogul şi ştiu că ce m-a făcut să revin a fost în special povestea voastră. Te admir mult, mult pentru tot ceea ce ai făcut şi faci. Multă sănătate şi fericire vă doresc 🙂

  • Noi suntem impreuna de 8 ani. Si desi, intr-adevar ne-am schimbat mult in acest timp, la fel ca si relatia noastra, mi se pare ca basmul nu s-a terminat deloc, doar s-a transformat in alt basm.

    Chiar daca lucrurile nu mai sunt la fel de romantice ca la inceput, cum sa cred ca s-a terminat basmul cand ma gandesc in fiecare zi la ce noroc incredibil am avut ca l-am intalnit, la ce noroc am in fiecare zi cand sunt cu el? Acum, cand am fost singura in Praga (pentru prima data, fara el), mi-am dat seama ca „casa mea” poate fi doar langa el si doar acolo ma pot simti completa.

    Ce conteaza, in conditiile astea, ca uneori tipam unul la altul, ca uneori trantim usi si ne scoate ochii? Suntem oameni, ar fi anormal sa decurga totul perfect – viata e asa cum e, dar e un dar incredibil sa poti sa imparti si bucuriile si necazurile cu El.

  • Alexandra spune:

    Mi s-a facut parul gaina pe mine cand citeam asta, mai copilo! Cata dreptate ai.
    Asa-i ca ti se pare ca l-ai prins pe Dumnezeu de picior cand iti dai seama ca ai gasit pe cineva care ti se potriveste ca o manusa… Cand te gandesti ca unele femei inca si-l cauta pe El, sau sunt prinse intr-o relatie care nu le face fericite. Yup, we’re really lucky!

    • Printesa Urbana spune:

      Cred ca da, e noroc la mijloc. dar inteleg si femeile care se tem sa se desparta. am fost si eu asa multi ani.

  • Lex spune:

    It’s everybody’s story. Ma regasesc perfect si cred, multi altii. So true…

  • HMMM…deci nu copilul e cel care face sa se diminueze „povestea” si „magia”. Ci simplul fapt ca toti suntem oameni, nimeni nu e perfect, si cu totii trebuie sa intelegem inainte de a merge la biserica, ca acea „casatorie” sau „relatie monogama” e o chestie bazata pe chimie si anatomie si inventata ca institutie de catre societate. Si da, daca el e „omul tau”…atunci chiar si dupa disparitia „magicului” va ramane AMINTIREA acelor momente, si, mai presus decat orice, va ramane acel „noi” care e mai dulce si mai bun si mai minunat ca orice lucru din lume. Si da…o sa va mai certati si o sa va mai suparati de o mie de milioane de ori…insa tu esti a lui si el e al tau, si la finalul balamucului…aia veti simti.

  • Mihaela spune:

    Daca nu faceti eforturi sa intretineti basmul asta, se termina. Eu sunt mai cinica. Nu ma uit niciodata la filme sirop. Am citit povestea voastra, mi-a placut mult. E un caz rar, extrem de rar.
    Nu te mai certa cu el, spuneti si spune-i, caci iubirea nu se prezuma, cat de norocoasa esti ca ai langa tine un astfel de om. Ha, un barbat care sa ofere unei femei o cutie uriasa cu bomboane? Cand cei mai multi nu aduc din prostie sau saracie nici o cutie cu caramele. Un tip cu care sa si mergi in excursie dupa numai o saptamana de la vedere, cand amaratii trebuie sa faca imprumut in banca pt. 3 zile intr-un cincinal de mers la Eforie Sud. Nu, nu sunt nici lesbi, nici misandra, nici feminista. De ce oare noi, femeile, spunem mereu ca vrem ca barbatii sa fie destepti, romantici, sa se spele, sa faca acordul gramatical, sa fie carismatici, cu haz, cu masura, sa nu se scarpine in regiunile intime in public , iar ei sunt…. . E ca si cum mergem mereu la magazin sa cautam fuste rosii si portocalii, dar acolo se gasesc numai modele jalnice maro si gri . Pai daca cererea -i de rosii de ce nu se face un efort in directia asta?

  • catt spune:

    ce descrii tu azi e ” in the eye of the beholder”. insist pe azi”. consider ca e doar o „pasa” de a fetelor lunara..
    nu mai supara baiatul si trage l bland la o plimbare sub tei. nu incerca sa respiri sub apa!
    pup pe frunte, trece starea de alean.

  • Bogdana spune:

    Biutiful :). Noi ne-am logodit la biserica pe 25 iulie 2009, ziua in care eu am implinit 32 de ani. Pe 26 l-am botezat pe David. Nu stiu daca vom ajunge sa finalizam logodna. Suntem foarte ok asa cum suntem acum, chiar cred ca ce avem ne leaga de 10000000 de ori mai mult decat orice hartie. Plus sunt casniciile anterioare care ne-au zdruncinat oarecum increderea in oficializarea unei relatii.

    Ma bucur ca te-am cunoscut. Faci parte din acei oameni frumosi pe care as vrea sa ii am aproape. Chiar si doar virtual.

  • Andrada spune:

    Eu am citit postul asta abia acum. E ora 5.00 (pe bune, m-am uitat la ceas) si m-am intors acasa de la …stii tu de unde. Mie-mi sunteti tare dragi, si stii asta. Si stie si sotul tau, cel care simte acelasi lucru ca tine, chiar daca nu poate sa se exprime la fel :). Sunteti frumosi si vii (nu in sensurile aparente, nici una si nici alta) si cred ca astea doua sunt cele mai importante lucruri din lume. Esti o femeie nemaipomenita, iar el e un tip misto si cu asta am repetat ce am zis mai sus, asa ca raman fara chestii de zis, I guess… E de inteles, sunt ametita de schimbarea de nume.
    …cum sa zic. Io va iubesc si fara magie. Aia cu pufi si zane, ca cealalta, aia adevarata, e inca acolo, u know… :). And it’s not going anywhere…

  • iri spune:

    mama ce nu-mi plac posturile care ma fac sa zic „ooooooh maaaan vreau si eu asta”:| scrii asa de frumos, serios! sper ca peste cativa ani, sa am si eu ceva la fel de frumos de scris :”>

  • Roxana spune:

    Stiu exact ce simti. Si stiu si cum e sa simti ca mori de tristete. Sper doar sa mai gasiti, in drumul vostru, picaturi din magia de la inceput. Ai scris foarte frumos.

  • Mov spune:

    ce dragut…sotul tau avea adresa de mail cu henry chinaski…

  • TheCreatrix spune:

    …si eu am o chestie asemanatoare 🙂

  • Ursa spune:

    Si noi suntem la fel,.. da’ eu nu am putut s-o spun asa de frumos 🙂

  • dorina spune:

    Cel mai frumos post pe care l-am citit pana acum pe blog…

  • Ramona spune:

    Gasesc postul asta dupa ani de cand l-ai scris! O sa-l recitesc pana o sa imi intre bine in cap…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *