Bunicii mei n-au voie să moară

LE: De dimineață, înainte să primesc veștile proaste de acasă, am urcat pe Instagram poza de mai sus. Mi s-a părut frumoasă laleaua pitică lîngă pozele noastre de nuntă. Acum văd că lîngă lalea sînt chiar ei, Bunicul Jean și Bunica Veronica, la nunta mamei cu tata. Poate e semn bun!

Pînă la trei ani am crescut cu Bunica Veronica și Bunicul Jean, la ei la țară. A fost nemaipomenit, cred (nu-mi mai aduc aminte mare lucru), dar pentru că-i iubesc acum atît trebuie c-a fost nemaipomenit. Apoi m-am mutat la oraș și-mi petreceam zilele lucrătoare cu Bunicul Petrică și Bunica Sofica. Pînă am făcut 6 ani, cînd Bunica Sofica a murit. Am avut nevoie de mulți ani să pricep că (și de ce) nu mai e. O vedeam pe stradă, o urmăream, o visam, mi se părea că îmi zîmbește din poza ei prinsă pe peretele camerei mele.

Trăiesc aproape de ei, chiar dacă stăm în părți diferite ale țării. Îi sun, mă gîndesc la ei tot timpul, îi îmbrățișez în gînd de fiecare dată cînd văd bătrîni pe stradă. Cînd face Sofia mea vreo minune, îmi spun pfa ce s-ar bucura bunicii s-o vadă acum! O filmez și le trimit filmele, ei mă sună și le comentăm împreună. Știu totul despre noi, ne stau aproape cum pot, ne cheamă la ei chiar dacă știu că nu putem ajunge, se roagă pentru noi noptea cînd nu pot dormi.

Nu știu ce-aș fi fără bunicii mei. Dorm cu scrisoarea de la Bunica la capul patului. Cea mai frumoasă scrisoare scrisă de o bunică pentru femeia-nepoata ei. Nu știu să trăiesc fără ei trei. Sînt așa, ca un cerc perfect care mă ține în siguranță.

Bunicul meu Jean e rău. E rău de mulți ani, dar zilele astea pare că n-o să mai fie bine niciodată. Bunica e sfărîmată, sînt de aproape 60 de ani împreună. Nu-i pot ajuta decît cu vorbe bune. Mă rog pentru el, pentru ea. Rugați-vă și voi pentru ei, pentru bunicii mei, iar pe ai voștri sunați-i, mergeți și le pupați mîinile albe, mîncați-le prăjiturile, așezați-le ochelarii pe nas, trăiți cu ei, că uite… bunicii mai și mor.

Acum cîteva zile am primit de la o prietena un link cu poze cu bunici. Am plîns. Plîng și-acum, mi-e dor de bunicii mei și mi-e groază că îi pierd și nu vreau să-i pierd. 🙁

Mi se rupe sufletul. Ultima oară cînd l-am văzut l-am întrebat dacă pot să-i aduc ceva de-afară. Mi-a zis trist: sănătate. I-am spus că i-o dau pe toată a mea, și el mi-a zis că a mea nu-i bună, s-o țin eu pe aia. Și mi-a zîmbit. Nu mi-am luat rămas bun, n-am vrut, că poate așa mă așteaptă.

Pin It

35 Comments

  • Oana spune:

    :((( Foarte trist. Bunicile mele nu mai traiau cand m-am nascut, am auzit despre ele ca erau niste zane bune. Pe bunicul Grigore l-am iubit nespus, a fost bunicul perfect al copilariei, muncea ziua pana nu mai putea, iar seara mai gasea de undeva resurse sa ne duca pe fiecare cate 2-3 ture de sanie. Si pe cuvant, daca mai ducea cineva sania asa cum o ducea el. Dimineata ne facea un soi de omleta cu branza topita si cu frunzele de la ceapa verde, iar in serile de iarna ne prajea seminte de bostan pe soba cu lemne, in varful muntilor. Tin si acum minte, de parca a fost azi dimineata, cum stateam la geam si-l pandeam cand vine pe ulita, pana aparea de dupa colt, cu cusma de cap, slabut, obosit de munca si de viata, dar cu zambetul pe buze. Acum nu mai traieste nici unul, iar viata e cu siguranta mai pustie fara ei. Sa le dea Dumnezeu sanatate si zile linistite alor tai.

  • Cristina spune:

    Ce bine ar fi…Bunicii mei au plecat toti patru, dar inca ma gandesc la ei constant. Acum ma imi aduc aminte de o multime de fapte si imi admir si mai mult cele doua bunici – ce femei puternice erau.

  • oana spune:

    Ce frumos scrii tu lucrurile astea, parca mi-ai fi citit in suflet. Eu mai am doar o bunica, merg la ea in fiecare week-end si niciodata cand plec nu-mi iau ramas bun de frica sa n-o intristez, de frica sa nu insemne adio. Dumnezeu sa ni-i apere pe cei ramasi in viata si sa ni-i odihneasca in pace pe ceilalti.
    Si uite ca m-a busit plansul.
    Sa ai o zi frumoasa!

  • catgal spune:

    Imi e atat de dor de ai mei…mi-au oferit o copilarie magica si de sapte ori cate sapte ani de-acasa. Pentru ei voi ramane mereu fetita lor mult iubita chiar daca au plecat …

    In padure cu borcanelul de miere

    Astazi ne trezim dis de dimineata. E o zi frumoasa si insorita de vara. Dar fiind asa de dimineata, afara e inca racoare. Fetita are ochii lipiti de somn, casca si regreta perna si asternutul cald. Da, e cea mai mare somnoroasa. Cu blandete fu trezita de dimineata de bunica. Cata rabdare poate sa aiba bunica. Bea cu pofta din cafeluta cu lapte si cu lingurita culege patratelele de paine din canita. Cea mai buna bautura din lume. Afara pe banca apar cosuletele din nuiele pentru culesul fructelor de padure. Unul mare dreptunghiular pentru bunicul, unui mare rotund pentu bunica si unul micut ca din povesti pentru fetita. Noi nout, cu nuiele verzi care miros inca a alun. Apoi pieptenele de cules afine. Merindele de drum in carpa alba cu dungi albastre din cel mai frumos bumbac. Toate dispar in rucsacul verde care seamana cu o carapace de broasca testoasa dar care are o gramada de cureluse din piele la buzunare. Un bidon de plastic cu apa de capacitate de 3l pentru ca cine stie daca o sa gasim apa pe unde o sa umblam azi. Si canitele de apa, din fonta, neaparat albe. Pentru ca daca o sa gasim apa de izvor o sa bem din aia ca e mai buna si mai rece si mai de la munte. Iar albe pentru ca nu vrem sa inghitim cine stie ce musculite acvatice. Da, bunica e foarte atenta la astfel de detalii. Si ne urcam in masina si plecam spre padure.
    =Dar bunicule, am uitat ceva!!! Unde este borcanul cu miere?
    -Ce borcan cu miere?
    -Pai daca mergem la munte acolo e posibil sa ne intalnim cu ursul si eu stiu din Martinel invata alfabetul si din toate povestile ca ursii se hranesc cu miere.
    -Aia numai in povesti, intervine bunica. Ursul manaca de toate dar nu cred ca are la indemana borcane cu miere.
    -Pai noi daca mergem sa culegem fructe de padure nu ii furam din mancare?
    -Se poate, pentru ca ursul e un mare pofticios si adora sa manance fructe de padure. Dar sunt multe fructe si nu o sa culegem noi asa de multe.
    -Bine, dar daca o sa se supere pe noi? Nu ar fi frumos sa ii lasam in tufele de zmeura un borcan mare de miere?
    -Nu, ca nu poate sa il dechida, saracul. Si oricum el are o gramada de miere la dispozitie direct din faguri.

    Tot povestind au ajuns la marginea padurii. Se dau jos din masina si pornesc pe drumul forestier catre taramul magic al padurii cu arome de alun, ploaie, iarba, fragute, zmeura, afine, ciuperci, umbra, racoare, verde. Bunicul isi pune in spate carapacea de broasca testoasa. Fetita a uitat de borcanul cu miere dar mereu isi promitea ca data viitoare cand vor merge dupa cules de fructe o sa ia pe furis din camara un borcan sa il duca ursului plocon.

  • cotos spune:

    Si eu am crescut la bunici..Si mi-e extrem de greu sa ma obisnuiesc ca doi bunici nu mai am. Ambii mi-au plecat la distanta de 6 luni. Am fost, sunt si voi fi mereu indurerat. Pentru mine ei erau la acelasi nivel ca si parintii mei. Mai am doar bunicile, sper cat mai mult timp de acum incolo.

  • Ina spune:

    ………………. Sa vezi cum e cu parintii. Nu stiu de ce trebuie sa trecem prin durerea asta.

  • Carla spune:

    Bunica Ana,la care ne petreceam vacantele.Nu-i zi in care sa nu imi amintesc cu drag de ea.O femeie inalta cu ochi minunati albastri.Ne gatea cele mai gustoase mancaruri si ne dojenea bland cand faceam nazdravanii.Avea curtea plina de flori in fata verandei cu bolta,in spate,legumele ingrijite cu drag si zmeura.In ”odaita” in care ne placea noua sa ne petrecem timpul stateau cartile si amintirile.Pe perete,o icoana veche de sute de ani.Ii placea sa citeasca.Bunica mea…pastrez si eu scrisorile ei,raspuns la ale mele,nu eram inca la scoala dar ii trimiteam desene.Nu era niciodata obosita pentru nepotii ei,usa era mereu deschisa tuturor celor care aveau nevoie de vreun ajutor.Vestea plecarii ei m-a durut…cum adica…bunica trebuia sa fie eterna,in mintea mea.Si-acum imi amintesc ochii ei albastri,inlacrimati,urmarindu-ne cu privirea in timp ce ne facea cu mana,sprijinita in baston,langa poarta,cand plecam,toamna.Bunica era nascuta in 15 aprilie…
    Bunica Maria,marunta,cu fata alba ca laptele.Nedespartita de lucrul ei de mana si de gradina.Gradina era minunata.Prajituri marunte,fursecuri,mereu pe masa langa vaza cu flori.O aroma in casa de care mi-e tare dor.
    Pe bunici nu i-am cunoscut.
    Acum sunt toti patru Dincolo.Ma gandesc cu drag la ei.
    Un gand drag si bun tuturor bunicilor! Sa ne bucuram de ei,daca ii avem,sa le pastram vie amintirea,daca au plecat.

  • MissBodescu spune:

    Da, poate te asteapta… Poate mai vrea sa te vada o data…
    Eu nu mai am bunici de f multi ani, ultima bunica a murit acum 12 ani… Si a fost asa rau fara bunici… De asta pe bunica sotului meu o iubesc cat pentru toti bunicii mei care au plecat mai devreme… 🙁

  • nonabgo spune:

    Frumos… și trist. Eu mai am doar 3 din 4. De când a murit mama, bunica mea (mama ei) este cea mai bună prietenă a mea. Nu știu ce m-aș face fără ei, fără sfatul lor, fără vorba lor bună. Îmi este groază de momentul în care mă voi trezi și nu vor mai fi.

    Am noroc de bunici cu care pot discuta absolut orice, poate chiar mai multe decât pot vorbi cu tata. Și în fiecare zi mulțumesc destinului că mi-e dat să fie ai mei. Sunt și ei departe (și eu sunt din Piatra Neamț, dar locuiesc în București) și nu-i văd atât de des pe cât aș vrea, dar vorbim la telefon cel puțin o dată pe săptămână și asta mai ajută cu dorul.

  • Xenia spune:

    Si ai mei s-au dus (doar din partea mamei, pe ceilalti nu i-am cunoscut niciodata) si nu am apucat sa-mi iau ramas bun de la niciunul. Totusi, s-au chinuit mult cu boala, mai intai bunicul, apoi cu singuratatea, bunica, si apoi si ea cu boala. Cumva mi-a parut bine ca nu a durat mai mult de 1 luna la fiecare si s-au dus… Mi-e tare dor de ei, au fost mai mult decat bunici pentru mine si as vrea sa cred ca si ei stiau asta…:(

  • Ioana spune:

    Ce m-ai emotionat.
    Si pe mine m-a crescut bunica si o iubesc nespus si incerc sa-i fac pe plac in toate.
    E asa simpatica cum incearca ea sa-mi dea bani, cate 10, 20 de lei (desi vorba aia sunt pe picioarele mele de 6 ani) si pe ascuns cica sa nu vada bunicu. si cand mergem la ea incearca sa ne indoape efectiv cu de toate si se supara daca nu mancam cat si-ar dori ea.
    Bunicii din partea tatalui au murit. Nu am avut o relatie extrem de apropiata cu ei dar ii iubeam mult. Si acum imi pare asa rau ca nu vor fi la nunta mea, mai ales ca cealalta nepoata a lor ma va cununa

  • Denisse spune:

    Offffff…M-ai facut sa plang…cu toate ca pana acum unele postari d ale tale m au intristat..asta m a facut sa plang…Eu am o poveste foarte dura si foarte grea de dus pe umeri inca. Bunicii…unul nu l am cunoscut, iar celalalt a murit cand eu aveam doar 13 ani….Bunicile insa…offf greu….La 18 ani jumatate am ramas singura in Romania fara parinti, cu sarcina de a avea grija de bunice…parintii mei parasind tara. In zilele acelea bunica din partea tatalui s a imbolnavit rau…analize…spital…internare…diagnostic…cancer plumonar…67 de ani…nefumatoare. Singura care o ajuta eram eu. Noroc ca locuia tot in Bucuresti. Tratamente…citostatice…etc. La 4 luni dupa…bunica din partea mamei care a locuit cu mine de cand m am nascut…mama 2….s a imbolnavit si ea…Doare numai sa vb despre asta…in fine…63 de ani…fumatoare…spital.tratament…diagnostic…cancer plumonar…Au trait putin dupa…am fost singura care a dormit cu ele in camera…si au murit la cateva ore distanta. Sunt inmormantate una langa cealalta..si una dupa alta…Este foarte greu sa vb despre ele…nu pot merge la cimitir pt ca urlu de durere…si au trecut 12 ani…Nu cred ca as mai suporta in familie alta pierdere….imi este fff frica….te pup si te imbratisez cu drag.

    • Printesa Urbana spune:

      of doamne… 🙁

    • andaz spune:

      Offff… Ce greu!!! Dar e bine ca vorbesti despre asta. Si eu am vorbit despre tata dupa ce a murit, am vorbit cu toata lumea, chiar daca unii nu erau interesati, dar mie imi facea bine. Se spune ca timpul le rezolva pe toate…

  • Petru spune:

    Ce frumooos !

  • andaz spune:

    Ce post trist 🙁 Eu am inceput sa plang de cand am vazut titlul… bunica mea s-a dus acum 2 luni, era foarte bolnava, avea Alzheimer, iar eu nu am fost in tara, nici mama mea nu a fost langa ea, era cu mine, aici, ne-am plans amandoua una pe umarul celeilalte. Pe bunicii din partea tatalui nu i-am cunoscut, iar bunicul din partea mamei a murit in 1986. Asa ca acum sunt fara bunici, am amintirile despre ei. Iar fiul meu vorbeste mult despre moarte, ca el nu vrea sa moara, unde ne ducem dupa ce murim, daca ne transformam in altceva, iar cand se gandeste la mama mea (bunica lui) ca e posibil sa moara, incepe sa planga de nu se mai opreste…

  • Ariadna spune:

    sanatate si curaj!sa vezi cum e sa-ti pierzi parintii…

  • Printesa Urbana spune:

    va multumesc tuturor pentru ginduri si povesti! speram sa fie bine!

    • Andreea spune:

      Si pe mine m-ai emotionat tare cu ce ai scris. Si tie si bunicilor va doresc multa putere si multa, multa sanatate. Sper ca gandurile noastre bune sa ajute cumva. Te imbratisez. Ai grija de tine, ai grija de ei.

  • Andrada spune:

    Bunicii mei nu mai trăiesc. Când m-am născut, bunica Elena nu mai trăia, a murit când mama era în facultate. Tataie Pandele (soțul ei) încă trăia și era și tânăr (fusese oricum mai tânăr cu vreo 5 ani decât ea, iar ea murise destul de tânără…). Era recăsătorit ca în poveștile alea nasoale cu maștera cea rea etc.
    Așa că nu am avut foarte mult de-a face cu ei.
    Mama încerca, mergeam prin vizite, făcea tot posibilul, dar era foarte dificil, se simțea …problema. Apoi a murit și el, când aveam eu vreo 5 ani, așa că amintirile mele despre el sunt… foarte vagi.

    Bunicul Alexandru și Bunica Victoria (Lita – nu știu de ce, dar Tanti Lita i se spunea la coaforul unde lucra, Tanti Lita îi spuneau vecinii, deci Tanti Lita era), adica Mamaie si Tataie au trăit mai mult. Tataie era foarte bolnav – avea diabet și artrita și înca altele și a murit când eu eram în clasa a 3-a. Era ,,înrăit” de boală, nu am avut o conexiune foarte speciala cu el, deși mi-a părut rău când a murit. Cred că mai mult mi-a părut rău pentru tata, că eram destul de mare să înțeleg ce înseamnă.
    Cu Mamaie (Tanti Lita) e alta poveste. Ea m-a crescut, inclusiv pe la liceu. Când fumam cu ea (da…:)). Ai mei plecau la țară, mă lăsau cu ea și ea venea în camera și zicea – ai și tu o țigară bună? Mă acoperea când fugeam noaptea la discotecă. Mă acoperea când făceam toate prostiile lumii. M-a acoperit și mai târziu când am adus ,,acasă” pe cineva complet nepotrivit (chiar era…) – dar ea a încercat să-l accepte. Era evident că nici ea nu îl place, dar măcar a încercat…
    S-a îmbolnăvit când eu am plecat la facultate și a locuit o perioadă acasă la ai mei. Apoi, după vreo 3 ani, când s-a simțit mai bine, a vrut la ea acasă, în apartamentul ei. Singură. Când mergeam în vizită la Pitești prima oprire era la ea.
    Apoi m-am angajat. O sunam pe neașteptate de la birou (avea telefon fix, așa că nu vedea cine sună) și se bucura mult de tot când afla că sunt eu.
    A murit în 2006. Eu lucram deja, la o agenție de publicitate. A murit brusc, fără convalescențe sau perioade de incertitudine. Cineva a mers în vizită la ea, și pe când vorbeau, pur și simplu s-a întâmplat. Au mai ajuns la spital și cam asta a fost tot.

    A fost foarte rău. Dar eu mi-am consumat tragedia în București, când am aflat. Când am ajuns la Pitești deja eram perfect conștientă că nu mai e și că nu are niciun rost să mă mai gândesc la asta. Știu că mulți mi-au spus atunci că sunt neobișnuit de puternică, pentru că știau cât de apropiate am fost.

    De atunci mai am momente. Ca acum :). Când citesc câte ceva, mai văd câte-o poză și mă năpădește dorul. Și am diverse regrete -că nu a apucat să mă vadă ,,la casa mea”, că vără-meu n-a sunat-o cu anii și eu nu i-am zis nimic. Mai multe…

    Însă în același timp e ca și cum n-ar fi plecat niciodată.

    Sper că nu te-am întristat și mai mult.

  • Dana spune:

    Saptamana trecuta am primit si eu vestea proasta de acasa. Bunicul meu, singurul pe care l-am cunoscut, desi nu era bunicul meu adevarat, era sotul bunicii mele. Nu a fost legatura de sange intre noi, dar l-am iubit si m-a iubit poate mai mult asa. El mi-a facut leagan in curte, scaunel de bicicleta, m-a plimbat si s-a jucat cu mine cand eram mica, mi-a spus sute de povesti. La 77 de ani s-a imbolnavit pentru prima oara in viata lui. Inima. Nu boala l-a daramat, ci gandul bolii. Nu avusese nici gripa toata viata lui, nu concepea sa mearga la doctori, sa ia pastile…A devenit depresiv, s-a simtit din ce in ce mai rau. Avea perioade cand parea ok, cand totul era ca inainte. Acum 2 saptamani l-am vazut,avea sa fie pentru ultima oara. Mi-a ramas in minte privirea lui, ultima privire, spunea multe: melancolia trecerii anilor, durerea ca ne va parasi. In acea Zi am stiut, cand am vazut apelul de la maica-mea am stiut instant. Durerea a fost mare, dar pe de alta parte am simtit ca e ok, ca sufletul lui a ajuns intr-o lume mai buna si ca vegheaza asupra mea. Oamenii dragi care ne-au parasit raman cumva alaturi de noi, nu mor nicioadata…

  • laura spune:

    bunicii mei sunt cei din povesti, cei despre care le citim copiilor, cei din amintirile din copilarie… ei sunt ai mei? sau au fost? sau sunt doar in suflerul meu si eu am visat ca am avut cea mai frumoasa copilarie din lume, mai frumoasa chiar ca cea a lui creanga
    bunica mea cea mica, dar pe care noi o vedeam mare mare, cu ochii cenusii. era cea mai buna gospodina, femeia perfecta: locuiam la tara, departe de civilizatie, fara drumuri asfaltate, dar casa ei arata ca proaspat primenita. gradina era din povesti; acum e o ruina. dimineata ne trezeam si gaseam pe masa paine proaspata, cel mai bio mic dejun si, invariabil, ceva dulce si bun pentru copii
    bunicul meu era cel mai bun si mai intelept om din sat; toti veneau la el pentru sfaturi si o vorba buna, si un pahar de tuica sau vin :), cel mai bun vin din lume. si ne facea toate jucariile posibile, ne insotea la padure si la garla, ne tragea cu sania… Doamne, oare am visat?
    nu pot sa inteleg de ce toate astea s-au dus si am vrut sa fiu om mare. acum plang mereu cand ma gandesc la ei: o sa mai intalnesc pe cineva la fel? o sa fiu ca bunica mea femeia perfecta? oare sotul meu va fi ca bunicul meu?
    bunica mea nu a vrut sa moara pana nu am plecat de langa ea, sa nu imi simta lacrimile, lacrimile mele pe care mi le-a sters de mii de ori cand eram mica si gata sa mor…
    nici la mormantul lor nu mai sunt in stare sa ajung
    oare asa fizic doare sufletul?
    sa ma iertati daca v-am suparat vreodata si sa aveti grija si de fetita mea Sofia!
    mi-e dor de mor de bunica Sofia si de tataia Stan!

  • Elena spune:

    In fata casei pe ulita, bunica mea, o femeie micuta cu o broboada pe cap inodata sub barbie imi face cu mana. Eram de vreo 12 ani dar am simtit ca nu o s-o mai vad si desi ma indepartam intorceam mereu capul sa-i fac inca o data din mana. O imagine pastrata bine intre amintirile mele pentru ca din pacate asa a fost. Mi-o amintesc cum dormeam in bratele ei in casuta ei mica si joasa in care barbatii trebuiau sa se aplece cand treceau pragul si cum se umplea aceasta odaie cu multii mei unchi, matusi si verisori. Aveau si o casa mai mare pe care o foloseau asa cum se intampla la tara mai mult pentru evenimente, dar imi povestea ca au facut-o mai tarziu, in cea mica nascuse 12 si crescuse 7 copii. Fusese cea mai frumoasa in sat si cu multe pamanturi si l-a iubit pe bunicul, un barbat falnic, impunator dar sarac si s-au inteles sa fuga de acasa sa se ia si asa au ajuns impreuna.
    Pe bunicii din partea mamei nu i-am cunoscut, mama avea sapte ani cand i-a pierdut pe amandoi in aceiasi luna in timpul razboiului. A crescut la orfelinat si poate si din acest motiv s-a dedicat total noua, copiilor ei. M-a sunat acum acum patru ani din curtea bunicilor sa-mi spuna ca s-au intalnit cu totii de Pasti si ce frumos este. M-a facut sa-mi doresc sa fiu si eu acolo sa intalnesc rude pe care nu le vazusem din tinerete. Am avut o strangere de inima cand mi-am dat seama ca nu trebuie sa-mi doresc asta, ca doar un eveniment nefericit ne-ar reuni, tinand cont de distantele dintre noi. La trei saptamani ne-am intalnit cu totii, pentru mama. A avut timp sa fie o bunica iubitoare pentru pentru prima serie de nepoti care acum sunt mari, adolescenti, ceilalti care acum sunt mici o sa afle din povesti.
    E greu si cand se intampla e greu si mai tarziu cand ni-i amintim sau ii revedem in vise. E greu pentru tine si din pacate nimic nu ajuta. Ceva totusi pe mine m-a ajutat, nu m-am simtit singura, am fost un suport pentru fratii mei si ei pentru mine. Eram uniti, dar la greu am vazut ce mult conteaza acest lucru, ce mult conteaza familia.

  • Dana spune:

    Uite, de asta mi-e drag sa ,,vin” in vizita la tine cat pot de des, pentru ca citesc atatea lucruri frumoase, si la tine si la prietenii tai…
    Bunicii mei, Dumnezeu sa-i odihneasca, s-au dus demult.

  • clarra spune:

    Te imbratisez cald si ii transmit si eu bunicului tau din sanatatea mea! bunicii mei au murit la o varsta prea frageda pentru mine si mi-au lasat un gol adanc in suflet muuulta vreme…

  • oq spune:

    Multa santate bunicului! Nu va pierdeti speranta, am trecut si noi prin faza in care medicii ziceau ca nu il interneaza pentru ca e prea batran, prea bolnav (cedasera rinichii/ cancer limfatic- isi pierduse memoria), si nu se va face bine.
    Nu i-au dat nici o sansa, dar la insistentele (desigur, si materiale!) ale parintilor mei, bunicul a fost internat, si-a revenit complet. A mai ramas alaturi de noi 3 ani, dar intr-o zi, singur acasa, a facut un stop cardiac. De 2 ani nu mai e aici, dar ma gandesc mereu la el: mereu vesel, ne astepta cu o surpriza, cu o poveste, cu o inventie de-a lui ..sa ne minunam. Cand era tanar a inventat, le zicea el „schiuri de mers pe apa” : aratau ca 2 talpi de catamaran, de tabla, cu flapsuri dedesubt- se sprijinea in bete,si flapsurile impingeau apa- te puteai deplasa pe suprafata apei ca schiorii pe zapada:). Sculpta in lemn – e si acum pe servanta „oul lui columb”- un ou lucios, perfect, asezat pe 3 catarge. Il inspirau pasarile lui Brancusi. A fost mecanic pe elevator, unde si locuia- a scris 5 caiete cu amintiri din portul vechi al Brailei. Am tot amanat sa le transcriu…Ii placea mult sa citeasca, si m-a incurajat si pe mine, de mica- vroia sa ma fac jurnalista.
    Am locuit cu el si cu bunica pana in clasa a 2-a, cand,intr-o zi torida de vara, cand ma aducea de la dentist, bunica a facut atac cerebral si a paralizat pe jumatate. Dar a ramas mereu vesela, cu credinta in suflet, un model de bunatate si blandete. A avut el grija de ea, multi ani, facea si dulceata! Ah!dulceata de zarzare – ne-a pus sa ghicim ce e si am crezut ca sunt masline:))!!
    Dupa alte 2-3 atacuri cerebrale si coma, bunica a plecat si l-a lasat singur:(. Mergeam si ii duceam primavara flori la cimitir. Acum sunt impreuna, intr-un loc mai bun. si ne amintim de ei cu drag.

  • nusch spune:

    Acum trei ani, aflam ca bunica mea are cancer. Medicul sever n-a vrut sa dea un prognostic, oricat de mult ne-am indignat noi ca nu o face. Cand mi-a spus medicul, mi-a picat lumea-n cap, simteam ca nu mai am aer, ca lumea se sfarseste odata cu vestea asta oribila.
    Traieste si azi, din ce in ce mai slabita. Intre timp, s-a dus cealalta bunica si eu am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea ca e in firea lucrurilor ca nepotii sa-si ingroape copiii. Traiesc langa cel mai puternic bolnav de cancer din lume – mama sotului meu, care de 8 ani face cure cu citostatice si mai are doar jumatate de plaman. Sotul si-a pierdut si tatal, tot de boala si de la el am invatat ca nu poti face nimic, decat sa iei lucrurile firesc. Sa te intristezi, sa-i ajuti, dar sa nu mori odata cu ei :-(.
    Si in fiecare zi imi spun si-mi promit ca de oamenii acestia trebuie sa ma bucur si sa-i bucur cat sunt in viata, sa nu-mi fac planuri de vacante la mare si la munte, ci cu ei. N-o fac. Citindu-te, mi-am amintit ca sambata TREBUIE sa ma duc la tara, la bunica.
    Ne dam seama ca suntem adulti cand copilaria noastra cea mai indepartata se duce usor-usor in alta lume, sau in neant.

  • nusch spune:

    Nepotii sa-si ingroape BUNICII, doamne, ce oroare am scris!!

  • Alice wonders spune:

    Eu am 24 de ani si nu mai am decat o bunica, aia care m-a vazut in toata viata mea de vreo 4 ori. Din voia ei, nu a mea sau a familiei mele. La polul opus, anul trecut am pierdut-o pe mama mamei mele si n-am fost om luni bune, nu cred ca voi putea spune vreodata ca m-am refacut complet. Imi amintesc perfect cum m-am prelins pe langa un perete cand m-a sunat mama sa imi spuna. Nici nu stiu cum am ajuns acasa in Moldova, mi s-a parut un drum nesfarsit, parca voiam si nu voiam sa ajung.

    Doamne, sper sa fie totul bine cu bunicul tau. Si orice ar fi, iti doresc puterea sa le infrunti pe toate.

  • Laura Driha spune:

    Eu nu mai am bunici si-am cunoscut doar doi dintre ei. Pe bunica din partea tatalui n-a cunoscut-o nici mama… A murit la 40 de ani…
    Am avut niste bunici superbi si o groaza de povesti invatate, chiar daca n-am genul clasic de amintiri cu ei caci ai mei n-au locuit la tara.
    Bunica din partea mamei a murit la spital in urma unui infarct, dar asistentele i-au spus mamei ca a murit povestind despre noi, in mana cu scrisoarea de la mine. Scrisoare in care o rugam sa se faca bine si sa vina acasa.. Eram mica…
    Cel mai bine l-am cunoscut pe tatal mamei, bunicul meu preferat. I-am scris in Decembrie ultima scrisoare desi nu mai e cu noi. Dar stiu ca a primit-o… De ziua lui! http://pavajdecatifea.wordpress.com/2012/12/06/mos-tataie/

  • Nora spune:

    Cand eram micuta, de vreo 5-6 ani, bunica mi-a spus ca Dumnezeu ii iubeste mult pe copii si le asculta orice rugaciune. Atunci tin minte ca m-am pus pe genunchi, si am cerut un singur lucru de la D-zeu: sa nu mai moara bunicii…De-abia dupa multi ani de zile, in care am plans dupa ei, mi-am dat seama ca Dumnezeu nu avea cum sa imi indeplineasca aceasta cerere, pentru simplul motiv ca… bunicii nu mor niciodata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *