Înapoi în curtea bunicilor

Am plîns la postul cu amintirile despre bunici cum n-am plîns nici în depresia de după prima naștere. Am pus mai jos cîteva fragmente, să plîngeți și voi. Cred că e un plîns bun, de drag, genul de plîns de care-avem nevoie din cînd în cînd ca să ne scuturăm de rele, să facem din lacrimi un caleidoscop prin care să vedem tot rozul care ne ține în priză.

Sînt multe, dacă vreți să aflați cîștigătorii concursului, mergeți spre final. Le-am lăsat așa cum au fost scrise, fără editare, sînt multe emoții acolo pe care n-am vrut să le curăț.

Iată, la grămadă, mămăligă cu lapte în ceaun, fructe din copac, scovergi, pîine frămîntată, bunici blînzi, vaci, puișori galbeni, iarbă grasă. Și mulți copii fericiți.


Bunicului ii placea tare mult coaja de mamaliga cu lapte! De fiecare data cand bunica face mamaliga spunea: “Cucoana, aia sa mi-o lași pt dimineata!”- ei fusesera 13 frati acasa si se manca tot! Nu-i voi uita niciodata glasul atunci cand intra in casa si ne saluta: “Salutare, scumpa floare!”…

Nu voi putea uita faneata din care, copii fiind culegeam ciuperci dupa ploaie si bunica ni le cocea pe jar, nu uit gustul smantanei cu branza sau bulzului de pe jar, al perelor parfumate de august pe care bunica ni le aducea dupa ploaie ca erau cele mai bune si dulci. Casuta ei este intr-un satuc, lipsit de sosea (prima bucata de sosea este la 3 km de sat) in apropierea unei paduri de stejar din care, copii fiind, mergeam cu bunica sa aducem lemne, ea cara cu spatele legaturile de crengi grele. Mereu ne spunea povesti, televizor nu aveam dar ascultam cu bucurie teatru la un aparat vechi.

Craciunul si Anul Nou erau adevarate zile de sarbatoare cu zapada multa, bunica, noi si sania…
cand eram micuti, bunica se dadea cu noi, cu sania, faceam oameni de zapada si asteptam colindatori.
Cand se facea mamaliga, ne aliniam toate langa masa si asteptam sa taie mamaliga cu ata. Ne puneam apoi bunica cate o felie la fiecare in palma si ne frige la palme si o mutam dintr-o mana in alta pana cand primeam si o felie de branza si gata, afara pe strada, desculte, la joaca.

Imi sunt si acum vii in minte: mirosul de iarba prospat cosita la apusul soarelui, laptele fiert in ceunul de mamaliga la o ora dupa ce a fost muls, multitudinea de pisici care asteptau nesatule sa le dea lapte proaspat, puii galbeni si pufosi, curtea plina de animale, gustul cireselor mancate direct din copac, teatrul radiofonic de pe radio Iasi, mirosul de mere puse in tinda pentru iarna, trezitul dimineata in cantatul cocosilor, linistea de la pranz in lunile de vara si mai ales blandete bunicii si intelepciunea bunicului

Eu de la mamaia îmi aduc aminte în primul rând de felul de-a vorbi, echilibru perfect între glumă si seriozitate, plus puterea de a împăca lucrurile fără ca nimeni să nu rămână supărat, cred că de aia era cunoscută în sat şi drept mama Tudora (ţin minte că eram foarte mândru când eram întrebat pe vreo uliţă “tu a cui eşti?”, răspundeam, şi apoi, fie că aveam de-a face cu vreo babă cicălitoare sau cu vreun moş hâtru, mă priveau mai altfel decât pe ceilalţi copii), apoi îmi aduc aminte de ciorbele alea pe care le-aş fi mâncat şi la micul dejun, bineânţeles de mămăliga cu lapte fiert în ceaunul în care s-a făcut în prealabil mămăliga, de perje că tot mi-ai adus aminte şi salivez (aşa le spunea doar prunelor cu gât, alea mov închis), de pâinea mare şi rotundă pe care o luam de la brutăria din sat şi mă înebunea mirosul ăla (nu puteam să rup nicio bucată, era prea fierbinte), de joaca de-a indienii prin porumbul din spatele casei, de scobitul bostanilor ca să fac felinar, de culesul la vie când abia aşteptam să dau navală la cada cu must, de iarna la gura sobei (îmi plăcea teribil să fac focul), şi mai sunt muuuulte, nu le înşir pe toate.

Manacarea se gatea pe soba, in bucataria de vara, o chestie minuscula, dar nu atat de mica incat sa nu incapa in ea o masuta rotunda si muuulte scaunase la fel de mici. Erau ca alea din Alba ca Zapada… Mamaliga era la ordinea zilei, o taia cu ata. O trantea pe fund si-o taia atunci, fierbinte! Si-n ceaunul ala punea repede lapte.. Si mai era ceva: pt noi, copiii, scotea terci si-i punea zahar si lapte..separate. Mama, mama, ce deliciu. Avea si-un nume, dar, spre rusinea mea, nu il mai stiu. Si mai iubeam maxim capsunele, daca le nimeream sezonul. (nu mereu mergeam in miez de vara). Sau ciresele pietroase. Sau morcovii, scosi si cunsumati direct din pamantul din gradina:)

Primavara cum ajungeam, dadeam iama in vie unde avea 3 randuri de capsuni si mancam tot ce era copt, apoi asteptam 2 zile pana plecam sa mananc si restul. Toamna adunam mere si nuci din spatele gradinii, iar vara udam legumele in locul ei si alergam ratustele si puii de gaina. Seara stateam cu ea. In adoleacenta cand imi placea sa dorm pana tarziu,ma trezea la 5-6 dim si zicea ” scoal’ la deal ca e soarele sus, hai ca te culci la loc la 12″. Doamne ai ce bine dormeam! Si gogosile facute de ea au foat mereu cele mai bune!

Seara cand ne făcea bunica baie făceam concurs , care apa este mai murdara , a mea sau a lu fratemiu ..
Ca distracție cand ploua , bunica ne uda ninoleumul de pe sala(hol) si ne punea muzica si dansam si spuneam ca suntem la discoteca !!! Doamne ce vremuri faine … Ce rău îmi pare ca al meu mic pui , Crina Amena nu va avea parte de așa ceva, din cauza distantei si a situației financiare nici nu la cunoscut inca pe bunicul meu ! Si are deja 3 luni …

Draga tataie, as fi vrut sa iti cunosti primul stranepot, sunt convinsa ca l-ai fi iubit din prima clipa, cel putin asa frumos cum m-ai iubit pe mine. As fi vrut sa mai stam macar o data, toti, in jurul mesei din sufragerie, pe acele scaune vechi pe care ne clatinam inca dinainte de a sti a vorbim, sa iti pui ochelarii si sa facem un rebus impreuna … sa ne adunam cu totii in ajun de An Nou, sa mancam placinta cu ravase si sa stam de vorba in acea galagie de necontenit. Sa ma primesti din nou cu sufletul in palme, sa ne contrazicem, sa ma certi, sa ma lauzi, sa imi zici cat de mandru esti cu nepotii tai, sa fim din nou o familie completa.
Plăcintele cu varză, cartofi sau brânză făcute din restul de aluat din covata de pâine, pe care trebuia să așteptăm cuminți să se ducă la dumnezeu prima dată să le sfințească, abia apoi să le mâncăm(acum știu că trebuiau să se răcească să le putem mânca, dar atunci, atunci era magic!). Laptele de capră îndulcit, amestecat cu apa cu care bunica clătea ibricul de cafeaua de dimineață, cu un colț de pâine și o bucată de brânză mâncat la amiaz’, în zilele când eram la fân, pe câmp. Papara cu patrunjel și ciuperci adunate de bunicul când se întorcea seara de pe câmp, imediat după ploaie.

Bunicul meu…inseamna bombonelele ascunse zi de zi in buzunar. Era taina noastra. Eram cel mai aprig vanator: scotoceam fiecare buzunar si nu ma lasam batuta pana cand nu gaseam vanatul:)) Iar el nu rata nicio zi: mereu avea ceva bun pregatit pentru mine. Bunicul meu ma lua cu el oriunde avea treaba, Simteam ca sunt atat de importanta la bratul lui.

Tanti Anglitira, mămaia mea, e un om iubit și respectat în tot satul. Un om echilibrat, fără să fi facut cursuri de yoga, un om onest, care nu s-a ghidat în viață decât după poruncile biblice, o mamă, bunică și străbunică de poveste, dar care n-a citit cărți de parenting, n-a auzit de dr. Dan Siegel sau de Alfie Kohn. Este o feministă care a susținut educația copiilor și nepoților, i-a sprijinit în drumul lor pentru autonomie, dar n-a auzit vreodată de Andrea Dworkin sau Simone de Beauvoir. N-a auzit nici de feminism, a auzit mult despre Iisus.
Bunicul meu mananca zilnic castraveti cu otet si bea un pahar de palinca la fiecare masa. E cel mai sanatos om pe care il cunosc. Cand eram mica, de cate ori ne asezam la masa isi punea un pahar de palinca si ma lasa si pe mine sa imi bag degetul sa gust :)). Am incercat de cateva ori, nu mi-a placut si nici dupa ce am crescut nu m-a atras nicio bautura alcoolica (o fi stiut bunicul meu ceva :)). Cand eram mica si era si el in putere, mergea in fiecare zi pe deal sa imi culeaga fructele cele mai bune. Chiar si de curand, la aproape 80 de ani, bunicul meu mai facea drumuri pe deal sa culeaga piersici si sa mi le trimita cu trenul la Bucuresti

Mimi a avut o viață grea de la o vârstă foarte mică, a trecut prin două războaie și deși a trecut prin momente la limita supraviețuirii era o femeie foarte veselă. Față de mâncare avea un respect special și nu suporta risipa și mofturile nejustificate. Tot timpul auzeam de la ea ca este un mare păcat să arunci pâinea și ca nimeni nu ar trebui să facă asta.

Am invatat de la mamaia de la framantat de cozonaci (si acum ii vad mainile pricepute ori de cate ori framant un aluat), la ingrijirea pielii (avea un ten superb, si m-a invatat sa folosesc masti de fructe, tarate, lapte, etc), la empatie si compasiune. Inca mi-e dor de mamaliguta cu branza si zmantana sau cu telemea rasa (toate facute de ea), de borsul de pui cu taietei de casa, de pestele fript pe jar, cu saramura, te turtele coapte pe vatra, de strugurii tamaiosi din bolta

Eu asa imi aduc aminte de Mosu’ Todor:
Oala rosie transpira pe marginea sobei, bulbuci de apa se ridica la suprafata pentru a se intalni cu malaiul care pluteste in forma unui munte din care se desprind bucati cu fiecare clocot de apa. Degete, ca niste ramuri ce parca se rasfira din trunchiul unui vechi stejar, apuca oala si o coboara pe podea unde batranul separa apa clocotinda si se apuca sa amestece malaiul umed cu cel uscat. “Mai pune niste cir, draga Mosului” imi zice mie in timp ce amesteca cu un bat lung in oala. Malaiul se transforma intr-o pasta aurie care se joaca si tresare si zvacneste si suspina in timp ce se lasa modelata de batranul care a repetat acelasi ritual probabil de mii de ori. Noi, nepotii, privim fascinati la oala rosie, arsa de foc, care acum are o tenta visinie, cu un interior galbui care gazduieste pasta aurie care inca mai freamata si se roteste cu miscari circulare in jurul batului manevrat de batran. E ca un dans, un du-te vino, un mod de viata. Noi, nepotii, stim ca odata ce Mosu’ a terminat de framantat pasta aceea aurie o va lasa in oala cateva minute, pe plita sa isi adune sufletul, apoi tocmai cand pasta aurie va simti ca are parte de odihna mult asteptata dupa atatea framantari va lua oala o va zdruncina de cateva ori pana cand pasta aurie se va desprinde de fund iar apoi o va tranti pe masa deasupra unei bucati de lemn. Odata ce batranul va ridica oala de deasupra lemnului, aburinda si tematoare de noile imprejurari, mamaliga va ocupa loc de cinste la masa de seara. Cu o bucata de sfoara, batranul va taia fiecaruia cate o bucata zdravana din mamaliga care umple casa de miros si gadila narile cu abur.

Lapte in ceaunul de mamaliga am mancat si noi dar si mamaliga rece, taiata felii, frecata cu sare si usturoi si coapta pe plita – parca simt si acum mirosul care umplea toata casa. Si turte in ceaun, cu branza si magiun, scovergi cu zahar sau cu miere, pepeni adusi de la camp si raciti in beci si cate si mai cate…uite ca iar mi s-au umplut ochii de lacrimi

Sambata faceam foc afara, in cuptor sa se coaca cozonacii,( pe care nu-i puteam manca imediat ce erau gata..trebuiau sa zica rugaciunile) apoi puneam oala cu apa rece sa se incalzeasca sa facem baie, ca tot omu, afara, infasurati apoi intr-un ceraceaf aspru, de bumbac….

Nu am putut alege cele mai bune trei amintiri, așa că am tras la sorți. Cîștigătorii celor trei pachete cu produse Olympus sînt Cristina Buja, Silviana si Ioana (ioanaspune), va rog să-mi scrieți pe email să stabilim cum primiți premiile. Vă mulțumesc pentru povești tuturor, m-au uns pe suflet și mi-au făcut bine.

Cît despre laptele bio Olympus… să vedeți. Vineri mi-au sunat la ușă lăptarii. Tineri, frumoși, cu accent ardelenesc, Toader și Vasile. Am lăsat bebelușul dormind pe pat, am înșfăcat-o pe Sofia, care privea cu interes tinerii domni din hol și am stat la taclale. Apoi am făcut o poză, care l-a cam contrariat pe soț. Eu, în pijamale, între doi lăptari tineri? Hm.

Apoi am băut lapte, și eu și Sofia. Bun, rece, direct din sticlă. A doua zi la conferința lui Alfie, ce să vezi. Lăptarii mei. Selfie direct, iar controverse pe facebook.

Iar cînd am venit acasă de la conferință în pauza de prînz, lihnită și obosită, omul meu mă aștepta cu un ceaun cu lapte turnat peste cojile proaspete de mămăligă. Oare am plîns oleacă? A fost bun, mai ales așa înghițit cu lacrimi… iar m-am întors acum trei decenii, acolo, la ei în curte.

IMG_20141122_132228

14 Comments

  • dojo spune:

    Bunicii mei m-am crescut, dar aici in oras, nu la tara. El s-a dus acum 12 ani, ea are 83 de ani si inca ma mai alinta ca pe un copil de 5 ani. Merg macar o data pe saptamana sa o vizitez cu fata si este incantata. Acolo pentru mine inca este acasa, desi m-am mutat de ceva timp.

  • Georgia spune:

    Nu am reusit sa citesc toata postarea pentru ca sunt la birou si am lacrimile in ochi…nu as vrea sa le dau subiecte de gluma pe intreaga zi colegilor mei…sunt barbati si deee nu sunt asa sensibili ca noi fetele

  • Vilma spune:

    Si eu mi-am visat bunicii in noaptea asta. Au plecat de mult de langa noi. Ador laptele cu mamaliga. Iar mamaia facea cele mai bune placinte cu mere!!!

  • Di de Barcelona spune:

    Mai cum am bocit si eu in batista vreo 30 de minute, pe ascunse, la birou in dimineata asta…..mi-a mai ramas doar o mamaie mie, dar am 32.000 de amintiri despre cealalta mamaie si cei doi tataie care sunt cu ingerii acum……si vine Craciunul si n-am sa ma pot duce sa o vad….nu mai pot de dorul ei…..

  • Andreea Ilie spune:

    Ma încearcă și pe mine niște lacrimi și o amintire vie…

    “Mama”, pentru ca asa o numeam eu pe bunica mea, a fost persoana care m-a iubit cel mai mult din lumea mea. Era mama tatălui meu. Am crescut împreună cu ea. Dormeam împreună, ne jucam împreună, mâncam împreună. Mami și tati mă lăsau seara la ea și mă luau a doua zi, după muncă. Deci Ea era cea care : îmi citea seara povesti din cartea veche și groasă de Fratii Grimm și îmi ștergea lacrimile după povestea ” tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, mă punea să îmi zic rugăciunea înainte de somn, se trezea dimineața să facă foc în teracotă și să îmi încălzească apa să mă spăl, ea mă îmbrăca în hainele de grădiniță sau școală când eu încă eram adormită. Gustul copilăriei tot la ea mă trimite împreună cu ceaiul de fructe la temperatura perfectă împreună cu pâinea prăjită unsă cu untură și cu usturoi și mai ales la smântâna de pe lapte pusă intre două felii de pâine pachet la grădiniță, când mami se supăra pe ea ca o face de râs cu asemenea pachet dar pe mine mă făcea extrem de fericită căci era dorința mea.

    Iar apoi, când clasa 1 s-a terminat, tatăl meu a dispărut de pe pământ, iar ea s-a refugiat cu totul în mine….

    A murit cu câteva luni înainte de nunta mea, ceea ce pentru mine a fost un dezastru sentimental. Își dorea atât de mult să mă vadă mireasă… Ea tot zicea : ” eu vreau să îți plătesc rochia de mireasă!” iar eu îi ziceam că e scumpă, că lasă, ea nu și nu, oricât e, o plătește ea. Și parcă a simțit că se duce și a lăsat exact bani de rochia mea puși deoparte…

    În ziua de Boboteaza a plecat spre Cer… S-a întâlnit cu fiul ei iubit acolo și de atunci veghează asupra mea. Iar ei mi-au dat cel mai bun suflet de copil, născut de mine pe 18 septembrie, exact cu o zi înaintea zilei în care s-a născut tatăl meu. De aceea sufletul meu drag poartă și numele lui, a tatălui meu : Norian!

  • Alina spune:

    Eu nu am avut decat o mamaie, inca o am din fericire, are 82 de ani. Tataie si cealalta bunica au murit cand era eu mica mica, nici nu imi amintesc de ei. Din pacate, nici piticul meu nu are decat doua bunici. Una cu care sta toata ziua cat suntem noi la munca si una care e mai tinerica si inca lucreaza si este si in alt oras… Eu nu am crescut la tara asa ca nu stiu cum e, si acum imi pare rau ca nici piticul nu o sa iabe ocazia sa vada tot ce ati descries voi aici…pare atat de frumos!!

  • Claudiu spune:

    Stai că mi-am adus aminte şi de somniferul perfect, după masa de prânz era la radio Cotele apelor Dunării, începea de la Baziaş, urma o înşiruire de son son sontimetr, că niciodată n-am ajuns să aud ce s-a întîmplat la Sulina. Apoi de păcăleli, ca să mai scape de liota de nepoţi gălăgioşi tot inventa poveşti, gen în grădină, undeva în partea aia mai spre gard, dacă nu cumva în partea ailaltă, nu reţinea exact ca era bătrână, îngropase în tinereţe o comoară. Rezultatul, aşa am învăţat să mânuiesc hârleţul, lopata si sapa.
    Apoi (asta a fost maximă), în podul casei ţinea avionul lui Aurel Vlaicu, serios!, că fusese foarte bună prietenă cu el!, şi după ce s-a prăbuşit în munţi lumea i-a adus avionul ca amintire! Ei, vreo două săptămâni am facut fără crâcnire, chiar responsabil, orice treabă prin ogradă numai ca să mă lase să mă urc în pod (scara era foarte grea, nu puteam sa o manevrez singur). Şi după aia şi-a adus ea aminte că acu’ vreo zece ani au venit ăia de la muzeu si i-au luat avionul, de, era ţărancă bătrână măi mamă, uitase. Şi imediat avea altă poveste 😀
    Bineânţeles, dacă luam vreo notă proastă la şcoală ea aflase asta de la radio, că a dat la ştiri, dacă eram neâncrezător “Eiiiii, poţi să o întrebi şi pe ţaţa Dorina (vecina de vis-à-vis) că şi ea a auzit, de am ajuns să mă întrebe lumea în sat ce s-o întâmplat!”, cu asta mă convingea clar, aia fiind o babă de care îmi era frică 😀

    • Anda spune:

      Ahahaha 🙂 “son son sontimetr” intr-adevar – somnifer curat!

      Bunica pare femeie tare inteleapta … umpic uituca, asa, da’ inteleapta 🙂

    • Claudiu spune:

      A fost o femeie tare înţeleaptă. A fost doar pentru unii, pentru mine încă mai trăieşte.

  • Andreea spune:

    Statul la tara era Raiul pentru mine. Am avut o copilarie ca-n povesti. Mereu mi-a placut la tara, chiar daca eram cu lut din cap pana-n picioare mai mereu. Vara ma spalam cu apa incalzita de soare in mijlocul ograzii, treaba era mereu si trebuia sa ajut, chiar daca eram copil, cu vaca ma scotea bunica in gradina, iar mancarea …fara comparatie. Scrijelele pe plita, samburii copti tot pe plita, colacii mari si placinta cu mac de-abia scoase din cuptor, clenele si chirostele cu povirla, laptele cu frecatei, chisleacul din ulcior si jumerele si carnatii din galeata cu untura…erau cele mai bune. Imi placeau la fel de mult si cartofii in coaja pe care ii fierbea bunica, impreuna cu tarate, pentru porci. Nici un alt cartof pe lumea asta nu era mai bun decat ala din cazanul pentru porci. Poate ala copt in jar, Toamna, pe camp, dupa ce terminam de strans cartofii ?! :))
    Unde mai pui livada aia superba, Primavara plina de toporasi, apoi cu iarba pan’ la brau, plina de meri, peri, pruni, nuci, un dud negru, tufe de coacaze, tufe de fragute si capsuni, legume de toate felurile, orataniile ce umpleau ograda, escapadele cu Azorel al nostru peste deal si zilele luxoase cand bunicul scotea mierea de la albine si eram incleiata pana la coate.
    Radioul gri si invechit al bunicilor, la care ascultam teatru, muzica, un ceas mare si innegrit de vreme ticaia pe perete, lampa cu gaz de pe coltul mesei pentru zilele fara curent, spalatul toalelor cu sapun de casa, pe malul apei, zestrea imbibata de naftalina, scoasa pe gangul casei la soare….
    De Craciun inca primeam nuci, mere si colacei cand mergeam cu colindatul prin sat, iar de Pasti mergeam in prima zi la cimitir si tin minte ca baietii pocneau din pistoale “handmade” alimentate cu varfuri de chibrite. Lumea in care mi-am trait copilaria a fost cu totul ALTFEL.
    Eram vesnic julita in genunchi si-n coate, dar SANATOASA si FERICITA.

  • Maria spune:

    Mamaia mea a murit luna trecuta, la aproape 93 de ani. Stiam ca va muri, era inevitabil, de trei luni era la pat cu fractura de sold, asa ca nu credeam ca ma va afecta atat de tare. Si totusi, desi ma cred o persoana tare, am plans de sarea camasa de pe mine…si tot mai plang. Draga mea mamaie! Mi-au ramas doar amintirile astea nepretuite cu ea, cateva poze si o fetita pe care o cheama ca pe ea, Ioana.

  • Silviana spune:

    Am scris pe mail si pe fb. A ajuns vreun mesaj(nu stiu daca telefonul se tine de glumite si nu am reusit sa trimit nimic ori nu ai citit mesajul)incertitudinea ma omoara

  • Anda spune:

    Plăcintele … trebuie să se ducă la dumnezeu prima dată să le sfințească. Genial!

    E tare multa intelepciune in postarile astea (si in comentarii de altfel) 🙂 Vorba ceia, cine n-are batrani, sa-si cumpere.

  • Adriana spune:

    Stiu ca e veche postarea dar acum am dat de ea. Am plans de nu mai vad bine, sunt si in alta tara, s-au activat toate dorurile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *