Eu, mama și colega Natalia ajungem primele în fața muzeului de artă și istorie din Leiden. Peste câteva minute îl vedem și pe el, aproape alergând spre noi. A întârziat două minute. Nu se face.
Când mai are trei metri până la noi, proful strigă cu brațele deschise:
-Bună siua! Ce mai faci? (cu acent pe i-ul de la final)
-Bine, îi răspunde mama, în timp ce el mă îmbrățișează pe mine.
-Gaat het? îl întreb din strânsoare (adică Ce mai faci în limba lui)
-Sunt fericit, spune el, tot în română. Neapărat. Desigur, completează, şi chiar arată foarte fericit.
Îi zic în olandeză că româna lui e tot mai bună. Vin și celelalte colege, ne știm de la cursurile de olandeză, acum nu mai facem cursuri, dar ne vedem regulat să mergem cu proful la muzee. O româncă, o ucraineancă, o turcoaică și o moldoveancă. Plus mama, când se nimereşte la mine.
Așa, noi ne exersăm olandeza, iar el se menține activ. Încă predă, dar mai puțin ca înainte.
Ne așezăm la o cafea înainte să intrăm în muzeu.
-Ești bini? o întreabă proful pe mama.
-Sunt bine, zice mama. Și tu?
El are 72 de ani. Mama, 69.
-Foarte bine, zice el. Sunt profesor de limba olandeză.
Apoi mă întreabă în olandeză care e cuvântul românesc pentru atunci când ninge și bate vântul.
-Viscol, îi spun. Dar e doar pentru zăpadă.
-A, zice el, noi avem unul care e valabil și pentru nisip, frunze, orice e ridicat în aer de vânt puternic.
Normal că au. Apoi vrea să știe dacă invitația mea la București a rămas valabilă. Vrea să vină în august. Îi spun că da, poate sta la noi, ne plimbăm împreună, îi fac un tur fain.
-Goed, zice în limba lui, atunci continui cu cursul de limba română. Vreau să mă descurc bine până la vară.
Sunt sigură că va reuși. Așa cum a reușit cu poloneza, spaniola, germana și franceza.
Se ține activ. În România are de gând să stea o săptămână la mine, să vizităm Bucureștiul, apoi se duce în munți să se plimbe o săptămână cu un grup organizat. Wandelen. Mers pe jos de plăcere. Anul trecut a vizitat Republica Moldova, la o altă elevă de-ale lui. Anual merge vara și în Polonia, la un festival de film. Are prietene în Franța pe care le vizitează periodic, să se plimbe cu ele prin pădurile lor.
Și mama e activă. Călătorește, socializează, citește.
Mi s-a părut așa de drăguță poza asta, pe care am făcut-o din greșeală în fața muzeului.
Doi oameni din două lumi atât de diferite, care totuși au atât de multe în comun. Îi ador și le mulțumesc, sunt niște modele tare bune.
Atât de mult îmi place să observ cum se amestecă lumile, limbile, experiențele, oamenii înalți cu cei mai scunzi, Vestul cu Estul, umbra cu lumina.
-Tu eşti fericit? mă întreabă la un moment dat.
– Nu prea, îi răspund.
– Nu întselegi, îmi răspunde.
– Bine, OK, da, sunt fericită!
Asta înțelege.
– Desigur, neapărat, îmi spune, şi mă bate pe spate atât de straşnic încât îmi cad ochelarii de pe cap.
Râd şi râde şi el. Limbaj universal.
