Lapte din ceaunul cu coji de mămăligă

Am crescut foarte aproape de bunicii mei, de toți patru. De fapt, la ei am crescut în primii ani de viață. Pînă la trei ani am stat mai mult la bunicii mei de la țară, apoi m-am mutat la cei din oraș, iar în weekend stăteam cu mama și tata, deseori tot la bunici. Asta pînă cînd am împlinit 8 ani și a murit bunica Sofica, apartamentul bunicilor din oraș a fost vîndut și bunicul s-a mutat cu noi. Am continuat să merg și la bunicii de la țară la sfîrșit de săptămînă și în vacanțe, pînă cînd am plecat la facultate.

Am crescut foarte aproape de ei și mi-a făcut bine. Mi-e ciudă că Sofia și Ivan nu cresc aproape de bunicii lor și-i văd doar de trei ori pe an cîte două-trei zile. Bunicii mei au fost învățători (cei e la țară) și contabili (cei de la oraș), oameni buni, calzi, cuminți, citiți, iubitori de copii și de famillie. Am învățat enorm de multe de la ei, cu bunica Veronica și bunicul Petrică încă vorbesc la telefon o dată la cîteva zile. Mi-e dor de ei în fiecare zi, stau cu grija lor, noaptea cînd pun capul pe pernă îmi aduc aminte vocile lor, mîinile pufoase ale bunicii, felul în care mă alintau cînd eram mică, jocurile pe care le jucam împreună, lucrurile pe care mi le povesteau despre viitorul meu. Am crescut ținută în brațe de toți cei patru bunici ai mei, m-am simțit iubită, protejată, lăsată să cresc de patru oameni foarte diferiți, către care sufletul meu se întoarce zi de zi cu tot dragul.

De la ei am învățat să nu mint, să-mi țin aproape familia, să citesc, să nu ridic glasul nici cînd sînt foarte nervoasă, să-l ascult pe omul care-mi vorbește, să fiu răbdătoare, să iert, să nu-mi doresc prea tare lucruri (ci experiențe, emoții, amintiri). Toate lucrurile astea mă ajută enorm acum, cînd sînt părinte. Uneori cînd simt că ajung la capătul puterilor, mă gîndesc la bunica Veronica și la cum și-a crescut ea două fete într-o cameră fără apă și fără căldură, în clădirea școlii în care erau învățători, ea și bunicul, în timp ce bunicul construia casa în care (doar) ea mai trăiește și azi. Ea a putut, pot și eu, pot orice!

Ei m-au învățat să mănînc direct din copac perje coapte de rămîneau fără coajă de la prima mușcătură și mămăligă cu gem de prune. Să frămînt cozonac, să spăl covoare cu furtunul, să leg via, să coc mere pe sobă, să despănușez porumbul… sigur, veți spune, că e și foarte util în secolul 21 să știi să despănușezi porumbul. Nu e, sînt de acord, dar tare-i plăcut să-mi aduc aminte cum ne așezam pe mormanele de coceni și stăteam de vorbă pînă după apus, toată familia, cu unchi și veri, pînă umpleam porumbarul cu știuleți.

Și ceaunul cu lapte din fiecare dimineață… La țară făcea bunica mămăligă în fiecare zi, pentru că ne plăcea, pentru că se făcea repede, pentru că nu costa nimic, porumbarul era mereu plin, drumul la moară era plăcut. După ce devoram mămăliga cu lapte bătut sau urdă grasă, bunica lăsa ceaunul mare din fontă să se usuce. Dimineața punea ceaunul pe foc, plin cu lapte și după ce se încingea bine și cojile se înmuiau bine, ne împărțea, mie și bunicului, cîte-o lingură. Sorbeam cu toții în mare viteză, că tare bun mai era!

Acum bunicul nu mai e. Și mi-e dor de diminețile noastre, de noi trei în bucătăria de vară, de cocoși și găini care mă fugăreau prin iarbă, de picioarele mele goale și de gura mea mereu murdară de-o roșie mușcată direct în grădină, de niște vișine furate din copac. Și iar zic că mi-e ciudă că puii mei n-au unde merge la țară la bunici, prea-i departe bunica mea de noi să ajungem acolo în weekenduri. Sofia n-o să frămînte niciodată cozonaci în covată, Ivan n-o să se dea cu sania de pe deal. Or să supraviețuiască și așa, dar tare le-ar fi plăcut să trăiască și partea asta de copilărie, sînt sigură.

shutterstock_229231183

Vreau să vă provoc să povestim despre valori și despre familie, despre lucrurile care au rămas cu voi de-atunci, de pe vremea cînd vă țineau bunicii pe genunchi. Laptele bio Olympus, care s-a lansat de curînd, ne provoacă să povestim despre lucrurile importante pe care le-am învățat, poate fără să ne dăm seama, în copilărie, despre mirosuri și gusturi care-au crescut cu noi. Pentru mine, e laptele din ceaunul cu coji de mămăligă, e răbdarea din glasul bunicii, e bucuria din poeziile bunicului. Aș vrea să știu și despre amintirile voastre, iar cele mai frumoase trei povestiri vor fi recompensate peste două săptămîni cu produse Olympus pentru toată familia.

Vă mai spun cîteva vorbe despre laptele bio Olympus (la care am impresia că Sofia va deveni abonată peste cîteva luni): are 3,5% grăsime (ceea ce înseamnă că e numai bun de dat și copiilor care nu mai vor lapte praf), e fabricat la Hălchiu, în județul Brașov, provine 100% de la ferme bio locale, unde animalele sunt hrănite si crescute conform standardelor impuse de organismele internaționale și naționale de reglementare în domeniu. Și e bio, la fel cum era laptele din ceaunul de mămăligă al bunicii mele. 🙂

48 Comments

  • Mihaela Matesoi spune:

    Plang… pentru ca nu mai am niciun bunic sau bunica pe Pamant, ii am doar in gand si in inima!
    Am amintiri frumoase despre bunicii mei – cei din partea mamei cu care am crescut.
    Bunicului ii placea tare mult coaja de mamaliga cu lapte! De fiecare data cand bunica face mamaliga spunea: „Cucoana, aia sa mi-o laso pt dimineata!”- ei fusesera 13 frati acasa si se manca tot! Nu-i voi uita niciodata glasul atunci cand intra in casa si ne saluta: „Salutare, scumpa floare!”…
    Pe bunica am pierdut-o anul acesta in primavara…s-a stins lin…
    De la ea am ramas cu povestile de iarna in fata radiatorului – ca eram la bloc, de unde soba! – ea crosetant ciorapi de lana cu cele 6 andrele si noi fetele ciondanindu-ne pe langa ea. Si cornuletele cu rahat… ca ale ei nu le face nimeni!
    Mi-ar placea ca Eva sa poata creste cu bunicii langa, ii am pe ai mei in oras, aproape si pe ai sotului destul de aproape, mergem in fiecare week-end la curte la Snagov. Sper sa ramana si ea cu amintiri frumose despre bunicii ei!

  • Roxana spune:

    O, Doamne! Ce bine e sa ai bunici! Eu mi-am pierdut bunicul acum o luna si inca ii aud glasul… Imi doresc sa le ofer copiilor mei (atunci cand ii voi avea) vacante de vara cum numai la bunici gasesti :)…

  • Mihaela Ichim Hutu spune:

    M-ai facut sa plang, nu pentru ca mi-am adus aminte de bunici, nu am fost foarte apropiati, ci pentru ca asta mi-as dori pentru copiii mei.

  • N-am amintiri cu bunici pentru ca n-am avut bunici. Neavand tata, iaca, doi nu erau din start. Bunicul din partea mamei a murit inainte sa ma nasc eu iar bunica-mea nu mi-a fost niciodata bunica asa cum povestesti tu ca ar trebui sa fie ei. A preferat ca atunci cand eram mica sa mearga mai mult in SUA la nepotii de acolo in timp ce eu veneam singura de la scoala cu cheia de gat si-mi faceam singura temele si-mi incalzeam singura mancarea. Desi traia in aceeasi casa cu mine si cu mama eu n-am cunoscut-o pana cand a avut 87 de ani, a picat la pat si-a ajuns in grija mea. Iar atunci, era prea tarziu. Ideea de bunici din astia cu cocosi si mamaliga mi-e straina, 2 Mai-ul era prea departe ca sa fie „la tzara” deci nici asta n-am avut. Dar e ok, viata e frumoasa si fara. P.S. presimt o ploaie de „nu ne-ai zis ca e publicitate si-am consumat o cutie de servetele bocind despre bunici pana sa ne dam seama, huo!” :))))))))))))) 3,2,1….

    • Printesa Urbana spune:

      n-o sa se intimple, iti promit!
      multam de amintiri! 🙂

    • Petra spune:

      Si ce daca e publicitate, eu ma bucur ca Ioana face un banut cinstit din blog la cata munca depune aici. Eu am amintiri foarte placute cu strabunica care pentru mine este ca o icoana. A fost intruchiparea bunatatii si a bunului simt, a fost de o inteligenta teribila, fara insa sa fi absolvit liceul. Daca voi reusi sa fiu macar un sfert din femeia care a fost ea familia mea va fi una binecuvantata.

    • Carmen T spune:

      E publicitate,dar de asta poate castiga si cetitorul ceva…deci preconizez un huo minimalist:)

    • Rox spune:

      Fara publicitate nu se pot cunoaste produsele noi… este un mod de informare… printesa investeste mult timp in acest blog, ma bucur ca publicizeaza produse de calitate conforme cu ideea/ideile/valorile promovate de acest blog…iar eu, o simpla cititoare, nu am alte costuri… PS nu am nimic in legatura cu laptele si marca publicizata

  • Mirela spune:

    Bunicii…taramul de poveste al copilariei mele.
    Pana la sase ani am crescut, alaturi de fratele meu, la bunici adica la bunica pentru ca
    bunicul a plecat catre Lumina atunci cand eu aveam 9 luni.
    Amintirile sunt multe si imi invaluie sufletul de nostalgie de fiecare data cand imi aduc aminte.
    Nu voi putea uita vreodata mainile aspre ale bunicii care ma mangaiau mereu si imi asezau cu blandete carliontii in zilele de vara in care ne imbaia afara, la soare.
    Ce mai staruitoare amintire este mirosul de prescuri, de paine, candela aprinsa si mainile ei harnice invartind painitele pentru biserica.
    Icoana Maicutei Domnului era la loc de cinste, cu o candela mereu aprinsa dar niciodata bunica nu a insistat ca noi, copiii sa stim rugaciunicile sau ceea ce citea ea pentru biserica, doar ne invata sa vorbim cu blandete, cuviincios si sa fim calzi si buni. Avea masina de cusut, facea diverse haine femeilor din sat, plapumi, lenjerii si ea a facut primele hainute singurei papusi pe care o aveam, ea m-a invatat sa cos nasturi sau tiv bucatilor de carpa colorata, resturi de la croitorie.
    Livada bunicii era plina de pomi care ne ofereau toate fructele anului de la primele cirese de mai pana la perele mari si gutuile tarzii, din octombrie.
    Nu voi putea uita faneata din care, copii fiind culegeam ciuperci dupa ploaie si bunica ni le cocea pe jar, nu uit gustul smantanei cu branza sau bulzului de pe jar, al perelor parfumate de august pe care bunica ni le aducea dupa ploaie ca erau cele mai bune si dulci. Casuta ei este intr-un satuc, lipsit de sosea (prima bucata de sosea este la 3 km de sat) in apropierea unei paduri de stejar din care, copii fiind, mergeam cu bunica sa aducem lemne, ea cara cu spatele legaturile de crengi grele.
    Mereu ne spunea povesti, televizor nu aveam dar ascultam cu bucurie teatru la un aparat vechi.
    Craciunul si Anul Nou erau adevarate zile de sarbatoare cu zapada multa, bunica, noi si sania…
    cand eram micuti, bunica se dadea cu noi, cu sania, faceam oameni de zapada si asteptam colindatori.
    Ultima camera a casutei era nemobilata dar iarna erau comori acolo: nuci, struguri uscati, prune afumate de bunica.
    Erau dulciurile noastre, plus cele facute de bunica in casa: gogosi, fursecuri, cornulete, cozonaci si…mamaliga coapta pe plita cu zahar deasupra! Sa nu mai vorbim de dulceata de trandafiri sau cea de nuci pe care ne-o servea cu un pahar cu apa de la fantana din curte. 🙂
    Asa ne-a crescut bunica, fara bataie, fara cearta, fara pedepse dar cu blandete, zambet si multa, multa iubire si cu ghioceii din curte de care avea mereu grija la inceputul primaverii si ii acoperea sa nu inghete (mai tarziu, oriunde eram, primavara imi trimitea ghiocei de acasa si mereu imi dadeau lacrimile)…
    Bunica mea draga inca traieste, are 87 de ani, o minte lucida si o blandete de inger.
    Fetita mea, Theodora are 3 ani si e lumina ochilor ei atunci cand o vede (de cateva ori pe an din pricina distantei). Ii spune mama – batrana. Raducu are doua luni si probabil ca bunica va deveni pentru el o poveste frumoasa.
    Amandoi copiii insa, retraiesc o copilarie asemanatoare, alaturi de noi si in acelasi timp, de bunica lor: blanda, calda si iubitoare. Diferenta dintre mine si ei este ca au alaturi parinti si bunicii, in acelasi timp, intr-o casuta din apropierea altei paduri, la tara, prieteni fiind cu laptele bun de vacuta, fructele din gradina, legumele tot de acolo, mamaliguta si farmecul copilariei de langa soba cu lemne iarna si valea plina de flori, fragi si ciuperci, primavara. Sunt fericita ca intr-o zi, vor putea povesti si ei, ;a fel ca mine, astazi despre basmul copilariei lor. Multumesc pentru ocazia de a impartasi cateva dintre amintirile mele dragi, Ioana, aici, in casuta ta! Bucurii, sanatate si veselie sa aveti mereu in sanul familiei voastre! Cu drag, Mirela 🙂

  • Andreea P spune:

    Eu de la maternitate pana in clasa intai am crescut cu bunica si bunelu. Sunt omul de azi datorita lor. Si-i iubesc mai presus de orice, mai mult decat pe mama si tata la un loc. Traiesc si azi multumesc lui D-zeu dar sunt batrani si bolnavi…. Sunt langa Bz, deci aproape si macar 1 data pe luna ma duc sa-i vad. De vorbit nu mai zic… cel putin 1 data pe saptamana. Am avut o copilarie frumoasa, cu lapte de vaca, cu rosii din gradina, cu praf, jucat in noroi, cules de prune si de mere. Cu o casa si o curte aranjate si curate luna…. si asa ma intristez acum cand vad ca sunt batrani snu mai mai pot… si totul e de izbeliste (ma rog… nu mai este ordinea disciplinara si nicio frunza prin curte de curatenie) ca n-o sa mai mananc niciodata sarmale facute de bunica, ca nici miros de cozonac n-o sa mai fie pentru ca nu mai poate… e bolnava si n-are voie nici sa ridice un capat de ata. Mai rau si de asta s-a imbolnavit mai tare.,.. de ciuda si nervi ca nu mai poate face nimic si-si vede copiii si nepotii facand in locul ei: ea gospodina desavarsita, furnica din gospodarie care n-a stat niciodata locului.

    V-am scris mult si am lacrimi in ochi. Ma bucur totusi ca inca ii am pe amandoi langa mine. Nu stiu pentru cat timp… sper cat mai mult….

    Sa ma iertati daca v-am rapit din timpul vostru cu bazaconiile mele.

  • printesul urban spune:

    Este un articol emotionant. Sunt la birou si am ochii in lacrimi, noroc de monitorul care ma separa de privirile colegelor, carora ar trebui sa le povestesc toate amintirile mele din copilarie ca sa imi inteleaga lacrimile. Zilele trecute s-a stins si ultimul mohican al familiei noastre, o matusa din Bailesti, unde mi-am petrecut toata copilaria impreuna cu sora si cu verisoarele mele. Imi aduc aminte de unchiul Stan, care stropea via cu o ustensila total interzisa noua pentru ca avea otrava, dar de care eram fascinate, de tanti Lenuta care ne facea paine in „tzast”, de diminetile cand se facea salata de rosii pentru 14 persoane, atatia eram la masa zi de zi si noi, fetele, la final, beam pe rand din vasul mare zeama ramase de la kilogramele de rosii folosite pentru salata respectiva, de puii de gaina care cresteau printre picioarele noastre pentru ca in curtea mare ii bateau gainile, de bunica care spala rufe intr-o albie la umbra, sub nuc si de bunicul meu care, dupa ce citea ziarul, se barbierea intr-un lighenas ajutandu-se de o oglinda atarnata de craca unui copac. Apa la robinet aveam doar dimineata si seara si bucuria cea mai mare era cand primeam seara, ca sarcina, sa umplem vasele cu apa pentru a doua zi.
    Ne scaldam ziua, pe canicula, intr-o cada turnata, de beton, facuta de unchiul Cornel, de unde se adapa uneori viteul si pe care nu aveam voie sa o spurcam, dar noi ne furisam in ea ori de cate ori aveam ocazia. Cand se facea mamaliga, ne aliniam toate langa masa si asteptam sa taie mamaliga cu ata. Ne puneam apoi bunica cate o felie la fiecare in palma si ne frige la palme si o mutam dintr-o mana in alta pana cand primeam si o felie de branza si gata, afara pe strada, desculte, la joaca. Bunicul a murit primul din pacate, apoi a urmat unchiul Stan, fratele sau si a urmat zilele acestea tanti Lenuta. Mai traieste doar bunica, in amintirea acestor vremuri, deoarece o boala a batranetii nu ii mai permite sa achizitioneze amintiri noi. Am in continuare un mare nod in gat si un suflet plin cu amintiri pe care nu le-as inlocui cu nimic altceva si pe care, daca as putea, le-as scoate din mintea si din sufletul meu si le-as pune in mintea si in sufletul copilului meu, sa simta si el bucuria de a trai in acea lume.

  • Andreea spune:

    Oooo da, eu traiesc aproape tot timpul cu impresia ca universal ala magic in care am crescut mai exista si ca bunicii mei sunt acolo si isi duc viata in continuare in ritmul acela de poveste, cumva in mintea mea sunt eterni. Desi matusa mea locuieste acum in casa bunicilor si multe lucruri au ramas neschimbate, de fiecare data cand ajung in satul unde am crescut, simt totusi o mare dezamagire ca universal magic nu mai este la fel.

    Dar, imi sunt si acum vii in minte: mirosul de iarba prospat cosita la apusul soarelui, laptele fiert in ceunul de mamaliga la o ora dupa ce a fost muls, multitudinea de pisici care asteptau nesatule sa le dea lapte proaspat, puii galbeni si pufosi, curtea plina de animale, gustul cireselor mancate direct din copac, teatrul radiofonic de pe radio Iasi, mirosul de mere puse in tinda pentru iarna, trezitul dimineata in cantatul cocosilor, linistea de la pranz in lunile de vara si mai ales blandete bunicii si intelepciunea bunicului.

    O amintire draga pe care o am e legata de postul Craciunului: ca si acum preotul venea sa vesteasca nasterea Domnului doar ca umbla cu caruta si dura cam o saptamana, casele fiind la distanta mare si era primit la masa la gospodarii prestabilite. Cum bunicul meu era omniprezent la biserica, in una din zile acelea plimbarea prin sat incepea mereu de la bunicii mei, asa ca la 6-7 dimineata bunica punea masa bogata dar de post si -l astept pe preot. Intr-un an, mica fiind m-am trezit si eu sa astept preotul si am mancat cea mai buna ciorba de fasole cu bureti uscati ever. Nu retin mare lucru din acea dimineata doar ca m-am trezit, am mancat ciorba aceea extraordinara, am dormit la loc si cand m-am trezit mai vroiam ciorba. Dupa aceea nu mi s-a mai parut niciodata atat de buna 🙂

    Poate e farmecul satului romanesc sau poate e doar farmecul copilariei:)

  • Claudiu spune:

    Eu de la mamaia îmi aduc aminte în primul rând de felul de-a vorbi, echilibru perfect între glumă si seriozitate, plus puterea de a împăca lucrurile fără ca nimeni să nu rămână supărat, cred că de aia era cunoscută în sat şi drept mama Tudora (ţin minte că eram foarte mândru când eram întrebat pe vreo uliţă „tu a cui eşti?”, răspundeam, şi apoi, fie că aveam de-a face cu vreo babă cicălitoare sau cu vreun moş hâtru, mă priveau mai altfel decât pe ceilalţi copii), apoi îmi aduc aminte de ciorbele alea pe care le-aş fi mâncat şi la micul dejun, bineânţeles de mămăliga cu lapte fiert în ceaunul în care s-a făcut în prealabil mămăliga, de perje că tot mi-ai adus aminte şi salivez (aşa le spunea doar prunelor cu gât, alea mov închis), de pâinea mare şi rotundă pe care o luam de la brutăria din sat şi mă înebunea mirosul ăla (nu puteam să rup nicio bucată, era prea fierbinte), de joaca de-a indienii prin porumbul din spatele casei, de scobitul bostanilor ca să fac felinar, de culesul la vie când abia aşteptam să dau navală la cada cu must, de iarna la gura sobei (îmi plăcea teribil să fac focul), şi mai sunt muuuulte, nu le înşir pe toate.
    P.S. – Nu îmi plăcea deloc să fac vreo treabă, gen strâns porumbul (la porumbar se zicea leasă), lucrat prin grădină, curat în chiler sau magazie etc, când mă punea la vreo muncă invariabil dispăream în păpuşoi 😀

  • vio spune:

    Bunici dinspre tata, n-am prins. Deh, copil facut tarziu, ei se dusesera deja de mult timp.. Bunicii dinspre mama nu erau genul sa le stau pe genunchi si sa-mi spuna povesti, dar nici eu nu eram genul care-as fi stat! 🙂 Tocmai d-aia cele mai faine amintiri, cele mai faine povesti le am tot de prin vacantele de la ei. Erau taman in Valcea, intr-un sat unde nu se auzise de CAPuri, unde oamenii aveau terenuri cu livezi de pruni/meri. Dar mai ales pruni. Mergeam vara de vara, toti 4, (parintii si noi, cele doua fete cucuiete). 2 saptamani la mare, 2 spatamani la bunci. Atat era concediul alor mei, asa il imparteau. Si era bine.
    Oamenii aia din satul ala de pe varf de munte au fost importanti pt ce am devenit eu ca adult. Oamenii aia- adica satenii, munteni aprigi, dar care asa de frumos zambeau si te salutau chiar daca nu stiau cine esti. Oamenii care NU furau unii de la altii (spre deosebire de ce vedeam prin zona unde aveam rude de-ale lui tata, Baragan), va imaginati ca aveau terenurile unul langa altul fara o sarma care sa le desparta? Dar ei stiau exact unde incepe si unde se termina al lor, nu se atingeau de prunele vecinului chiar daca stateau alea neculse pe jos pana se stricau,”sunt ale lui Onea lu’ Shontu'” asa ii ziceau bunciului…Dumnezeu stie de ce. Nu si-ar fi furat un fir de ata unul de la altul. Se ajutau real, se resepctau real. Aveau prietenii reale, din alea de-o viata, intregi si frumoase. Bunicul meu a fost din familie de oameni care-au prin suta si ceva de ani. El a facut accident vascular cand avea saptezeci si ceva, in dimineata in care a aflat ca i-a murit cel mai bun prieten din copilarie… N-a myurit, si dupa acea intamplare am mai invatat ceva: cum s-au strans ei, copiii bunicului (adica inclusiv mama) si au decis care cat-cum va sta sa il ingrijeasca. Cu 3 fete asistente (inclusive mama) a fost ingrijit cum se cuvine, a mai trait ani buni dupa…desi medicii spuneau ca-i gata. Si nu ca legume, caci la 5 ani dupa asta, taia iar lemne.. Da, de la familia mamei mele am invatat multe. Am invatat ca „sangele apa nu se face”, am invatat ca iubirea fata de parinti este neconditionata..asa I-a iubit ea pe-ai ei, asa am iubit-o eu pe ea. Asa il iubesc pe tatal meu.
    Gusturile copilariei mele..? Hehe…nu aveau canal-robinet-etc, apa era din fantana..fantana „de vale” era cu cumpana si aia „de din deal” era cu roata. Aia de din vale avea o apa rece ca gheata..mie mi se parea mai rece ca orice.
    Manacarea se gatea pe soba, in bucataria de vara, o chestie minuscula, dar nu atat de mica incat sa nu incapa in ea o masuta rotunda si muuulte scaunase la fel de mici. Erau ca alea din Alba ca Zapada… Mamaliga era la ordinea zilei, o taia cu ata. O trantea pe fund si-o taia atunci, fierbinte! Si-n ceaunul ala punea repede lapte.. Si mai era ceva: pt noi, copiii, scotea terci si-i punea zahar si lapte..separate. Mama, mama, ce deliciu. Avea si-un nume, dar, spre rusinea mea, nu il mai stiu..
    Si mai iubeam maxim capsunele, daca le nimeream sezonul. (nu mereu mergeam in miez de vara). Sau ciresele pietroase. Sau morcovii, scosi si cunsumati direct din pamantul din gradina:)
    Toate tampeniile le faceam.
    Eu, sora-mea, doua verisoare din Brasov, un var din Valcea, doua verisoare din Piatra Neamt. O liota de plozi greu de strunit. Asa ca..nu-i de mirare ca-mi amintesc si cum ma fugarea bunciul cu urzica, sa ma urzice pt ca i-am „calcat otava in picioare, mama ta, pun eu mana pe tine”. Nu ma prindea. Nici nu cred ca-si propunea, cred ca ne jucam asa..cumva..el sa facea ca vrea sa ma pedepseasca, eu ca-l cred..Dar stiam amandoi:))ca nu-I pe bune!

    Regretul meu cel mai mare este ca..Andrei al meu nu va avea parte niciodata de nimic din toate astea. Are un singur bunic, sta in buric de Bucuresti. La bloc. Nu mai am rude la tara, din fericire ne multumim cu „tara” prietenilor mei. Care mai are asa ceva.

    🙂

  • Georgiana spune:

    Eu mi-am cunoscut doar bunicele, bunicii au murit cand erau părintii mei tineri. Am fost crescută de la 1 an de bunice pana am mers la scoala, dar toate vacantele le-am petrecut ba la una, ba la cealalta pana la facultate. Am avut o copilărie minuntata, nu as schimba cu nimic copilăria la tara cu cea de la oras.
    Mergeam cu bunica Lucica (din partea mamei) la garla sa spalam rufele si la scaldat, la fan, la adunat prune, ciuperci in pădure si faceam clacă cu vecinii.Imi este dor de toate acestea…Mai mergem la bunica, dar rar si stam putin, nu mai avem timp de nimic in ziua de azi:(((…
    Bunica Cleopatra(din partea tatălui) era cea mai linistită, blanda bunica care a existat vreodata. Nu imi aduc aminte sa ma fi certat vreodata, sa se supere pe mine si verisorii mei pentru ca mai faceam nazbatii. Acolo eram mai multi verisori, ne jucam cu noroi, mergeam la pescuit, ne jucam cu papusile, cu legumele din gradina „făceam mâncare”, mergeam la cules porumbul si ne jucam cu stiuletii, făceam fuste la păpusi:)). As vrea sa mai mănânc si acum scovergi facute de mamaia Patrita, cum ii spuneam noi, ghiveci de legume, pâine facuta in cuptorul din curte.
    Imi doresc ca si Matei al meu sa cunoasca cateva din aceste jocuri la tara, cat o sa putem sa ii arătăm în week-end.
    Sper ca nu v-am plictisit prea mult 🙂 este prima oara cand scriu, dar mi-am adus aminte de o parte foarte frumoasa din viata mea si nu m-am putut abtine. Felicitări Ioana pentru blog!!!

  • Larisa spune:

    Asta imi place la articolele tale publicitare, ca niciodata nu sunt doar atat. Sunt emotie si amintiri si nostalgie. Din pacate eu nubprea am avut parte de bunici si toata viata am trait cu regretul asta. Bunicul din partea mamei s-a stins pe cat ea era foarte tanara, iar cel din partea tatalui pe cand aveam nici un an. Cat despre bunici, cea din partea mamei a fost bolnava toata copilaria mea, suferind un accident vascular si in urma lui nu a mai putut vorbi si nici nu era prea lucida. Dar am avut parte de cea mai grozava bunica, cea care m-a crescut, care imi inventa povesti seara si care m-a invatat muuulte din cate stiu, care mi-a transmis pasiunea pentru gatit si prajiturit, caci nu exista sfarsit de saptamana fara sa faca ceva dulce, care imi dadea si ultimul leut si care se lauda peste tot cu „ce nepoata are ea” de-mi venea sa intru in pamant de rusine. Acum mi-e dor. S-a stins prea devreme, pentru mine a fost un adevarat soc si mi-a luat mult timp sa realizez. Cand a aflat ca are cancer, eram sigura ca o sa fie bine si ca o sa traiasca vesnic, ca doar bunicile nu mor nu? Nici lacrimi nu am avut atunci, acum insa mi-e as plange rauri. Am avut norocul sa am parte si de o strabunica din partea mamei. Imi placea cand ma duceam la tara sa dorm la ea, caci parintii ramaneau la casa bunicilor. Era batrana, dar nu statea locului. Primavara cum ajungeam, dadeam iama in vie unde avea 3 randuri de capsuni si mancam tot ce era copt, apoi asteptam 2 zile pana plecam sa mananc si restul. Toamna adunam mere si nuci din spatele gradinii, iar vara udam legumele in locul ei si alergam ratustele si puii de gaina. Seara stateam cu ea. In adoleacenta cand imi placea sa dorm pana tarziu,ma trezea la 5-6 dim si zicea ” scoal’ la deal ca e soarele sus, hai ca te culci la loc la 12″. Doamne ai ce bine dormeam! Si gogosile facute de ea au foat mereu cele mai bune!

  • Cassandra spune:

    Îmi aduc aminte cu mare drag de perioada copilăriei , am stat mai mult pe la bunicii din partea mamei, in județul Arges…. Superba zona de deal , aveam 5 ani si am stat cu fratiorul meu o iarna întreaga la bunicii , ne jucam in zăpadă , ne dădeam cu sania din vârful dealului iar când ne chema bunica sa ne încălzim , ne puneam picioarele pe soba !!! Si mâncam friganele si scovergi la desert !!! Era superb !!! Iar vara ne jucam pe dealuri toată ziua , mâncam fructe furate din curtea scolii si nu numai… Furam fructe cu randul … Azi furam de la Madalina si Ionut, mâine de la Teodora si asa mai departe , frumos era ca si cei de la care se fura erau cu noi … Eram o gasca de copiii tare neastamparati care au făcut un fel de râie după ce sau jucat prin niste bălți pline cu broaște si nu numai !!! Iar când veneau vacile de pe deal de la păscut , fugeam acasă deoarece știam ca urma sa primim ceva tare bun !!! Lăptic ! Ne trimetea bunica in gradina cu castronul sa culegem căpșuni
    .. Culegeam , dar si mâncam direct de pe pământ si mai făceam si o vizita pe la beci , unde ținea bunica borcanele cu carne in untura … Nu mai dezbat subiectul ca îmi ploua in gura de pofta !!!
    Seara cand ne făcea bunica baie făceam concurs , care apa este mai murdara , a mea sau a lu fratemiu ..
    Ca distracție cand ploua , bunica ne uda ninoleumul de pe sala(hol) si ne punea muzica si dansam si spuneam ca suntem la discoteca !!! Doamne ce vremuri faine … Ce rău îmi pare ca al meu mic pui , Crina Amena nu va avea parte de așa ceva , din cauza distantei si a situației financiare nici nu la cunoscut inca pe bunicul meu ! Si are deja 3 luni …

  • Cristina Buja spune:

    Bunicii mei nu au trait la tara ca in povestile copilariei mele, ci intr-un incapator apartament la bloc, in care noi ne-am petrecut vacante, weekend-uri, sarbatori. Bunicii mei nu au avut livezi cu fructe si pogoane cu grau si porumb, dar cresteau ardei iuti intr-o glastra pe balcon, pe care noi ii culegeam inainte de cina si aveau mereu fructe proaspete in camara. Bunicii mei nu cresteau gaini si purcei in curte, dar ne duceau in fiecare duminica dimineata, in piata cu animale si ne spuneau povesti cu fiecare in parte. Bunicii mei nu au citit carti de parenting dar au stiut cum sa mentina familia unita si i-au invatat pe toti copii lor, 4 la numar, ca cea mai de pret fericire a omului se gaseste in propria familie, asa ca si-au tinut mereu copii, nurorile, ginerii, nepotii, chiar si animalele lor, aproape, cat mai aproape.

    Imi este dor de bunicul meu de poveste. De cel care mi-a făcut copilaria sa sune a copilarie …
    … de cel care m-a invatat sa nu fiu lacoma; tarziu am realizat maretia vorbei lui “ cand bagi tataia mana in borcan, sa se opreasca aici in degetul mare, sa nu se duca pana la cot ”
    … de cel al carui par alb il tundeam pentru “o prajitura” si refuza alt frizer pentru a nu ma priva de ea
    … de cel pe care il rugam dimineata sa ma mai lase putin sa dorm inainte de a pleca la scoala, si gesticulam fara vlaga “ macar atat de putin, numai atat ”
    … de cel pe care il atentionam de fiecare data ca a uitat sa treaca “tuica” pe lista de cumparaturi
    … de cel care imi vorbeam de geografie si istorie de parca ar fi trait de cand lumea, in toata lumea
    … de cel care imi tinea mana in palma lui si imi arata “piata de animale”, imi cumpara mici de la ghereta din colt si ma lasa sa beau spuma de la bere, cu toate ca abia ajungeam la ea daca ma ridicam pe varfuri
    … de cel care m-a invatat sa folosesc mainile pentru a descoperi cate zile are luna
    … de cel care crestea ardei iuti intr-o glastra pe balcon si ma lasa sa imi aleg unul in fiecare duminica cand ma duceam in vizita si ramaneam sa mananc cea mai buna ciorba, obligatoriu cu 2 felii de paine langa, asa sustinea el ca nu imi voi defecta stomacul, pentru ca inca de atunci uram sa stric gustul la mancare cu painea
    … de cel care m-a invatat ca orice ar face parintii mei trebuie sa ii iubesc si sa ii respect.

    Draga tataie, as fi vrut sa iti cunosti primul stranepot, sunt convinsa ca l-ai fi iubit din prima clipa, cel putin asa frumos cum m-ai iubit pe mine. As fi vrut sa mai stam macar o data, toti, in jurul mesei din sufragerie, pe acele scaune vechi pe care ne clatinam inca dinainte de a sti a vorbim, sa iti pui ochelarii si sa facem un rebus impreuna … sa ne adunam cu totii in ajun de An Nou, sa mancam placinta cu ravase si sa stam de vorba in acea galagie de necontenit. Sa ma primesti din nou cu sufletul in palme, sa ne contrazicem, sa ma certi, sa ma lauzi, sa imi zici cat de mandru esti cu nepotii tai, sa fim din nou o familie completa.

    Te iubesc tataie, oriunde ai fi acum!

  • amalia spune:

    Plăcintele cu varză, cartofi sau brânză făcute din restul de aluat din covata de pâine, pe care trebuia să așteptăm cuminți să se ducă la dumnezeu prima dată să le sfințească, abia apoi să le mâncăm(acum știu că trebuiau să se răcească să le putem mânca, dar atunci, atunci era magic!). Laptele de capră îndulcit, amestecat cu apa cu care bunica clătea ibricul de cafeaua de dimineață, cu un colț de pâine și o bucată de brânză mâncat la amiaz’, în zilele când eram la fân, pe câmp. Papara cu patrunjel și ciuperci adunate de bunicul când se întorcea seara de pe câmp, imediat după ploaie. Merele coapte în ler, cu zahăr și scorțișoară, seară înainte de culcare. Turtele din aluat de tăiței coapte pe sobă, iarna. Mâinile aspre ale bunicii ce se mișcau pe spatele meu, seara, sau care îmi frământau picioarele înghețate după o zi întreagă de stat în zăpadă. Poveștile…
    Bucuria din ochii lor când ne vedeau intrând pe poartă. Ce bine că ne rămân amintirile…

  • Anca spune:

    bun,am ochii in lacrimi cand va citesc povestea la fiecare din voi si totusi o parte sunt de bucurie,o mare parte din ele…Si eu mai am doar o bunica din toti 4, pe bunica de pe tata n-am cunoscut-o deloc,am intiparita in memoria ziua cand a fost inmormantata desi eram un copilas de 3 ani si o poza,atat, bunicul patern a trait mult dar era genul de om care nu ne recunostea niciodata cu toate ca noi il intrebam senin”Ce faci,bunicule?”,deci oare cine puteam fi?????In schimb,ingerii mei pazitori au fost bunicii de pe mama,mamaia si tataia, care ne-au oferit mai mult decat o copilarie frumoasa,ne-au dat totul, si-au pus sufletul pe tava doar ca noi,cele 6 nepoate,sa avem de toate.Noi luam vacanta pe 15 iunie da’ pe 13 eram deja acolo :)))>Tataia s-a dus, am si cu el o poza pe care o tin strans de ceva ani la mine in portofel,o poza care ma alina de cate ori sunt in necaz, un chip la care ma rog mereu sa ma aiba in grija si un om pe care l-am iubit nespus.Mamaia e singura bunica pe care o avem, sa-i dea Dumnezeu zile multe si linistite drept rasplata pt bunatatea ei…In rest, am trecut si noi prin toate etapele enumerate de tine, Doamne cate nazbatii, cate ierni cu picioare digerate de frig pe derdelusurile de la bunica, cate veri la adunat buruiene pt animale, cata mamaliga si cat lapte mancate…offf, numai ei stiu cate si mai cate,dar nu s-au plans niciodata…

  • Silviana spune:

    Bunicul meu…inseamna bombonelele ascunse zi de zi in buzunar. Era taina noastra. Eram cel mai aprig vanator: scotoceam fiecare buzunar si nu ma lasam batuta pana cand nu gaseam vanatul:)) Iar el nu rata nicio zi: mereu avea ceva bun pregatit pentru mine. Bunicul meu ma lua cu el oriunde avea treaba, Simteam ca sunt atat de importanta la bratul lui. Datorita lui iubesc ciupercile si scovergile. El mi a gatit prima data ciuperci. Imi amintesc ca aveau un gust ciudat pt mine, insa le am declarat nemaipomenite pentru ca mi s a parut ca muncise atat de mult sa mi le faca. Era un om vesel, muncitor si ambitios, o gazda extraordinara. Imi e nespus de dor de el. S-a dus primul dintre bunicii mei. Dorul de el nu se duce insa nicicum.

  • Mihaela spune:

    Iata si povestea mea cu Mamaia de saptamana trecuta.

    Dragostea față de ideea de Dumnezeu mi-a fost transmisă de către Mămaia. Un personaj fascinant al vieții mele. Mămaia are vreo 80 de ani (mereu uit cifra exactă de parcă eu aș fi cea de 80 de ani, nu ea), s-a născut în perioada marii crize a anilor 30, și-a crescut frații mai mici, 4 copii ai ei și mai mulți nepoți cum a știut mai bine. A trăit văduvă de mai bine de 30 de ani, a menținut echilibrul, armonia și ajutorul reciproc în familie.

    Mămaia are 4 clase. Cu toate astea citește mult, în special cărți religioase. Mămaia a fost prima mea biblie, pe când încă nu știam să citesc. De la ea știu povești cu Iisus, cu Moise, cu Noe, cu Iov. De la ea mi-a rămas întipărită pilda talanților. Printre lucrurile pe care le regret în viața e și acela că nu am petrecut mai mult timp cu ea. Slavă Domnului încă mai am timp.

    Mămaia mea greu încercată de viața are o minte brici.

    Am văzut-o atât cât am putut cum s-a adaptat multiplelor schimbări ale lumii în care trăiește. Modestă, dar în același timp mândră, în sensul de demnă, a știut mereu când să tacă și când să vorbească.

    Tătaia a fost veteran de război. Mămaia avea cupoane CFR de urmașă a lui tătaia și în sezonul rece se urca în tren și făcea drumuri Galați, Bîrlad, Vaslui către copiii și nepoții ei. Le împletea tuturor câte un ilic, câte un palton, câte o bluză pe gât, câte un pantalon gros de lână pentru a ține cald, un pic mai înalt, să țină la șale.

    Prin 2003 am plecat la București cu trenul. Urma să plec în Spania cu programul Erasmus. Mămaia venise să mă vadă înainte de plecare. Îi era teamă pesemne să nu rămân pe acolo și să nu mă mai vadă. Deja câteva din verișoare își luaseră lumea în cap și rămăseseră prin Spania și Italia la muncă.

    Mămaia cântă frumos. Înainte să mă urc în tren s-a apucat să-mi cânte în gară:

    Iarba verde de acasă

    Numai rătăcită-n lume nu mă lasă (Mircea Rusu)

    Strofa cred că e compusă de ea

    Las și mamă, las și tată

    Și-o bunică supărată

    .și iar refren …

    Iarba verde de acasă

    Numai rătăcită-n lume nu mă lasă

    A mers cu mine până la Bîrlad. Vizita alți nepoți acolo.

    De emoție, când și-a cerut biletul la casieria gării (stătea singură la coadă să-și ia biletul cu cupoanele ei, deși eram 3 generații în gară), în loc să ceară bilet la proaspăt întrodusa Săgeată Albastră, s-a fâstâcit și a cerut un bilet la rachetă.

    A fost un moment în care toți eram un pic emoționați. Eu plecam singură în lumea largă. Puiul cel mai mare al mamei și al tatii pleca în lumea largă.

    Racheta mămaii a venit la marele fix. Am izbucnit toți într-un râs nebun de dat emoțiile afară și până a plecat trenul n-am făcut altceva decât să râdem de racheta ei.

    La cât o știu de deșteaptă pe mămaia, nu m-aș mira să fi zis intenționat rachetă în loc de săgeată doar doar să mai detensioneze atmosfera.

    Mămaia făcea prescura la biserică în fiecare sâmbătă, făcea colivă din grâu bun bătut de noi în curte într-un dispozitiv mare de lemn (nu-i știu denumirea din păcate) pe care o orna cu o cruce și cu bomboane de cacao cumpărate de la oraș. Total nesănătoase, cu mult zahăr, dar dulci și le vânam prin colivă în fiecare duminică.

    Mămaia cântă la strană la biserică. Știe slujba pe dinafară. În plus învăța mereu tot felul de alte cântece religioase cu blândul păstor și altele asemenea. Cântă Prohodul. Citește Psalmii. Până să intru la școală știam pe de rost Psalmul 50, Crezul, Cuvine-se cu-adevărat și alte rugăciuni clasice. Frate-meu era vedetă. De pe la vreo 2- 3 ani zicea Tatăl Nostru în fiecare duminică la slujba satului Movileni. Primea bomboane de la preot. Primeam toți copiii câte o bomboană, dar el era răsplătit dublu. Pe la nunți, frate-meu dădea iar lovitura cu Tatăl Nostru. După cununie, nu mai vorbea nimeni de mireasă, ci de cât de frumos a spus băiețelul acela Tatăl Nostru. Mămaia îl visa preot. El se visa ticălos (așa credea el că se spune la fotbaliști care primeau epitete de la tata când nu dădeau gol sau făceau știu eu ce gafă fotbalistică).

    Mămaia avea 4 clase, dar prioritatea ei a fost ca fiecare copil al ei să facă o școală: un liceu, o școală de meserii, ceva ce să le asigure posibilitatea de a-și câștiga pâinea.

    Mămaia e slabă ca o umbră, dar are o forță mentală de zici că răstoarnă munții.

    Mămaia ne-a dus pe toți la prășit porumbul, la luncă cu caprele, la adunat potbal pentru sarmale, la cules porumb, la cules la vie, la bătut floarea soarelui, la cules mere din livadă, la cireșe, la cules de mure și fragi.

    Mămaia și-a împărțit agoniseala, multă, puțină cât a fost, astfel încât toți cei 4 frați au fost fericiți. Unul a luat casa, alta a luat jumate de curte în care și-a făcut casă (am cules cu toții pietre de la râu pentru casa unchilor), maică-mea a primit grajdiul, iar cealaltă mătușă cărarea de la poartă până-n casă. Ea ne-a dat liber pe cărare tuturor pentru a ne aduna când am putut să o vedem pe mămaia, iar unchiul și mătușa ne-au primit mereu cu un ciaun cu mămăligă caldă și un boț de brânză. Dacă n-au fost 4 părți perfect egale, mămaia a compensat pe alte părți și și-a ajutat copiii în momentele cheie din viață când aveau nevoie de un șut în fund pentru a face un pas înainte.

    Mămaia a strâns pentru fiecare din cei 8 nepoți un bacșiș consistent pentru aniversarea de 18 ani. Pentru asta vindea vin la sticlă sau la pahar făcut din struguri din grădina ei mușteriilor din sat sau mergea la piață la oraș să vândă câte un curcan crescut un an de zile. De câte ori văd o bătrânică vânzând ceva în capătul pieții cumpăr orice vinde chiar dacă nu-mi trebuie. Cumpăr din dor de mămaia.

    Mămaia are o pensie cât bonul nostru săptămânal de la carrefour, dar n-am auzit-o niciodată că n-are bani. Are niște vorbe celebre: Pe mine să nu mă caine nimeni! (Adică să nu-i plângă nimeni de milă). Din banii ei a dat mereu pentru acoperișul bisericii, pentru renovare, pentru wc-ul nou din curtea bisericii.

    Tanti Anglitira, mămaia mea, e un om iubit și respectat în tot satul. Un om echilibrat, fără să fi facut cursuri de yoga, un om onest, care nu s-a ghidat în viață decât după poruncile biblice, o mamă, bunică și străbunică de poveste, dar care n-a citit cărți de parenting, n-a auzit de dr. Dan Siegel sau de Alfie Kohn. Este o feministă care a susținut educația copiilor și nepoților, i-a sprijinit în drumul lor pentru autonomie, dar n-a auzit vreodată de Andrea Dworkin sau Simone de Beauvoir. N-a auzit nici de feminism, a auzit mult despre Iisus.

    Toata povestea pe http://crestemoameni.ro/despre-dumnezeu-si-despre-oameni-pentru-copii/

  • Andreea spune:

    Vad ca toata lumea s-a dezlantuit cu comment-uri lungi, semn ca iubirea noastra pentru ei e nemasurata 🙂 Eu imi amintesc bine vorba molcoma a strabunicului meu care nu se enerva nici daca lua casa foc… Cearsafurile albe, groase, apretate si care nu se mai gasesc azi…Toamna tarzie cand culegeam via si se strangea toata familia in jurul mesei…Cel mai tare cadou primit de Mos Nicolae de la strabunicu’ Radu – o bancnota ascunsa intr-un pachet de biscuiti pe vremea cand nu aveam acces la astfel de resurse 🙂

  • Anca spune:

    De bunicul din partea mamei ma leaga cele mai multe amintiri: zilele cand venea si ma lua de la gradinita, cand ne suiam in podul casei, cand jucam tintar la umbra viei, cand ne plimbam cu bicicletele (el m-a invatat sa merg pe bicicleta), cand faceam temele impreuna, cand adormeam dupa-amiaza cu povestile lui de cand era mic, cand imi pregatea „prajitura de Baragan” (de fel bunicul era de langa Slobozia, Ialomita si asa botezase el friganelele), cum o suna la servicu, pe mama, cu lacrimi in glas fiindca facusem putina febra…Mi-e dor de el si de acele vremuri!

  • denisa spune:

    Eu am crescut cu toti cei 4 bunici, dar mai mult cu 2. Ceilalti 2 m-au facut sa simt ca ii incurc si am decis de mica sa nu petrec mult timp cu ei.
    Mult mai bine, pentru ca oricum imi placea enorm de mult la primii 2, care ma iubeau si se jucau cu mine oricand si oricat. Bunica mea lasa orice munca la camp sau in casa pentru mine, pentru jocurile mele, pentru papusile mele. Spunea ca lucrurile celelalte pot astepta, dar fata creste si nu stie cand mai apuca sa se joace cu ea („fata” fiind subsemanta).
    Bunicul meu mananca zilnic castraveti cu otet si bea un pahar de palinca la fiecare masa. E cel mai sanatos om pe care il cunosc. Cand eram mica, de cate ori ne asezam la masa isi punea un pahar de palinca si ma lasa si pe mine sa imi bag degetul sa gust :)). Am incercat de cateva ori, nu mi-a placut si nici dupa ce am crescut nu m-a atras nicio bautura alcoolica (o fi stiut bunicul meu ceva :)). Cand eram mica si era si el in putere, mergea in fiecare zi pe deal sa imi culeaga fructele cele mai bune. Chiar si de curand, la aproape 80 de ani, bunicul meu mai facea drumuri pe deal sa culeaga piersici si sa mi le trimita cu trenul la Bucuresti.
    Bunicii mei traiesc la 700 km departare de Bucuresti, intr-un satuc mic ardelean si de fiecare data cand ii vizitez stau cu teama ca aceea va fi ultima data cand ii vad. Am fost binecuvantata cu bunici longevivi, traiesc toti 4 si sunt foarte sanatosi.

  • alina nicoleta spune:

    auch! cat ma doare pentru ca si eu as fi vrut sa am amintiri despre bunici dar nu am avut parte si totusi am supravietuit. am prins in viata doar bunicile care erau in varsta insa au murit cand eu eram mica iar bunicii amandoi au murit cu 10 inainte sa ma nasc. din pacate nici copilul meu nu are parte de ei pentru ca bunicii din partea sotului care desi traiesc la tara sunt amandoi dependenti de bautura …deci noi facem parte din categoria cu bunici nu foarte formidabili.

  • Life Coach spune:

    Mai autentic de atat nu exista :))

  • Liza spune:

    Asa amintiri frumoase am si eu, am fost foarte apropiata de bunici, am crescut la ei o vreme, am petrecuta nenumarate weekend-uri si vacante acolo. cele mai frumoase amintiri sunt de atunci, ma urcam in visin si mancam visine de sus, din varf. mergeam cu totii la vie, bunica facea cele mai bune placinte, cea mai buna paine la cuptor si cea mai buna supa de fasole verde. ma jucam cu catelul, cu puii de gaina, stateam pe ulita cu copiii din vecini…nu-mi pare rau ca am asa amintiri, le pretuiesc cu adevarat si le duc dorul mereu. norocul meu e ca Stefan si bebe2 care e pe drum e foarte apropiat de bunici, taica-meu e febletea lui, se adora reciproc si se iubesc enorm. si conteaza foarte mult sa ai dragostea si caldura bunicilor. nu zic ca nu se poate fara dar eu simt ca acei copii care au parte de ele sunt copii mai fericiti.

  • Simona spune:

    Din partea tatalui,bunica a decedat cat mama era insarcinata cu mine,iar de bunicul pe care l-am pierdut cand aveam 4 ani imi amintesc ca un batranel cu chip bland si par argintiu,care ma alinta „porumbita lu’ tataia” si careia ii ziceam „mani,mani,bobo,bobo” (sa-mi dea bani de bomboane:)))
    De trait mult la tara nu am trait,nu prea eram fan al vietii la tara,acolo unde au stat parintii mamei. Insa am amintiri frumoase,daca stau sa rememorez:
    -pe primul loc este painea facuta pe vatra,in care bunica punea branza si ne dadea sa mancam pe tren pana acasa(70-80km)-o aroma unica, iar de gust nici nu mai zic;
    -colarezul (imi ploua in gura)-cel mai bun orez cu lapte,la tuci,iar cel mai mult imi placea sa racai ce ramanea pe fundul tuciului;
    -mamaliga facuta la tuci,pe care o mancam calda cu lapte proaspat;
    -ceaiul de zahar ars pe care-l beam dimineata din cana de ceramica bej cu soricel mov,cumva avea gust mai bun in cana aia;
    -rosii luate de pe tulpina si mancate probabil nespalate;
    -scovergile cu zahar din care mancam zile intregi sau gogosile de diverse forme,patrate,dreptunghiulare,framantate in covata;
    -gestul de uimire pe care-l facea bunica atunci cand ajungeam in curte
    -faptul ca mereu imi spunea – mananca,sa nu cumva sa spuna tac-tau ca te tin nemancata :))
    Nu mai am bunici,iar copiii mei nu vor avea bunici la tara. Aveau si vremurile alea farmecul lor,dar nu stiam sa le pretuiesc.

  • Ioana spune:

    Pe bunica din partea mamei o chema Mimi. De fapt eu o botezasem așa, pe când eram la vârsta cuvintelor formate din doua silabe, și așa au ajuns să îi spună toți nepoții. Am crescut în casă cu ea si de la ea am învățat o mulțime de lucruri care mi-au ramas în minte pentru totdeauna, cuvinte si îndemnuri pe care le-am auzit zi de zi de cand aveam 2-3 ani până când aproape am terminat școala.        
             Mimi a avut o viață grea de la o vârstă foarte mică, a trecut prin două războaie și deși a trecut prin momente la limita supraviețuirii era o femeie foarte veselă. Față de mâncare avea un respect special și nu suporta risipa și mofturile nejustificate. Tot timpul auzeam de la ea ca este un mare păcat să arunci pâinea și ca nimeni nu ar trebui să facă asta. Cum să arunci pâinea la gunoi cand tot timpul există pe lume oameni sau animale care mor de foame ? Mimi își curăța coaja de la pâine pentru ca era prea tare pentru dinții ei și aduna resturile într-o crăticioară pe care o păstram sub chiuveta din bucătărie. Când se umplea crăticioara, înmuia cojile în apă, le amesteca în mălai și apoi le dădea celor câteva găini din curte. De când eram la grădiniță mi-a fost bine întipărit în minte că este un mare păcat să arunci mâncarea. Dacă nu mâncam tot sandviciul pregătit pentru gustare, împachetam cu meticulozitate resturile înapoi în șervețel si le aduceam acasă să le dau găinilor. Nu aruncam niciodată, nici o firimitură.
             Respectul pentru pâinea noastră cea de toate zilele l-am învățat apoi la școală. Mi-aduc aminte perfect de lecția din abecedar de la litera F când am aflat multe lucruri interesante.
             Eram în clasa întâi, era deja spre primăvară și afară era cald iar fereastra clasei era deschisă. Doamna învățătoare ne-a povestit foarte frumos și pe înțelesul nostru cât de lung și greu este drumul pe care îl parcurge bobul de grîu de când este semănat până când se transformă în pâine și ajunge pe masa noastră. Atunci ne-a spus cum se macină grâul și se face făina, cum apoi este cernută, care este rețeta pâinii și multe, multe amănunte care la acea vreme m-au impresionat foarte tare. Și, tot la fel ca Mimi, ne-a spus și ea să nu risipim vreodată pâinea . Se pare ca învățatura s-a prins de mine.
             Nici acum cand am ajuns în societatea așa zisă de consum nu pot să arunc vreo bucațică de pâine la gunoi. Stau la bloc și nu mai am găini în curte. În schimb am multe turturele care își au cuibul sub streașina de la etajul patru unde stau eu. Și sunt tot timpul ahtiate după mâncare așa că pâinea care nu se mai mănâncă o tai bucățele mici și le-o pun pe pervazul ferestrei iar păsările sunt așa de fericite… mai ales iarna când nu găsesc semințe, gâze și frunze sau ce-or mai fi mâncând ele, păsările .
             Locuiesc lânga mine două turturele pe care le cunosc deja dupa culoarea penelor de la gât, una are mai mult mov și una mai mult verde (ca muștele de vară). Dacă întârzii cu masa, ele vin pe pervaz și se uită în bucătărie să vadă ce fac… sunt foarte draguțe și alături de pisică  fac parte din familie.
            Iar daca uneori îmi rămâne mult prea multă pâine care s-a învechit, o las să se usuce puțin și apoi o împart câinilor vagabonzi care își duc veacul pe lângă tomberoanele de gunoi. (Așa am observat – dacă pâinea e uscată și crocantă ca un biscuit câinii o mănâncă mai cu plăcere decât pâinea moale… nu știu de ce, nu pot să dau o explicație). Oricum nu arunc nici o bucațică și asta îmi lasă sentimentul că am făcut o faptă bună, poate o picatură într-un ocean… dar câteva firimituri rămase pe fața de masă pot umple gușa unei vrăbiuțe. Așa m-a învățat Mimi și mare dreptate avea.
    Mi-e dor imens de bunica mea…

  • Veronica spune:

    Draga Printesa, citind cuvintele tale iesite din inima si asezate frumos pe hartie cum doar tu stii, am plans si-am retrait franturi din copilaria mea fericita alaturi de bunicii mei, stinsi cu totii mult prea devreme. Ca si tine, am avut si eu bunici la oras (de fapt doar bunica, caci bunicul a murit cu mult inainte sa ma nasc) si bunici la tara. Pe bunica de la oras (Sofia) o vedeam zilnic pana cand a murit, cand aveam eu 9 ani, dar mi s-a parut mereu rea si rece (nu am amintiri worm and fuzzy cu ea), desi acum gandindu-ma mai bine realizez ca nu a putut fi atat de rea din moment ce tata e un om bun si drept. Mamaia si tataia de la tara (Elena si Dumitru) au fost inca o pereche de parinti pentru mine, m-au crescut be la 8 luni la 3 ani, si apoi in fiecare vacanta care a urmat. Erau calzi, blanzi, harnici, drepti, intelepti, si o parte importanta din omul care sunt astazi se datoreaza lor. Am invatat de la mamaia de la framantat de cozonaci (si acum ii vad mainile pricepute ori de cate ori framant un aluat), la ingrijirea pielii (avea un ten superb, si m-a invatat sa folosesc masti de fructe, tarate, lapte, etc), la empatie si compasiune. Inca mi-e dor de mamaliguta cu branza si zmantana sau cu telemea rasa (toate facute de ea), de borsul de pui cu taietei de casa, de pestele fript pe jar, cu saramura, te turtele coapte pe vatra, de strugurii tamaiosi din bolta. Sunt gusturile ce-mi amintesc de copilarie si pe care nu le-am mai gasit nicaieri. Mamaia era bucatareasa si croitoreasa (nu o data a trebuit sa cumpere si sa inlocuiasca materialul vre-unei femei, din care eu am facut cate-o rochita papusilor), era placuta si respectata de toate femeile din sat, dar ce mi-aduc aminte din ce spuneau ele e ca mamaia era o femeie cu simtul umorului foarte bine dezvoltat, mereu cu cate o poanta sau o farsa sub batic. Astazi fiica mea ii poarta numele, si sunt convinsa ca e mereu aproape, ca ne ocroteste si ne ajuta de-acolo de unde e. Pe tataia mi-l aduc aminte aminte seara, cand venea de la munca, si dupa ce se incheiau toate activitatile pe langa casa, se cuibarea cu cate o carte luata de la biblioteca sau adusa de mama. Mi-aduc aminte ca cele mai fericite zile ale mele erau cand veneau si-ai mei la tara si eram impreuna cu toti cei pe care-i iubeam.
    Copiii mei nu vor ramane cu amintiri asa frumoase, bunicii sunt departe, ii vedem rar, asta e pretul pe care-l platim pentru emigrare. Si asta ma intristeaza tare, caci rolul bunicilor in viata nepotilor e de-ai iubi si-ai rasfata, dar mai ales de-a impartasi din intelepciunea si bunatatea acumulata de-lungul deceniilor.
    Multumesc din suflet pentru oportunitatea de a-mi aminti si a scrie despre bunicii mei dragi.
    P.S. Incercam laptele bio Olympus la vara, cand venim in tara.

  • Adriana spune:

    Buna printeso,
    Iti citesc povestile cu mare drag de ceva vreme. Povestea cu bunicii m-a uns pe suflet pentru ca si eu imi amintesc de copilaria la tara ca si tine, ca de o perioada fara griji, fermecata, cu gogosi si clatite, cozonaci si paine proaspata de casa, rosii din gradina vara si prune toamna. Nu i-am mai vazut pe bunici de sase ani, fiind plecata din tara, si ma doare cat de dor imi e de ei.

    Eu asa imi aduc aminte de Mosu’ Todor:
    Oala rosie transpira pe marginea sobei, bulbuci de apa se ridica la suprafata pentru a se intalni cu malaiul care pluteste in forma unui munte din care se desprind bucati cu fiecare clocot de apa. Degete, ca niste ramuri ce parca se rasfira din trunchiul unui vechi stejar, apuca oala si o coboara pe podea unde batranul separa apa clocotinda si se apuca sa amestece malaiul umed cu cel uscat. “Mai pune niste cir, draga Mosului” imi zice mie in timp ce amesteca cu un bat lung in oala. Malaiul se transforma intr-o pasta aurie care se joaca si tresare si zvacneste si suspina in timp ce se lasa modelata de batranul care a repetat acelasi ritual probabil de mii de ori. Noi, nepotii, privim fascinati la oala rosie, arsa de foc, care acum are o tenta visinie, cu un interior galbui care gazduieste pasta aurie care inca mai freamata si se roteste cu miscari circulare in jurul batului manevrat de batran. E ca un dans, un du-te vino, un mod de viata. Noi, nepotii, stim ca odata ce Mosu’ a terminat de framantat pasta aceea aurie o va lasa in oala cateva minute, pe plita sa isi adune sufletul, apoi tocmai cand pasta aurie va simti ca are parte de odihna mult asteptata dupa atatea framantari va lua oala o va zdruncina de cateva ori pana cand pasta aurie se va desprinde de fund iar apoi o va tranti pe masa deasupra unei bucati de lemn. Odata ce batranul va ridica oala de deasupra lemnului, aburinda si tematoare de noile imprejurari, mamaliga va ocupa loc de cinste la masa de seara. Cu o bucata de sfoara, batranul va taia fiecaruia cate o bucata zdravana din mamaliga care umple casa de miros si gadila narile cu abur.

  • Alina spune:

    Offff mamaia mea draga . S-a stins acum 5 ani și tot plâng când mă gândesc la ea . Plâng și acum … A fost idealul meu de femei puternica . A reușit sa crească 4 nepoți de la câteva luni pana când ne-am mărit și vacantele nu ni se mai păreau așa fun la tara . Vara de vara mama ne ducea la ea și acolo rămâneam pana la începerea scolii. Și câte invidie stârnea în sat și vorbe ca ea creste nepoții , ca îi aduce fisa pe capul ei și în fiecare toamna avea grija sa ne echipeze pe fiecare în parte cub de toate pentru școală plus bani de buzunar . Pana în clipa în care a închis ochii a fost sprijinul mamei mele … doamne dacă știam ca o sa plece de lângă noi așa deodată m-as fi dus la ea nonstop. Acum când scriu îmi curg lacrimile și parcă îi simt palmele aspre de munca Cum mă mângâie . As da orice sa mai primesc o sapuneala de la ea ca atunci când o supărăm . A luat cu ea cele mai bune gogoși și cel mai bun lapte cu tocmagi (tăieței de casa )…à luat cu ea o parte din mine . Încă o mai am trecuta în telefon mamaie. Sunt mamă și al meu copil nu o sa aibe niciodata copilărie ca a mea la tara . Nu are cum… părinții mei locuiesc la oraș și sunt prea departe de noi , mult prea departe, dar o sa țin sa îl învăț sa zică mamaie . O sa îl învăț ca pentru mine a însemnat foarte mult . Nu o prea aibe cui sa îi spună … bunica paterna nu vrea sa îi se spună mamaie …ça ea nu este mamaie …da nici bunica nu este….
    Am avut și bunici din partea tatălui dar nu am fost deloc apropiați și nici nu m- a afectat ca nu mai sunt .
    La mamaie a mai rămas tataie. Om blând și frumos . Oare mai apuc sa îl mai văd ?

  • lorena spune:

    Ce frumos!!! Si eu am amintiri.cu bunicii mei din partea mamei unde am crescut pana am mers la scoala. Bunicul lucra la o ferma si nu pot sa nu imi amintesc cu drag cum plecam dimineata cu el in caruta peste dealuri sa ajunga la servici. El ma invatat dragostea pt animale si de aici mi se tragea pasiunea mea pt cai. Imi mai aduc aminte cu drag cum.aducea banii acasa si ii rasturna pe pat su ma punea sa ii numar… Normal ca la sfarsit ma alegeam su eu cu ceva :). Pacat ca a plecat dintre noi in 1987. Dar a plecat si a lasat in urma multe amintiri frumoase. Bunica mai traieste si acum dar e bolnava are 85 de ani di sper sa o tina d-zeu in viata sa ajung sa o mai vad ca au trecut 6 ani de cand nu ne-am vazut. (eu locuiesc in spania). Si tare imi doresc sa imi vada copiii pt ca stiu ca ma iubit mult si toata educatia pe care o am acum e meritul ei. Sunt multe amintiri frumoase chiar si cu bunicii de pe tata unde ne intalneam in vacante cu toti verisorii si ne placea la nebunie sa mergem la bunici pt ca ne lasa sa facem ce vrem noi. Nu ne certau dk mancam de pe jos,dk mergeam descult prin iarba, dk ne jucam cu noroi, dk omoram puii de gaina ca le faceam baie si ii innecam:). Atat auzea „vai vai ce ati facut” si noi fugeam razand prin gradina nu ne pedepsea cum facem noi acum dk gresesc copii nostri cu ceva mai grav. Si cred ca toti care au avut bunici la tara in ziua de azu isi aduc aminte cu drag.
    Am multe.de povestit cu drag dar lacrimile nu ma mai lasa asa ca inchei aici.
    O seara frumoasa

  • Mihaela spune:

    Ioana, tu cat ai plâns când ai scris postul asta???

  • Rox spune:

    un blog superfain… mi ati rascolit toate amintirile…

  • Diana D spune:

    Doamne ce frumos!! M-a emotionat povestirea si mi-a starnit amintiri, dar am plans mai abitir la comentarii! Eu nici macar nu mai sunt in tara, si cand imi aduc aminte de vacantele la tara, cu mamaie, tataie, si toata familia, nu pot face altceva decat sa imi doresc sa cunoasca si copiii mei macar jumatate din lumea aceea. Multumesc din suflet pentru amintiri, si sper ca vreodata sa te cunosc si eu. As veni la petrecere daca as putea! Desi am emotii numai imaginandu-mi cum ar fi sa ne cunoastem, cand eu stiu atata despre tine (e adevarat, numai ce vrei tu sa stim, dar tot e mult!)… Azi imi esti mai aproape ca niciodata! Multumesc!

  • Angelica spune:

    Cate amintiri care iti scalda ochii in lacrimi. Mamaie, tataie, bunicul si bunica din partea mamei – persoane care acum nu mai sunt – dar care m-au primit cu caldura si care m-au ocrotit primii cinci ani din viata. Mamaie care tot timpul robotea si avea toate lucrurile puse la punct, tataie (un munte de om) care lucra ca mecanic pentru autobuze si care era foarte apreciat in sat; bunicul era fierar, iar bunica – la fel ca mamaie – era tot timpul ocupata cu casa si gradina. Oameni minunati langa care am mancat mamaliga aburinda taiata cu ata, la bunici nu se pomenea altfel. Si se manca pe o masa foarte, foarte joasa, stand pe jos, vara in tinda. 🙂 Ca sa nu mai spun de parul din curte de unde am mancat cele mai bune pere; daca ma concentrez suficient, inca le mai simt gustul.
    Pentru mamaie si tataie, am fost prima nepoata de la cei trei copii si se mandreau foarte tare cu mine; tataie ma lua dupa-amiezele, dupa ce venea de la serviciu, sa-mi dea un suc si apoi ma trimitea singurica acasa pentru ca toata lumea din sat stia ca sunt „fata” Anei si a lui Culai (de la Neculaie). 🙂
    Si sa nu uit de florile din curtea bunicii; erau niste flori atat de frumoase, colorate care imi umplu sufletul de bucurie chiar si acum cand imi amintesc de ele dupa 30 de ani…
    Nici pe mamaie si tataie din partea tatalui nu-i pot uita; atat de gingasi si primitori; acolo am mancat cel mai bun lapte de capra batut, cele mai gustoase zarzare… Hmmm… Cate amintiri pot avea loc in sertarele mintii si, mai ales, sufletului nostru…
    Ma bucur ca am avut ocazia sa le depan aici pentru ca nici nepotii si nici copiii (daca o sa am vreodata) mei nu vor avea ocazia sa cunoasca aceste lucruri. Nu pentru ca nu ar avea bunici, insa vremurile de acum sau din viitor sigur nu vor mai avea aceeasi savoare… Asta nu inseamna ca nu vor avea caracterul propriu si savoarea proprie…
    Ioana, multumesc!!!

  • Elena spune:

    Eu am scris un text despre copilaria si familia mea draga pe blog. Aici este linkul: http://eidoi.wordpress.com/2014/06/04/parizerul-pane/

  • Vio spune:

    Cine se mai poate lauda ca mine cu 8 bunici frumosi si buni ? 🙂 Viata n-a fost usoara cu ai mei parinti, fiecare dintre ei pierzand primul sot / sotie cand erau foarte tineri (primul sot al mamei mele a murit intr-un accident de masina, la 2 ani dupa ce s-au casatorit iar prima sotie a tatalui a murit la nastere surorii mele); dupa ce au trecut prin tot iadul asta, s-au intalnit, si-au unit copiii (mama un baiat, tata o fata) si si-au unit si familiile extinse. Chiar daca copiii lor s-au dus, socrii parintilor mei au facut intotdeauna parte din viata noastra si au fost strigati mereu ‘mamaie’ si ‘tataie’ de toti nepotii, fie ei de sange sau nu. Am amintiri frumoase cu toti, de la branza de capra si merele uscate de la bunicii din partea primului sot al mamei, pana la socata rece de la beci si casutele mesterite cu drag de bunicul din partea mamei, tamplar talentat; de la ciresele de mai din curtea bunicilor din partea primei sotii a tatalui, pana la nucile cu sare si paine si colarezii cu lapte pe frunza de nuc de la bunicii paterni, cei care m-au si crescut primii ani din viata. De la toti am primit sfaturi, cu toti am ras si am plans si tot timpul am considerat ca sunt cea mai bogata din lume, cu asa familie mare, cu toate ca lipsurile erau mereu acolo. S-au dus pe rand si acum, din 8, mai am 2, un bunic si o bunica, din ‘ramuri’ diferite si la care parca ajung prea rar.
    Legat de mamaliga, sa stii ca bunica din partea tatalui meu facea, in fiecare zi, cate 3 mamaligi : dimineata, la pranz si seara. Bunicul nu manca paine decat foarte rar si pentru el era musai sa fie mamaliga proaspata si calda la fiecare masa. Lapte in ceaunul de mamaliga am mancat si noi dar si mamaliga rece, taiata felii, frecata cu sare si usturoi si coapta pe plita – parca simt si acum mirosul care umplea toata casa. Si turte in ceaun, cu branza si magiun, scovergi cu zahar sau cu miere, pepeni adusi de la camp si raciti in beci si cate si mai cate…uite ca iar mi s-au umplut ochii de lacrimi 🙂
    Pentru copiii mei, daca vor fi si cand vor fi, imi doresc 4 bunici sanatosi si chiar de n-o fi sa aiba unde sa mearga ‘la tara’, macar sa se bucure de bratele lor cat mai mult si peste ani, sa scrie si ei aici ce bunici grozavi au avut ei 🙂

  • Gloria spune:

    Si eu mi-l amintesc inca pe bunicul meu, desi a murit acum mai bine de 20 de ani…Stateam impreuna pe balconul apartamentului de la etajul 5 si mancam nuci pe furis sa nu se prinda bunica…Ma tinea pe genunchii lui si imi spunea Doia in loc de Gloria…Uneori ma lua cu el la carciuma de cartier si imi dadea sa sorb spuma de la bere 🙂 A murit cand eu aveam vreo 4 ani si bunica mi-a spus ca a plecat in Italia cu alta femeie, de teama sa nu-mi provoace vreun soc…

  • Andreea 28 spune:

    Frumoase amintiri!!! si noi am copilarit , in vacantele de vara la bunicii materni. Ce bine era !!!
    Sambata faceam foc afara, in cuptor sa se coaca cozonacii,( pe care nu-i puteam manca imediat ce erau gata..trebuiau sa zica rugaciunile) apoi puneam oala cu apa rece sa se incalzeasca sa facem baie, ca tot omu, afara, infasurati apoi intr-un ceraceaf aspru, de bumbac….
    cum spalam hainele o zi intreaga si le clateam cu apa rece de fantana si intotdeauna spalatul se termina cu o bataie cu apa, cum trebuia sa culegem fasole uscata dintre porumb si nu ne placea deloc, cum bunicule ne cumpara de la oras bomboane si lubenita, cum pelcam toti duminica la scladat in sat, cum in fiecare seara ne spalam pe picioare in lighean, toti 3 fratii si fiecare vroia sa fie prrimul sa se spele in apa curata, cum culegeam prune pt tuica, cum mama ne telefona la posta in sat cu taxa inversa, multe amintiri sunt….si adevarat ai spus, copiii nostri nu se vor putea bucura de ele

  • Andreea spune:

    Sa stii ca ati putea sa luati in considerare varianta sa va mutati „acolo”, la bunici:) …. in ciuda tuturor avantajelor rationale de a sta aici, unde deja v-ati facut un „rost” al vostru, daca totusi ati face un pas atat de curajos, sunt sigura ca peste ani si ani nu veti regreta deloc ca ati plecat:)

  • Oana spune:

    Imi place sa te citesc, ma prind unele postari si ma faci sa re/traiesc lucruri pe care le-am uitat poate sau la care nu ma gandesc foarte des, de exemplu acum, si eu ma vedeam in casa bunicilor si imi aminteam cum mancam dimineata dulceata cu telemea si ceai de menta sau cum jucam remi cu bunicul meu care nu mai e, sau cum pregateam mancare pentru puisorii mici ce alergau in toate directiile prin curte…dar jur, cand in tot amestecul asta de emotii si amintiri, dau cu ochii de olympus ma simt asa..pacalita. Nu e prima oara cand ma surprind asa si am vrut sa iti mai scriu si alta data dar am abandonat ..zau, nu ar fi mai fair daca ai pune o avertizare de publicitate la inceput??

    • Printesa Urbana spune:

      este tag publicitate sub titlu, nu stiu daca se vede si de pe smartfon, tema de mobil nu include taguri din pacate si nu am timp acum sa schimb tema de mobil doar pt asta, cind voi reface si tema de mobil neaparat o sa corectez si asta.
      cit despre pacaleala, mi se pare jignitor sa ma acuzi de asa ceva, dar nu mai reiau discutia. esti libera sa nu ma mai citesti deloc.

  • Oana spune:

    Da, nu stiu cum apare pe laptop, pe telefon nu se vede.
    Nu te-am acuzat, am spus doar ca asa ma simt eu. Cred ca daca vroiam sa te acuz ar fi sunat putin altfel mesajul.

  • Catalina spune:

    Am avut norocul sa cresc intr-un sat de Delta,bunicii nu mi-i amintesc foarte bine,ambii au murit cand aveam 3 si respectiv 4 ani…amintiri destul de neclare cu ei.Amintiri am doar cu bunicile,de bunica din partea tatalui nu eram atat de apropiata,desi locuiam la 10 minute distanta,o vedeam de 3-4 ori tot anul.In schimb cea mai importanta figura a fost si este pt mine bunica din partea mamei,pe care o numeam ,,buna”.Nu era zi sa nu fim noi la bunica,sau bunica la noi acasa.Cea mai buna mancare gatita de buna era pestele proaspat,prajit,cu o paine calda si o salata de rosii alaturi,dar mai facea si o scrumbie coapta in hartie,afara,pe plita ,de asa mi-e un dor de ea,imi ploua in gura cand scriu.Bunica ne-a tinut aproape pe toti din neam,nu era sarbatoare la care sa nu fim toti,familia mea si familiile surorilor mamei mele.Toti,unchi,matusi,verisori,mari si mici,era la gramada si atat de dor imi este de vremurile alea.Singurul lucru pe care il uram maxim,era atunci cand se coceau corcodusele si trebuiau adunate pt tuica,prin luna iulie,era un calvar sa adunam fructele,si avea nene,bunica, un corcodus cat un tei. Si adunam ce adunam,apoi ne fofilam si eu si verisorii mei si fugeam la un canal,la baie.Seara primeam banii de inghetata promisi,desi nu ne indepliniseram sarcina.Bunica nu mai este printre noi de 8 ani,dar ori de cate ori reusim sa ne mai adunam toti din neam,destul de rar totusi,o pomenim cu drag si cu mult dor.I-am dat fetitei mele,care acum are 7 luni,numele bunicii mele,Meltiada.Printesa,iti citesc blogul cu mult drag,amuzament si interes.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *