Bunicul meu patern a murit acum zece ani. Tocmai își îngropase al patrulea fiu, pe tata. N-a putut rămâne pe lume prea mult fără el. Ultimul fiu. Ceilalți muriseră imediat după naștere, unul după altul. Tata a supraviețuit, dar doar pentru o vreme. S-a dus și el înaintea tatălui meu.
Bunicul Petrică a fost un om micuț, toată familia lui a fost mică de statură. Mi-a spus un verișor de-al meu că li se spunea Chicețeii la ei în sat, deși pe ei îi chema Chicet. Erau micuți și iuți. Bunicul a avut zece surori, niciun frate. A crescut înconjurat de femei.
A fost ambițios, a învățat carte, deși era trimis și la muncă. Deh, singurul fiu… Era adolescent când România a intrat în al doilea război mondial, a scris acte militare ca să supraviețuiască.
Dintotdeauna a scris poezii. S-a încăpățânat să și tipărească câteva exemplare din cele trei volume de poezii ale lui, pe care le-a plătit singur, ca să-mi dea câte un exemplar, să am amintire de la el.
Picta mult. Nu avea talent de compoziție, doar copia lucrări clasice, îi plăcea mult și-i ieșeau frumoase. Ajuta mereu pe cineva cu ceva. Avea mulți prieteni, cunoscuți care-l ajutau să ajute, pentru că și pe ei îi ajutase cândva.
Acest om micuț atât de generos, de activ, de talentat, mi-a oferit multe. Nu doar un model de om gata oricând să ajute, de rigoare a scrisului și de putere a cuvântului dat, dar multă susținere. Un fel de susținere pe care nu am primit-o de la mama sau de la tata.
Nu știu de unde știa el, om născut în 1926, de ce are nevoie un copil când crește.
Dar el știa. Îmi spunea mereu, când eram doar noi, dar și cu alții de față: Ce elevă bună ești, ce bine faci asta sau cealaltă, ce deșteaptă ești, ce multe idei bune ai!
După ce m-am căsătorit, îmi spunea Ce băiat bun ai găsit, ce frumos vă purtați unul cu altul.
Apoi am avut copiii și mergeam des pe la el, în garsoniera lui mică, dar super curată, cu tablouri unele peste altele pe toți pereții: Ce mămică bună ești, cum ai grijă de ei, ce frumos le vorbești, ce norocoși sunt copiii tăi.
Ce bine-mi făcea să-l aud! Îl sunam des, era mereu bucuros să mă audă, voia mereu să afle tot despre noi.
Îmi lipsește mult și acum. Am păstrat un singur tablou de la el, și-mi pare tare rău că nu am luat mai multe. Trebuia să iau cât mai multe, pe toate. E pe peretele dormitorului, e primul lucru pe care-l văd dimineața. Îmi imaginez că în casuța de pe râu stă el și ne așteaptă, a făcut focul și a pus mere la copt pe plită. Stă la căldură și scrie poezii.
Deși e un tablou de iarnă, pentru mine e foarte cald. Adună la un loc toată iubirea pe care mi-a dat-o, din care mă hrănesc și azi.
Se fac zece ani de când s-a dus, într-un fel violent, complet opus felului în care a trăit. Moartea lui mi s-a părut absurdă și nedreaptă. Merita să se ducă liniștit, în pace, așa cum a trăit.
Prefer să mă gândesc la viața lui, la toată energia din corpul lui micuț, pe care l-am moștenit de la el.
Nu-l las să fie uitat. Vreau să fie pomenit, văzut și iubit, pentru că a fost un om special, căruia îi datorez mult.
Îi mulțumesc și sper că sufletul lui bun e ținut la cald undeva unde nu e durere, ci doar bine, tot binele pe care l-a oferit celorlalți.
