Despre Otilia și părințeala prin joacă

Pe Otilia Mantelers am cunoscut-o la o limonadă, pe vremea cînd eram însărcinată cu Sofia. Așa a zis ea, că o să ne facă bine să ne cunoaștem. Și a avut dreptate. Mi-a făcut nesperat de bine s-o aud vorbind așa liniștită despre cei trei copiii ai ei cînd eu eram atît de stresată cu unul, și acela încă nenăscut. Apoi ne-am tot citit (blogul ei, foaaarte interesant, e acesta), ne-am mai scris, am născut (eu), n-am mai avut timp, apoi n-a mai avut ea, n-am apucat să ajung la nici un curs ținut de ea, mereu a apărut cîte-o piedică. Ea promovează și practică playful parenting, are un stil foarte empatic și special de a-și crește copiii, o admir și mi-e dragă, deși nu sîntem best friends.

Duminică la conferința lui Larry, mi-am așezat geanta pe un scaun, același pe care stătusem de dimineață, și am plecat la socializare (ce mult m-am bucurat să văd la eveniment o mulțime de mame cunoscute, mi se pare extraordinar că le preocupă subiectul, că vor să afle mai mult, să fie părinți mai buni). Cînd m-am întors, am văzut că lîngă mine stăteau fix Otilia și soțul ei. Tare ne-am bucurat de coincidență, am mai schimbat două vorbe, ne-am făcut poze (dacă nu ai un selfie s-o dovedească, e ca și cum nu s-ar fi întîmplat).

otilia mantelers si printesa urbana

Și am întrebat-o ce mai face. Și ea mi-a spus. Așa că vă spun și eu vouă, că-s lucruri faine, și-așa mă tot întrebați voi ce evenimente mai urmează anul ăsta. Uite, la cele ale Otiliei musai trebuie să încercați să ajungeți.

Primul e pe 3 iunie (cu o a doua sesiune pe 10 iunie), și e organizat împreună cu o altă prietenă bună de-a mea, Diana Gămulescu, care luptă pentru drepturile prematurilor (are și ea doi băieți cucuieți care s-au grăbit să vină pe lume). Evenimentul se numește Misterul gemenilor – atașament sau independență. Otilia va vorbi despre cauzele tensiunilor între gemeni, moduri de conectare, tipuri de jocuri, vindecarea anxietății de separare a gemenilor, limite și cum le punem în joacă, împărțitul lucrurilor, cum îl tratezi pe copilul care pare a fi mereu victima celuilalt. Mai multe detalii aici.

Al doilea e Jocul în relația părinte-copil: apropiere, încredere, vindecare, pe 4 iunie, la Librăria Bastilia din București. Dacă v-a plăcut ce-am scris despre filosofia lui Larry Cohen, să știți că Otilia practică un sistem foarte asemănător, doar că ea are și experiență cu copiii din România, a lucrat deja cu foarte multe grupe de joacă, plus a acumulat și un pic de brain science de la Daniel Siegel (pe scurt, aduce informații despre sistemul limbic si cortexul prefrontal). Organizator e BluParty, vă puteți înscrie la ei sau la Otilia. Detalii despre eveniment aici (la ăsta tare aș vrea să ajung și eu, să văd cum reușesc să evadez, că e seara).

În septembrie, Otilia îl aduce la București pe Daniel Siegel însuși. Evenimentul ăsta e unul foarte fain pentru că este primul care va vorbi despre modul în care anatomia creierului este influenţată de relaţia de ataşament dintre părinte – copil şi invers, pentru că doctorul, specializat în pediatrie și psihiatrie pediatrică va discuta despre viaţa emoţională a adolescentilor şi destrămarea miturilor despre comportamentul acestora, și pentru că se va vorbi și despre nevoia de vindecare emoţională a părinţilor. Informații despre Siegel și înscrieri, aici.

Și pentru că-s jurnalistă și greu mă pot abține să nu interoghez oamenii faini care-mi ies în cale, am rugat-o pe minunata Otilia să-mi răspundă la cîteva întrebări.

1. De ce playful parenting și nu altă metodă?

Am fost atrasă de joc încă de cînd Yuri avea cîteva luni și căutam în cărți jocuri să-l fac să rîdă. Apoi am descoperit Playful Parenting a lui Larry Cohen, după care am mai învățat niște skills-uri la Hand în Hand Parenting și apoi am citit mult despre terapia prin joc.

Îmi place jocul în relația cu copiii fiindcă detensionează situații și apropie. Spre exemplu, azi dimineață, Kimmy (3 ani și jumătate) nu voia să iasă din mașină. Și eu mi-am zis în gînd: ‘Of, ia uite-o și pe asta, acuma s-a găsit să nu iasă, acum cînd abia așteptam să intru în casa mea cît mai repede’. Însă am avut noroc să fiu pe faza și i-am zis: ‘Măi, văd că fetița asta s-a mutat pe scaunul șoferului! Ia să o scot eu pe ușa de la șofer’. Eram sigură că se va muta pe un alt scaun pînă cînd ajungeam eu la ușa ei. Chiar așa a făcut! Iar cand am deschis ușa soferului am exclamat mirată: Unde e fetița mea? Parcă era aici? S-o fi dus în casă? Aaaa, uite-o, acolo e! Pe celălalt scaun. Mai bine aș face să mă duc la cealaltă ușă acum’. Și așa am continuat vreo 3-4 minute și ne-am detensionat și eu, și ea. Și am rîs!

În plus, jocul este limbajul copiilor, iar dacă părinții îl învață, comunicarea e mult mai ușoară. 🙂

2. Sînt jocuri cu care ai dat greș? Și daca da, de ce crezi că se întîmplă asta?

Da, cum sa nu! De multe ori copiii, și ai mei, și cei cu care mă joc terapeutic, îmi zic: ‘Mami / Otilia, nu mai vreau jocul ăsta! sau ‘Nu ăsta e jocul pe care îl vreau eu!’

Atunci cînd dau greș cu jocul, se întîmplă din două motive:

a. Cu copiii mei: nu m-am conectat destul la starea lor interioară și mintea mea face niște supoziții care nu sînt adevărate despre ce are nevoie copilul meu în acel moment.
b. Cu alți copii: la fel, nu sînt destul de bine conectată cu ei și nu le cunosc suficient lumea, emoțiile, durerile. De cele mai multe ori, însă, după 20 de minute de joc concentrate, copilul îți arată în ce direcție vrea să o ia.

3. Le e mai greu părinților din România să se joace decît altora? De ce crezi?

Eu pot compara doar cu cei din Olanda, fiindcă știu cultura olandeză datorita faptului că soțul meu, Jo, e olandez. Și ce am observant este că ei se joacă un pic mai mult cu copiii lor, ca le ofera un pic mai multă empatie decît cei de aici (în medie). Credința mea este că fac asta fiindcă au o viață mai puțin stresantă decît cea a părinților români.

În rest, eu cred că în general nouă, părinților ne e greu sa ne jucăm, motivul fiind simplu: nici cu noi nu s-au jucat părinții sau alți adulți în copilăria noastră. Și ce nu am primit, e greu să oferim. Dar nu imposibil! A te juca cu copilul tău e o abilitate pe care oricine o poate cultiva, e o abilitate nouă, ca și cum ai învăța să conduci o mașină. La început e mai greu, îți consumă multe resurse, însă pe măsură ce trece timpul, devii tot mai bun în ceea ce faci.

4. Care-a fost cel mai impresionant feedback pe care l-ai primit de la un părinte care ți-a urmat cursurile sau ți-a citit blogul?

Uaau, cel mai fain feedback a fost cel al unui tătic cu doi copii, o fetiță de 6 ani și un băiețel micuț, care în prima oră a cursului a zis ca fetița lui îl respinge de doi ani, de cînd s-a născut bebelușul. După prima sesiune, tăticul a venit acasa, și-a ‘curtat’ fetița (adica a facut tot ce i-a stat în putere să se conecteze cu ea prin joc, în ciuda respingerii din partea ei) și că doar în cîteva zile, fetița era iar topită dupa tati!

5. Cît de ușor ți-a fost la început să te joci liber cu copiii tăi și cum ai depășit teama de ridicol și eventuala de lipsă de imaginație care ne temem că ne caracterizează uneori?

Inițial, aplicam jocuri citite cu copiii mei. Apoi, reacția lor veseă, de rîsete și chicoteli, mă încuraja, mă simțeam ‘competentă’ în joc și creierul meu venea cu noi idei.

Teama de ridicol și de lipsă de imaginație… aici, partea buna este că eu sunt obișnuită să fiu în posturi ridicole :). Din copilărie! Deci știam că dacă devin ridicolă, mă înroșesc la față, zic asa un „scuze” sau „ce fraiera am fost” cu un nod în gît, apoi gata!

6. Ce probleme concrete ai rezolvat prin joc cu copiii tăi? (2-3 exemple, sînt sigură că sînt sute)

Concret: cu Yuri am depășit mult din anxietatea de separare. Nu tot, însă, fiindcă jocul nu e suficient să descarce o teamă de separare mare, așa cum a avut-o el. Mai e nevoie și de plîns :). Și de acea atitudine de ‘take your time’, nu te grăbi să rezolvi problema în două săpămîni, ai în față o viață întreagă.

Cu Anna: faptul ca se simțea ‘dominată’ de puterea fizică și mentală a fratelui ei – sunt convinsa că, la fel, în mare parte a depășit-o prin jocurile mele cu ea de putere, și prin plîns!

Cu Kimmy – teama de Cookie Monster!

7. Ce îi spui unui părinte care simte că nu știe și mai ales că nu vrea să se joace cu copilului lui?

I-aș spune că e normal să simtă așa! Că nu e un părinte mai puțin bun! E la fel de bun și iubitor ca și unul care se joacă. Și i-as spune că se poate ca, începînd cu doar 2-5 minute pe zi, situația se poate schimba radical. Așa cum s-a întîmplat și cu mine.

8. Cum o ajut eu pe Sofia mea să fie cît mai pregătită pentru venirea lui Băiețel? 😀

Contrar a ceea ce spun sursele de parenting despre cum să pregătim surioara mai mare de venirea bebelușului (sunt sigură că știi ideile astea: bebelușul din burtică îi aduce un cadou fratelui mai mare; sau îl luăm pe copil la ecografie; îi arătam poze de cînd era copilul cel mare bebeluș – toate idei care sunt minunate, fiindcă îl împlică pe cel mare în viața de 4! Însă realitatea este că nimic nu îl pregătește sufletește pentru venirea celui de-al doilea, pur și simplu fiindcă Sofia nu a mai trăit niciodată această experiență! Nu are o reprezentare mentală a emoțiilor pe care le va simți atunci cînd mami va alăpta frățiorul, spre exemplu. Nu are idee cum e să simți că mami e mai puțin a ta decît a fost înainte.

Însă ce putem face este să o pregătim pe Sofia pentru partea de ’separare’ de tine. Pentru ca ea să rîdă și să plîngă pe teama de separare. Poți, spre exemplu, într-o sîmbătă să o ducă altcineva în parc, iar tu să rămîi acasă, astfel încît ea să plîngă cît are ea nevoie alături de tine atunci cînd se împotrivește pentru că ‘Nu vreau decît cu mami’. Eu sincer cred că teama de separare este activată (nu creată!!) în momentul în care sosește bebelușul, asta este experiența cu copiii mei și cu alte familii cu care am lucrat. Pe teama de separare, în partea de joc avem ‘de-a v-ați ascunselea’, spre exemplu. Sau jocul de-a prinselea, ambele jocuri care abordează idea de distanță.

Nu că-i grozavă Otilia? 🙂 Îmi vine să mă fac mică și s-o chem la joacă în curte! Copiii ei sînt foarte norocoși…

Pin It

7 Comments

  • Diana spune:

    E formidabilă Otilia. Subscriu 🙂

  • Oana B spune:

    Da, da, imi place mult de ea 🙂 E atat de senina si calda! Imi pare rau ca nu o mai vad la ‘Totul despre mame’… Mi se pare ca te calmeaza doar cand vorbeste 🙂

  • Adina S spune:

    Da, Otilia e minunata! As vrea sa o vad mai des la televizor sau pe youtube. Eu si zilele astea am cautat filmulete cu ea, ca sa ma ajute sa-mi vina o idee de joc cu si pentru fetita mea careia ii e frica acum de zgomote.

  • Draga mea Ioana, multumesc mult pentru sansa asta unica de a ma prezenta cititorilor tai! Si pentru intrebarile tale faine si bine gandite! Multumesc si te astept fie acum miercuri pe 4 iunie, fie in orice alta zi in care voi mai tine cursuri!

    Ladies, si sunt pur si simplu rosie la fata ca ma stiti si ca va uitati la mine!!! Multumesc!

    Povestim!

    Cu drag, Otilia

  • Ana spune:

    Citeam mai devreme pe un grup de facebook cum o mamica atunci cand a venit bebe2 a adus acasa pt bebe1 o casuta de jucarie cu 2 parinti , o fetita si un bebe si in timp a observat ca fetita cea mare se joaca cu casuta si aranjeaza parintii si pe bebe in functie de sentimentele pe care le are in momentul respectiv. Mi s-a parut buna ideea 🙂 la mine nu e cazul ca inca nu exista bebe2, dar poate pt altii

  • Andreea Te. spune:

    Si eu subscriu! Am dat din intamplare peste blogul Otiliei acum juma de an, cautand ‘ exemple practice’ de aplicat playful parenting, altele decat cele pe care le citisem la Larry, si aproape l- am citit din scoarta in scoarta. Am avut multe de invatat si abia astept sa am un pic de timp si sa ajung la evenimentele ei 🙂

  • violeta spune:

    si eu am simtit ca vreau sa ma joc cu Otilia. inca dupa prima intalnire cu ea cand eram asa de confuza cu ce trebuie sa fac si cand o vedeam pe ea asa de linistita si indragostita de jocurile ei (se vede in ochi cand vorbeste). si acum, cand sunt intr-o incurcatura sau apare o problema noua, primul gand al meu este la Otilia. ce ar face ea? cum se descurca? de multe ori imi vine sa-i scriu, alteori incerc sa scormonesc ceva in capul meu…
    oricum, pentru mine ea e o zana reala. sunt sigura ca toti copiii sunt topiti dupa ea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *