Mama nu este (și nu trebuie să fie) soluția la toate problemele copiilor

– Mami, mai vreau niște apă/pâine/unt/omletă/ alte lucruri pentru care e nevoie ca mama să se ridice de la masă și pe care copilul și le-ar putea lua și singur.
– Mami, te rog să mă ajuți să-mi găsesc ciorăpelul cu Olaf.
– Să mă ridici de pe jos.
– Mami, hai cu mine să fac curat.
– Să mă șterg la fund.
– Sau la nas.
– Să-mi pui mâna la gură când tușesc.
– Să-mi închei nasturele ăsta.
– Să mă ridic din pat.
– Ajută-mă să adorm, mami!

Doar să respir nu m-au rugat încă să îi ajut, în rest, de toate. Au 5 ani și aproape 3. Sunt încă mici, e drept, dar nu mai sunt chiar neajutorați. Am încercat de la început să nu sar la fiecare apel al lor. Nu i-am ridicat de pe jos la fiecare căzătură, nu le-am suflat în coarne (în ciorbă da, e rău să te frigi la limbă), Sofia se îmbracă singură de la 3 ani, Ivan mănâncă singur de la 1 an. Totuși, încă îmi cer ajutorul cu o grămadă de mărunțișuri.

M-am gândit la un moment dat să fac o listă cu tot ce îmi cer copiii pe parcursul unei zile. Am renunțat când am văzut că lista depășește o coală A4 (și eu scriu mărunt!).

Zi de zi, copiii ne pun în față un păienjeniș de probleme care, oricât de neînsemnate ne par, sunt foarte importante pentru ei. Chiar dacă unele există doar în imaginația lor. 🙂 Le venim în ajutor pentru că ni se pare că nu se pot descurca singuri, pentru că vrem să-i vedem fericiți, pentru că ne pasă.

Doar că ce să vezi, de multe ori, când nu suntem pe fază, copiii noștri creativi și jucăuși, ca să nu mai spun din cale-afară de inteligenți, pot găsi singuri soluții la problemele lor. Păcat că nu-i lăsăm suficient de des…

Suntem tentați să ne considerăm „rezolvatorii” lor de probleme. Credem că așa le facem viața mai ușoară. Că doar e atât de simplu pentru noi, nu?

Nu chiar, mai ales dacă ei îmi cer ajutorul tot timpul și eu nu reușesc niciodată să termin din farfurie pentru că mereu mă ridic să-i ajut pe ei.

M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva rapiditatea cu care intervin la fiecare convocare nu îi transmite copilului mesajul că nu am încredere în el? Și nu cumva îl privez de o bună ocazie să găsească singur soluții și rezolvări? Cu alte cuvinte, atunci când intervin de fiecare dată cînd mi se cere, pentru cine o fac, de fapt?

Dap. De prea multe ori îi ajut pentru mine. Ca să mă simt eu utilă. Fără să vreau, le hrănesc dependența de mine. Și asta nu e bine. Îi vreau independenți, pentru binele lor și al meu.

Așa că am căutat fel și fel de strategii să-i las ca ei să-și rezolve problemele, dar fără să se simtă ignorați, lăsați baltă, fără să mă simtă neinteresată de ceva ce pentru ei e important. De exemplu, atunci când Ivan mă cheamă să-i găsesc o jucărie, îl anunț că vin imediat ce termin de făcut ce fac în acel moment, apoi mă duc la el și îl întreb: „Unde-ai căutat până acum?” sau „Oare ar putea fi la Sofi în cameră?”

De multe ori întâmpin rezistență – copilul vrea să obțină ACUM obiectul dorit și nu prea are chef să despice cu mine firul în patru. Foarte bine, asta înseamnă că pot lucra cu el și pe zona toleranței la frustrare (am scris despre asta aici). De cele mai multe ori, însă, tot procesul se încheie cu o soluție găsită de el și cu un zâmbet cât China între obrajii lui rotunjori.

Iată mai jos și câteva lucruri pe care le fac și care vă pot ajuta să vă transformați din rezolvatorul de probleme al copiilor în partenerul amabil alături de care își croiesc drum prin jungla care e lumea.
Pașii pe care îi urmez sunt următorii:

  • ascult tot ce au de spus și le transmit din priviri că situația cu care se confruntă e importantă și pentru mine
  • răspund cu empatie, adesea spun: „Da, puiule, îmi dau seama că e foarte supărător ce se întâmplă”
  • ofer validare, le spun: „Mmmm, asta chiar e o decizie importantă!  Ia să aud, cum te-ai gândit până acum?”
  • rezum situația ca să îi ajut să și-o clarifice: „Bun, ești îngrijorat că dacă alegem / facem XXX, atunci…”
  • pun întrebări ajutătoare cu care îi invit să se gândească singuri la pasul următor; de exemplu: „Ce crezi că ai putea face ca să rezolvi asta?”
  • le dau asigurări că și dacă nu reușesc, e absolut în regulă și că oricine face greșeli, totul e să înveți ceva din ele și le spun că mi se pare că au învățat deja o lecție utilă
  • mă ofer să le fiu alături și să facem muncă de echipă până când vor putea singuri să facă ceea ce își doresc, mai ales dacă deja au ajuns la pragul de sus al toleranței la frustrare
  • le spun că am încredere că totul va fi bine și că vor obține până la urmă ceea ce își doresc
  • uneori gândesc cu voce tare când iau eu decizii sau caut soluții la probleme, ca să le dau un exemplu de mecanism pe care îl pot foloi și ei: „Nu-mi găsesc telefonul. Unde l-am folosit ultima oară? Pe unde ar putea să fie? Ce pot face să îl găsesc, îl rog pe tati să mă sune, ca să-l aud?”

De cele mai multe ori, funcționează. Copiilor le place să știe să își pot rezolva singuri problemele și că pot depăși (măcar) mici obstacole cu puterile lor. Și chiar pot, dacă noi reușim, ca părinți, să ne depășim teama că ei nu fac față fără noi, să îi ascultăm și să fim oglinda în care ei se văd mai puternici și cu răspunsurile la ei.

Nu vorbesc aici, desigur, de nevoile lor urgente, de lucruri în care chiar AU NEVOIE de noi. Pe acelea trebuie să le rezolvăm rapid (siguranță, foame, adăpost, iubire). Și mai e un caz aparte: când copilul te roagă să-l ajuți să facă ceva ce sigur poate și singur, dar o face pentru că are nevoie de o confirmare că ești acolo. Când fetița te roagă să-i închei tu fermoarul, deși face asta singură de trei ani sau mai mult, fetița vrea de fapt să spună: Mami, mă iubești? O să fii aici întotdeauna, orice-ar fi, oricât de mare aș crește? În situații din acestea, eu cred că nu-i bine să ignorăm cererea copilului, dar nici să facem treaba în locul lui. Eu cobor pe podea, îi spun: Iubita mea, vrei să facem asta împreună? Uite, eu prind cheița de la fermoar și tu te închei, bine? Te iubesc! Și facem muncă de echipă, pentur că de fapt, ea asta își dorește! Puteți recunoaște astfel de situații foarte ușor, din tonul copilului și din contextul în care se petrecere cererea de ajutor.

În cele mai multe cazuri însă, ei doar încearcă să ia calea mai ușoară (să facă altul treaba pentru ei), iar noi ar trebui să le oferim posibilitatea să învețe ce înseamnă un efort, o decizie, procesul de căutare a unei rezolvări.

Sursa foto: fetiță căutând soluții via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4250

15 comentarii

  1. Foarte bine spus! Și eu procedez așa cu băiatul tot de aproape 3 ani când mă întreabă de câte vreun obiect ori jucarie pierdute. Și de cele mai multe dați, deși se și enervează câteodată, gaseste singur ceea ce caută și satisfacția lui e neprețuită.

  2. Sa vezi la 6-7 ani cand cere sa il incalti dimineata…whaat?! Clar cererea este cu totul alta, dar cum la noi diminetile sunt mai pe graba de ceva timp, cererea asta s-a transformat in altele.

  3. Ati postat acum câțiva ani un articol despre protejarea copiilor și de ce nu trebuie să sharuim poze cu copiii noștri sau ai altora. Ori aproape fiecare postare este însoțită de poze cu copiii altora, poze care de altfel nu par a fi tăgguite cu persoanele în cauză, dovada clară că v-ar fi acordat consimțământul. De ce acești copii nu trebuie protejați așa cum faceți cu ai dumneavoastră ?

    • Salut, aceste poze sunt luate cu contract dintr-o baza de imagini, ele sunt incarcate acolo cu acordul tuturor celor implicati in ele (actori, fotograf, parinti, tutori etc) cu scopul de a fi descarcate si folosite in scop editorial sau comercial.

      Daca ati fi un pedofil si ati incerca sa rapiti copilul din poza de mai jos, ia sa vedem, ati sti de unde sa-l luati? Macar tara? Continentul?

    • Cu siguranță e foarte dificil de
      localizat acești copilași.
      Însă mă refeream inclusiv la pozele de la evenimentele organizate de dumneavoastră în țară, unde copiii pot fi foarte ușor asociați cu locul și persoanele din jurul lor… Sau poate cereți acordul părinților atunci când faceți fotografia…

    • de absolut fiecare data instruiesc fotografii de evenimente sa evite chipurile de copii, iar parintii care vor sa facem poze impreuna (cele in care aparem in grupuri mici) isi exprima acordul in acest sens.

  4. A picat la fix postarea asta? Ne pregătim sa mergem la consiliere parentala, era unul dintre subiectele de bifat? Fetita are 3a10 luni, merge la grădinița Montessori unde face totul singura, acasa nu face nimic, nici la toaleta nu merge decât însoțită .. ?
    Mulțumesc.

    • Si fetita mea de 4 ani are acelasi comportament: la gradi totul singura, dar acasa nimic. 🙁
      Si daca nu o ajut, tipa!!! Si tipa tare, tare!!! Nu stiu cum sa procedez.

  5. Am invatat de la o verisoara, ce traieste in Suedia de peste 25 de ani, cum se poarta ei cu copii. Un pic de libertate si de ‘descurca-te singur’ si amincercat sa imbin dragostea de mama balcanica cu aceasta idee de supravietuire nordica. Sper ca pana acum am reusit. Vad ceva independenta si dorinta de reusita fara sa planga dupa ajutor. Sper ca a mostenit cate ceva si de la noi, ca noi la sapte ani veneam de la scoala cu cheia de gat si ma opream la paine sa iau covrig.

  6. La fix, mulțumesc, Ioana.

    Pe cât de independentă am crescut-o pe cea mare, pe atât am tendința de a-l cocoloşi pe cel mic.

    Ia să mai citesc o dată să mă mai destup la minte.

  7. Foarte bun articolul. Chiar recent ma gandeam la asta. Am un baiatel de 14 luni, care de curand a inceput sa imi „solicite” ajutorul in diverse situatii. De exemplu baga jucarii micute sub alte jucarii mai mari, apoi imi cere sa il ajut sa isi scoata jucaria. Am facut asta o data, de doua, apoi mi-am dat seama ca ar putea foarte bine sa o scoata si singur. I-am aratat cum, si l-am incurajat sa incerce. Nu va spun ce incantare pe chipul lui, cand a vazut ca poate si singur!! Cand il ajutam eu, ramanea oarecum indiferent. Acum am inceput sa il las pe el sa faca tot ce consider ca ii sta in putere ( sa isi scoata singur sosetele sau pantalonii cand il dezbrac, sa ia pampersul de pe raft, sa manance singur cu tacamuri, etc). De fiecare data e mega bucuros cand vede ca poate, si ma pune sa repetam incontinuu fiecare lucru nou pe care il reuseste :))

  8. Hello! Articolul asta ma ajuta f mult. Fata de 4 ani este cea care ma „convoaca” la cea mai mica miscare. Nici sa.manance singura nu vrea, vrea ajutor. De 4 ani de zile.nu am mai mancat normal, mereu anung sa mananc rece, sau tarziu pentru ca tre sa-l hranesc pe cel mic de 1 an,.plus cea mare de 4 care se incapatineaza sa creasca…. O sa incerc sa lucrez la asta, deobicei cand o fac se termina cu tipete si plans…. Idem pentru imbracat,spalat, spalat pe dinti, pana si la wc (mamaaaa,am terminant)…

  9. Merci pt articolul asta (și cam toate, în general) pt ca îmi dau seama ca nu sunt singura și chiar pot sa uit anumite comentarii răutăcioase din partea altora cum ca as fi o mama rea sau ne implicata.
    Anyways, la subiect: cum ai proceda tu/ ai procedat în cazul unui băiat de 2 ani jumate care aproape mereu refuza sa se joace și singur. A fost învățat cu desene de devreme (nu am reușit sa le scot complet), este hiperactiv almost all the freaking time, ținut în casa in mare parte a timpului pt ca a avut probleme de mic (bronsiolite repetate, alergii, pneumonii, otite etc) dar înscris la creșă de la 1 an și 3 luni. E destul de isteț și pot spune din ultimii 3 ani de citit intensiv ca nu are semne de autism, dar când il las singur cu vreo jucărie mai complexa pe care o desluseste dacă sunt lângă el destul de ușor, o ia și arunca în toate zările?
    În mare, înțeleg ca e vb de mine și de timpul petrecut cu mine, timp care nu se apropie suficient de cât am vrea și eu și el sa îl petrecem împreună.. Dar acum și cu home working sincer îmi pierd și mai mult răbdarea, și aproape ca uneori simt nevoia sa îl evit. Când doarme în schimb mi-e dor de el.. Dar când e treaz e absolut haos.
    Sfatul de care am nevoie se leagă în speță de cum as putea sa îl conving sa facă lucruri și singur măcar jumătate de ora. Sa amestec în mâncare și ma întorc la el în camera.. Sa fac un dus. Anything ?Please don’t judge.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *