Mama nu este (și nu trebuie să fie) soluția la toate problemele copiilor

– Mami, mai vreau niște apă/pâine/unt/omletă/ alte lucruri pentru care e nevoie ca mama să se ridice de la masă și pe care copilul și le-ar putea lua și singur.
– Mami, te rog să mă ajuți să-mi găsesc ciorăpelul cu Olaf.
– Să mă ridici de pe jos.
– Mami, hai cu mine să fac curat.
– Să mă șterg la fund.
– Sau la nas.
– Să-mi pui mâna la gură când tușesc.
– Să-mi închei nasturele ăsta.
– Să mă ridic din pat.
– Ajută-mă să adorm, mami!

Doar să respir nu m-au rugat încă să îi ajut, în rest, de toate. Au 5 ani și aproape 3. Sunt încă mici, e drept, dar nu mai sunt chiar neajutorați. Am încercat de la început să nu sar la fiecare apel al lor. Nu i-am ridicat de pe jos la fiecare căzătură, nu le-am suflat în coarne (în ciorbă da, e rău să te frigi la limbă), Sofia se îmbracă singură de la 3 ani, Ivan mănâncă singur de la 1 an. Totuși, încă îmi cer ajutorul cu o grămadă de mărunțișuri.

M-am gândit la un moment dat să fac o listă cu tot ce îmi cer copiii pe parcursul unei zile. Am renunțat când am văzut că lista depășește o coală A4 (și eu scriu mărunt!).

Zi de zi, copiii ne pun în față un păienjeniș de probleme care, oricât de neînsemnate ne par, sunt foarte importante pentru ei. Chiar dacă unele există doar în imaginația lor. 🙂 Le venim în ajutor pentru că ni se pare că nu se pot descurca singuri, pentru că vrem să-i vedem fericiți, pentru că ne pasă.

Doar că ce să vezi, de multe ori, când nu suntem pe fază, copiii noștri creativi și jucăuși, ca să nu mai spun din cale-afară de inteligenți, pot găsi singuri soluții la problemele lor. Păcat că nu-i lăsăm suficient de des…

Suntem tentați să ne considerăm „rezolvatorii” lor de probleme. Credem că așa le facem viața mai ușoară. Că doar e atât de simplu pentru noi, nu?

Nu chiar, mai ales dacă ei îmi cer ajutorul tot timpul și eu nu reușesc niciodată să termin din farfurie pentru că mereu mă ridic să-i ajut pe ei.

M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva rapiditatea cu care intervin la fiecare convocare nu îi transmite copilului mesajul că nu am încredere în el? Și nu cumva îl privez de o bună ocazie să găsească singur soluții și rezolvări? Cu alte cuvinte, atunci când intervin de fiecare dată cînd mi se cere, pentru cine o fac, de fapt?

Dap. De prea multe ori îi ajut pentru mine. Ca să mă simt eu utilă. Fără să vreau, le hrănesc dependența de mine. Și asta nu e bine. Îi vreau independenți, pentru binele lor și al meu.

Așa că am căutat fel și fel de strategii să-i las ca ei să-și rezolve problemele, dar fără să se simtă ignorați, lăsați baltă, fără să mă simtă neinteresată de ceva ce pentru ei e important. De exemplu, atunci când Ivan mă cheamă să-i găsesc o jucărie, îl anunț că vin imediat ce termin de făcut ce fac în acel moment, apoi mă duc la el și îl întreb: „Unde-ai căutat până acum?” sau „Oare ar putea fi la Sofi în cameră?”

De multe ori întâmpin rezistență – copilul vrea să obțină ACUM obiectul dorit și nu prea are chef să despice cu mine firul în patru. Foarte bine, asta înseamnă că pot lucra cu el și pe zona toleranței la frustrare (am scris despre asta aici). De cele mai multe ori, însă, tot procesul se încheie cu o soluție găsită de el și cu un zâmbet cât China între obrajii lui rotunjori.

Iată mai jos și câteva lucruri pe care le fac și care vă pot ajuta să vă transformați din rezolvatorul de probleme al copiilor în partenerul amabil alături de care își croiesc drum prin jungla care e lumea.
Pașii pe care îi urmez sunt următorii:

  • ascult tot ce au de spus și le transmit din priviri că situația cu care se confruntă e importantă și pentru mine
  • răspund cu empatie, adesea spun: „Da, puiule, îmi dau seama că e foarte supărător ce se întâmplă”
  • ofer validare, le spun: „Mmmm, asta chiar e o decizie importantă!  Ia să aud, cum te-ai gândit până acum?”
  • rezum situația ca să îi ajut să și-o clarifice: „Bun, ești îngrijorat că dacă alegem / facem XXX, atunci…”
  • pun întrebări ajutătoare cu care îi invit să se gândească singuri la pasul următor; de exemplu: „Ce crezi că ai putea face ca să rezolvi asta?”
  • le dau asigurări că și dacă nu reușesc, e absolut în regulă și că oricine face greșeli, totul e să înveți ceva din ele și le spun că mi se pare că au învățat deja o lecție utilă
  • mă ofer să le fiu alături și să facem muncă de echipă până când vor putea singuri să facă ceea ce își doresc, mai ales dacă deja au ajuns la pragul de sus al toleranței la frustrare
  • le spun că am încredere că totul va fi bine și că vor obține până la urmă ceea ce își doresc
  • uneori gândesc cu voce tare când iau eu decizii sau caut soluții la probleme, ca să le dau un exemplu de mecanism pe care îl pot foloi și ei: „Nu-mi găsesc telefonul. Unde l-am folosit ultima oară? Pe unde ar putea să fie? Ce pot face să îl găsesc, îl rog pe tati să mă sune, ca să-l aud?”

De cele mai multe ori, funcționează. Copiilor le place să știe să își pot rezolva singuri problemele și că pot depăși (măcar) mici obstacole cu puterile lor. Și chiar pot, dacă noi reușim, ca părinți, să ne depășim teama că ei nu fac față fără noi, să îi ascultăm și să fim oglinda în care ei se văd mai puternici și cu răspunsurile la ei.

Nu vorbesc aici, desigur, de nevoile lor urgente, de lucruri în care chiar AU NEVOIE de noi. Pe acelea trebuie să le rezolvăm rapid (siguranță, foame, adăpost, iubire). Și mai e un caz aparte: când copilul te roagă să-l ajuți să facă ceva ce sigur poate și singur, dar o face pentru că are nevoie de o confirmare că ești acolo. Când fetița te roagă să-i închei tu fermoarul, deși face asta singură de trei ani sau mai mult, fetița vrea de fapt să spună: Mami, mă iubești? O să fii aici întotdeauna, orice-ar fi, oricât de mare aș crește? În situații din acestea, eu cred că nu-i bine să ignorăm cererea copilului, dar nici să facem treaba în locul lui. Eu cobor pe podea, îi spun: Iubita mea, vrei să facem asta împreună? Uite, eu prind cheița de la fermoar și tu te închei, bine? Te iubesc! Și facem muncă de echipă, pentur că de fapt, ea asta își dorește! Puteți recunoaște astfel de situații foarte ușor, din tonul copilului și din contextul în care se petrecere cererea de ajutor.

În cele mai multe cazuri însă, ei doar încearcă să ia calea mai ușoară (să facă altul treaba pentru ei), iar noi ar trebui să le oferim posibilitatea să învețe ce înseamnă un efort, o decizie, procesul de căutare a unei rezolvări.

Sursa foto: fetiță căutând soluții via Shutterstock.com

Pin It

11 Comments

  • Diana L. spune:

    Foarte bine spus! Și eu procedez așa cu băiatul tot de aproape 3 ani când mă întreabă de câte vreun obiect ori jucarie pierdute. Și de cele mai multe dați, deși se și enervează câteodată, gaseste singur ceea ce caută și satisfacția lui e neprețuită.

  • Silvia spune:

    Merci pt sugestii. Chiar subiectul asta MA interesa supermult

  • Roxana spune:

    Sa vezi la 6-7 ani cand cere sa il incalti dimineata…whaat?! Clar cererea este cu totul alta, dar cum la noi diminetile sunt mai pe graba de ceva timp, cererea asta s-a transformat in altele.

  • Alexandra spune:

    Ati postat acum câțiva ani un articol despre protejarea copiilor și de ce nu trebuie să sharuim poze cu copiii noștri sau ai altora. Ori aproape fiecare postare este însoțită de poze cu copiii altora, poze care de altfel nu par a fi tăgguite cu persoanele în cauză, dovada clară că v-ar fi acordat consimțământul. De ce acești copii nu trebuie protejați așa cum faceți cu ai dumneavoastră ?

    • Printesa Urbana spune:

      Salut, aceste poze sunt luate cu contract dintr-o baza de imagini, ele sunt incarcate acolo cu acordul tuturor celor implicati in ele (actori, fotograf, parinti, tutori etc) cu scopul de a fi descarcate si folosite in scop editorial sau comercial.

      Daca ati fi un pedofil si ati incerca sa rapiti copilul din poza de mai jos, ia sa vedem, ati sti de unde sa-l luati? Macar tara? Continentul?

      • Alexandra spune:

        Cu siguranță e foarte dificil de
        localizat acești copilași.
        Însă mă refeream inclusiv la pozele de la evenimentele organizate de dumneavoastră în țară, unde copiii pot fi foarte ușor asociați cu locul și persoanele din jurul lor… Sau poate cereți acordul părinților atunci când faceți fotografia…

        • Printesa Urbana spune:

          de absolut fiecare data instruiesc fotografii de evenimente sa evite chipurile de copii, iar parintii care vor sa facem poze impreuna (cele in care aparem in grupuri mici) isi exprima acordul in acest sens.

  • Luiza spune:

    A picat la fix postarea asta🙂 Ne pregătim sa mergem la consiliere parentala, era unul dintre subiectele de bifat🙂 Fetita are 3a10 luni, merge la grădinița Montessori unde face totul singura, acasa nu face nimic, nici la toaleta nu merge decât însoțită .. 🙂
    Mulțumesc.

  • Elena spune:

    Am invatat de la o verisoara, ce traieste in Suedia de peste 25 de ani, cum se poarta ei cu copii. Un pic de libertate si de ‘descurca-te singur’ si amincercat sa imbin dragostea de mama balcanica cu aceasta idee de supravietuire nordica. Sper ca pana acum am reusit. Vad ceva independenta si dorinta de reusita fara sa planga dupa ajutor. Sper ca a mostenit cate ceva si de la noi, ca noi la sapte ani veneam de la scoala cu cheia de gat si ma opream la paine sa iau covrig.

  • Carla spune:

    La fix, mulțumesc, Ioana.

    Pe cât de independentă am crescut-o pe cea mare, pe atât am tendința de a-l cocoloşi pe cel mic.

    Ia să mai citesc o dată să mă mai destup la minte.

  • Mona spune:

    F bun articolul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *