Suflete cu dizabilități

Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, concepută de Națiunile Unite în 2006 și ratificată și de România prin legea 221/2010 spune că: “Persoanele cu dizabilități includ acele persoane care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți“. La nivelul Uniunii Europene, dizabilitatea este considerată o problemă a întregii societăți, ceea ce întărește sentimentul de responsabilizare a comunității față de crearea unui mediu prietenos, fizic și al atitudinilor, pentru incluziunea persoanelor cu dizabilități. Sursa: Unicef.ro Adaug și că toți copiii cu dizabilități au aceleași drepturi ca ceilalți copii, respectiv dreptul la fericire, la integritate fizică și morală, și la educație. Au, de asemenea, dreptul de a fi iubiți necondiționat și de a nu fi discriminați.

shutterstock_186309818

În România există informații despre aproximativ 60.000 de copii cu diazbilități (probabil cifra reală e ceva mai mare). Mi se pare groaznic de trist că niște sute de mii de alți copii din jurul acestor copii diferiți sunt învățați să-i urască, să se ferească de ei, să-i respingă, să-i arate cu degetul. Când ei au atâta nevoie de acceptare, căci viața lui este oricum un calvar. Aproape jumătate dintre copiii cu dizabilități merg la școli normale, de masă. (Sursa: Unicef.ro) Cu siguranță nu e ușor pentru nimeni, acești copii merg însoțiți de părinți la cursuri (cel mai adesea, părintele acela trebuie să renunțe definitiv la serviciu, pentru a se putea ocupa non-stop de copil), ceilalți elevi și profesorii trebuie să dea dovadă de multă răbdare și înțelegere pentru a integra copii cu dizabilități, dar se poate, iar evoluția acestor copii după ce sunt asimilați este uimitoare. Vorbim despre copii cu pareze, sindrom Down, autism, ADHD, cu retard fizic sau psihic. E un subiect care mă preocupă, am făcut reportaje în centre de recuperare, am vorbit cu părinți cu copii cu dizabilități, cu psihologi și cu profesioniști care luptă pentru recuperarea acestor copii. Sunt departe de a înțelege fenomenul, care e complex și foarte dureros, dar aș vrea totuși să scriu despre ce am aflat în timp despre el.

Ce cred eu că ar trebui să știe părinții de copii sănătoși despre părinții de copii cu dezabilități

Nu aveți idee prin ce iad trec acești oameni. De câte ori au fost siguri că le-a murit copilul. Știți cât de greu e să stai după o ușă de bloc operator și să crezi că n-o să-l mai vezi niciodată viu?

Știi căt este de dureros să te gândești că tu l-ai adus defect pe această lume care numai drăguță nu e? România este unul dintre cele mai crude state cu cetățenii ei cu dizabilități. Nu există facilități, școli, oameni specializați să lucreze cu aceși copii, serviciile medicale speciale sunt de tot râsul, la fel și asistența socială și ajutoarele de la stat. Oamenii sunt cruzi, egoiști, nu au empatie, răbdare. Și uite-așa un copil diferit ajunge să fie urât de colegii lui, să nu fie primit în clasă la școală, să fie dat jos din autocarul pentru excursie. E etichetat drept rău, obraznic, handicapat, retardat. Când el este un copil bolnav, care are nevoie de susținerea noastră, a tuturor.

Acești părinți greu încercați au nevoie de îmbrățișări, de ajutor, de invitații la socializare, de empatie, de umeri pe care să se reculeagă. Nu au nevoie de priviri care judecă și ard, de plângeri la inspectorat, de shaming pe Facebook. Le este groaznic de greu. Viața lor e o rană deschisă.

Puneți-vă în locul acestor părinți. Dacă ați fi voi? Să nu dormiți noaptea de grijă că atunci când voi nu veți mai fi, se va alege praful de copilul vostru, care e complet dependent de mama sau de tata? Că nu există școli speciale adevărate, iar la școala normală, de care copilul diferit are atâta nevoie, e întâmpinat cu ură și frică? Știu, tu vrei să-ți știi copilul în siguranță. E nevoie de multă răbdare și toleranță, e nevoie să îți înveți copilul cum să se apere și cum să privească copilul diferit cu empatie, nu cu ură. Trebuie ca dascălii să știe să gestioneze copiii dificili, dar cum să facă ei asta, când nu au pic de empatie?

Ce cred eu c-ar trebui să știe un educator, învățător sau profesor care lucrează cu copii diferiți în școli și grădinițe normale, de masă

Că rolul lor nu este să-i vindece pe acești copii, ci să le ofere un spațiu sigur și confortabil în care ei să se dezvolte în ritmul lor. Să nu îi eticheteze și să nu permită etichetarea lor de alți copii. Să îi ajute să se integreze. Să explice celorlalți copii care sunt suferințele copilului special, prin povești vindecătoare despre ființe diferite. Să se asigure că ceilalți copii sunt în siguranță atunci când interacționează cu copilul diferit. Să indentifice punctele forte ale copilului și să le stimuleze pe acestea. Să nu renunțe ușor. E greu, e foarte greu, însă miza e viața unui copil care deja a suferit enorm.

Toți copiii, cu dizabilitate sau nu, reacționează la blândețe, la vorbe calde, la priviri iubitoare, la brațe întinse. Toți copiii vor atenție și iubire, iar copiii speciali au nevoie de un dram în plus. Sunt foarte solicitanți, e drept, dar nu e vina lor. Ei vor doar să fie iubiți, ca orice copil.

Un ghid detaliat pentru dascăli care lucrează și cu copii diferiți am găsit aici, este un document pentru SUA, știu că sunt pe-aici mulți educatpri și profesori, poate vă e de folos.

Ce cred eu c-ar trebui să-i învețe părinții pe copiii lor despre colegii lor cu dizabilități

Că acești copii au o mare suferință. Știu și ei că sunt diferiți, că nu pot orice, că le lipsesc lucruri, că nu sunt întregi. Asta îi doare, orice ar face. Au nevoie de înțelegere și toleranță din partea celorlați copii, nu de jigniri și priviri pline de ură. Învățați-vă copiii să vadă dincolo de comportamentele neplăcute. Să se apere, dacă e cazul, dar fără să provoace suferință. Să ofere o mână de ajutor, să invite la joacă. Să aibă răbdare, înțelegere. Copiii diferiți au atâta iubire în ei! De ce să le-o răsplătim cu ură?

Copiii noștri vor întâlni în viața lor oameni de tot felul. Unii agresivi, alți bolnavi, alții foarte diferiți de ei. Lecția acceptării, a dragostei de om, oricum ar fi el, e bine să le fie predată de mică, pentru binele și echilibrul lor. Un suflet crescut cu ură și teamă față de semeni nu crește frumos. Și uite-așa se nasc suflete cu dizabilități, care fac mult mai rău sieși și lumii întregi decât poate face un copil cu dizabilități.

Aș vrea să vă gândiți la asta. Să vorbiți despre asta cu copiii voștri. E și asta parte din devenirea lor, din viața noastră.

Sursa foto: copii cu dizabilități via Shutterstock.com

Pin It

64 Comments

  • Mira 2 spune:

    Ioana, pe când un articol despre copiii ţigani?
    Despre discriminarea la care sunt supuşi si care în 99% din cazuri se învaţă în familie?

    • corina spune:

      Vaaai, da. Ce mi-e dat sa vad in jururl meu ma ingrozeste, desi nu sunt cadru didactic si nu am contact pemanent cu copiii altora, insa e imposibil sa nu vezi in parcuri si pe strada.

      @Ioana, mi-au dat lacrimile. Sper din suflet sa fim generatia aia de parinti care isi invata copiii empatia, acceptarea.

  • elisa claudia spune:

    Excelenta tema( si abordare), Ioana.M-a infiorat adevarul acestei fraze: Romania este unul dintre cele mai crude state in privinta cetatenilor cu dizabilitati. Articole ca acesta sunt deschizatoare de minti si de inimi.

  • adela irina spune:

    Fetita mea de 4 ani si 7 luni are la gradinita 2 colegi cu dizabilitati (o fetita cu autism si un baietel cu dizabilitati fizice). As vrea sa mentionez ca pentru mine a fost un plus la alegerea gradinitei, fiind o gradinita normala (din ce am inteles, copiii au fost respinsi in mod repetat la alte gradinite). I-am explicat domisoarei mele inca de la inceput cum stau lucrurile, iar ea a tratat situatia foarte natural. Prietenii mei speciali, asa ii numeste. Copiii i-au integrat foarte bine pe cei doi in grupul lor iar acestia din urma sunt foarte fericiti.
    Chiar am observant un progres la fetita, in sensul ca la ultima serbare a reustit sa spuna cateva randuri dintr-o poezie, in conditiile in care nu vorbea deloc cand a venit.Iar baietelul este indrumat de colegii lui, ajutat sa se aseze pe scaun, ajutat sa foloseasca anumite jucarii, etc.
    Ei sunt prieteni toti si doar asta conteaza 🙂

  • Ionelevici spune:

    In caz ca sunt printre cititori parinti din Timisoara care au copii cu dizabilitati, as vrea sa mentionez aici centrul Scoala Mamei Junior. Cei care lucreaza la centru sunt oameni deosebiti, empatici, bine pregatiti. Poate ca mai sunt si alte centre in Timisoara, dar eu stiu doar de acesta si il pot recomanda fiindca am vazut cum lucreaza cei de acolo.

  • Bibi spune:

    Vorbesc in calitate de parinte de copil sanatos eu, nu stiu cat de greu le poate celor cu copii speciali. Imi plange inima penteu fiecare parinte si copil care se lupta cu asa probleme. Dar ma uit la copila mea si vad ca cel mai greu e sa ii feresti de contaminarea adultilor din jur. Ea nu are judecati si prejudecate pe care sa i le combat. Doar unele pe care as vra sa nu le dobandeasca. Sigur, are doar 3 ani, dar incerc sa ii explic natural de ce nenea merge cu baston sau e in carut cu rotile. Copiii inca sunt la fel pentru ea. 🙂

    • corina spune:

      Exact la asta ma gandeam si eu cand am citit. Copiii sunt in esenta toleranti daca nu le bagi in cap prejudecati si etichetari. Lor nu le pasa ca celalalt copil e diferit, fie ca vorbim se sex, culoare, religie sau dizabilitate.

  • Sorina Ene spune:

    Baietelul meu are ADHD, darinvatatoarea si toti profesorii se poarta minunat, nu am de ce sa ma plang.

    • loredana spune:

      buna a mea are tulburare din spectru autist predominant limbaj cand am inceput gradinita nu zicea nimica iar acuma in grupa mijlocie vorbim in propoziti simple mai e de lucrat am avut noroc de o educatoare exceptionala care a integrato in grup si toti copii o protejeaza ….si parinti intelegatori ………

  • Roxana spune:

    Nu exista copiii rai! Cei care la un moment sau altul par „rai”, ascund o mare suferinta, cu atat mai mult acesti copiii deosebiti, dar de unde toleranta, ca popor suntem caracterizati de orice altceva, numai de toleranta si acceptare nu 🙂

  • deea spune:

    articolul asta a pornit de la cazul mult mediatizat din ultimele zile. parintii aia chiar au facut tot posibilul sa il ajute pe cel cu retard sa se integreze, chiar daca familia lui nu s-a implicat mai deloc. ce au primit in shimb? sa vedem:
    – copiii lor au fost batjocoriti, injurati, batuti, amenintati cu moartea de acest „suflet cu dizabilitati”. oare ceilalti copii nu merita si ei sa fie protejati? sau ceilalti nu sunt suflete, deci merita sa stea in teroare continua la scoala.
    – au invatat pe propria piele ca daca te duci la scoala, inveti, si iti vezi de treaba ta, primesti in schimb injurii, batai si amenintari. daca iti ceri drepturile de om, cum ar fi sa nu fii agresat fara motiv, terorizat, rezulta ca nu esti un suflet empatic. un bun start in viata, nu-i asa?
    – parintii celor normali (oare il discriminez pe handicapat daca ii numesc pe ceilalti normali?) au facut toate demersurile necesare – sedinte, gasirea de solutii la inspectorat, impunerea unui insotitor, vorbit cu copiii sa il accepte etc. si abia in ultima instanta protestul, cand nimic nu s-a intamplat, dupa un an de zile in care copiii lor au mers la scoala in teroare si unii dintre ei s-au intors batuti si cu oase rupte, si-au permis si ei „aroganta” de a protesta pentru viata si integritatea copiilor lor. ce sa spun, nesimtitii naibii, rai mai sunt.
    – sa mai apelez oare si la argumentul : ai copii. ce ai face concret daca un „suflet cu dizabilitati” ti-ar baga agresa copilul in repetate randuri? poate ca ai vorbi cu parintii lui. ei bine, fara succes. poate ai acuza cadrele didactice. guess what: ele nu au pregatire pentru cei cu nevoi speciale si nici n-au centura neagra, nici nu pot sta non stop cu cel cu dizabilitati, pentru ca trebuie sa ii supravegheze si pe ceilalti, inclusiv pe al tau. poate ca te-ai duce la inspectorat si pe la alte institutii ca acel copil violent sa aiba insotitor – dar acel insotitor constati ca a venit doar 2-3 zile, parintele lui la fel. se fac comisii, sedinte, toate inutile, si uite asa faci tot posibilul sa rezolvi situatia in mod legal si nediscrimnatoriu, trece un an in care copilul tau nu mai invata mare lucru la scoala pentru ca toate orele sunt perturbate de acest „suflet bun” care, ocazional, ti-l mai ameninta pe al tau si ti-l mai si bate, dar ai noroc totusi, pe altii i-a bagat si in spital, pe cand al tau s-a ales doar cu niste vanatai, traume si zgarieturi. uite asta prin asta au trecut parintii si copiii din Pitesti pe care ii acuzi de discriminare.
    dar tu ce ai face in mod absolut concret in aceasta situatie? l-ai muta la alta scoala? well, asta e chiar discriminatoriu. ai face demersuri sa infiezi acel copil? ce ai face TU in mod concret dupa ce ai epuizat parghiile legale si discutiile cu parintii?
    ps: n-am nici o treaba cu protestul de la Pitesti, dar imi place sa vorbesc pe caz concret. la teorie suntem toti specialisti.

    • Printesa Urbana spune:

      Am citit si pozitia cadrelor de la clasa, am citit cam tot ce am gasit despre subiect si tot ce mi-a ramas in cap este lipsa de empatie pe care a manifestat-o toata lumea fata de acest copil. Copilul meu a fost agresat in mod repetat la gradinita si am gestionat cu totii situatia cu multa delicatete, nici nu s-a pus problema sa nu mai duc copilul la gradinita sau sa-l trimit cu pancarta cu hatespeech.

      • deea spune:

        si cei de la Pitesti au facut la fel, inclusiv vorbit cu copiii lor sa il accepte… timp de un an de zile. in cazul tau la gradinita – situatia a putut fi gestionata cu parintii si educatoarele. daca nu putea fi gestionata ce faceai?
        eu te-am intrebat pe cazul de la Pitesti, unde toate parghiile au fost epuizate fara succes? ah, si sa nu uitam ca acel baiat are 13-14 ani – unii sunt bine dezvolati fizic, nu mai sunt chiar copii.

        • Printesa Urbana spune:

          Mi-e teama ca noi stim doar bucati de informatie, cred ca adevarul e undeva intre toate cele declarate de diverse parti. Eu sigur nu as fi lasat copilul singur la scoala daca specialistii ar fi spus ca are nevoie de insotitor. Si nu l-as fi lasat intr-un loc in care e limpede ca nu se poate integra. Nu stiu, are prieteni in clasa? E macar un copil acolo care se poarta vreodata frumos cu el? Cum i se adreseaza profesorii? Sunt multe aspecte pe care nu le stim, ce stiu sigur este ca lipsa urii nu poate face decat bine.

          • deea spune:

            si daca e adevarat tot ce spun ceilalti copii (tind sa cred ca este, daca erau rau intentionati faceau de la inceput protest). copiii pot fi foarte rai de multe ori, insa in cazul asta mi se pare ca le e chiar teama, si drept rasplata sunt prviti cu acuze si suspiciuni.
            inteleg ce n-ai fi facut, dar te mai intreb odata, data fiind situatia pe care am expus-o, hai s-o luam de data asta ipotetic (las o marja de eroare, poate presa exagereaza), ai tras toate parghiile legale si altele, n-ai urat acel copil, ai incercat sa il integrezi, ai vorbit cu copilul tau sa nu il discrimineze si sa il iubeasca, nu s-a rezolvat nimic, ce ai face concret?

            • Printesa Urbana spune:

              In primul rand as merge la familia cu pricina sa intreb: Cu ce pot sa va ajut? Copilul acesta sufera la scoala, sufera alaturi de el toti ceilalti copii. Va ofer sprijinul meu sa gasim solutii. Un terapeut mai bun, o scoala mai buna, un ajutor pentru parintele depasit, partener de joaca pentru copil, poate bani, poate jucarii, nu stiu.

              Acuma pe bune, oricand in viata te poti trezi cu un om agresiv, la serviciu, in bloc, ce faci, ii dai in cap sau incerci sa-l ajuti sa ii fie mai bine? Sa dispara problema, nu e a mea, I dont care? Si daca maine innebunesc eu, n-as vrea sa ma ajute lumea in loc sa dea cu pietre?

              • Anca spune:

                Tu vb serios daca intalnesti un om agresiv il intrebi cu ce poti sa-l ajuti? Adica stai sa o incasezi? Stii ce inseamna o pornire agresiva? Te-a pocnit si intrebi cu ce pot sa te ajut? Printeso traiesti in basme nu in urbă!!!!!! Fiul meu la scoala pana nu a invatat sa dea si el numai de incasa,baietii pe la 11 ani in sus se intampla sa se mai si bata,imbranceasca samd.daca esti slab si naiv ti le iei rau de tot,asa ca uneori in viata trebuie sa stii sa te mai si aperi si sa fii „bataios”. Nu stiu cazul concret despre care se discuta dar incearca sa iei legatura si cu ceilalti parinti,de suflete fara dizabilitati si fa tu ceva concret daca iti permite timpul,ca figura publica si cu influenta esti,pt acel suflet cu dizabilitate,ajuta-l cum spui pe el pe parinti,implica-te cu adevarat,ca ai resursele necesare. Daca tot ai deschis subiectul si ai mereu solutii la indemana pune-le in practica!!!!

                • Robo spune:

                  tu iti inchipui ca Ioana daca se intalneste cu un om agresiv se-apuca sa se bata cu el, de te miri asa?
                  tu asa faci?

                  eu nu fac asa, eu fug.

                  si oricum, aici era vorba despre copii.
                  da, in cazul unui copil agresiv, primul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa-i intrebi pe parintii lui daca ii poti ajuta cu ceva ca sa nu mai fie agresiv.
                  tu te apuci sa bati copilul?
                  sau il inveti pe al tau sa-l bata?

                  gizas craist.

                  • Anca spune:

                    O dar nu cred ca te-am inrebat pe tine. Si da afirmatia ei era despre oameni agresivi pe care îi intalnesti in viata(la servici,la bloc etc) pe care nu îi intrebi in general cu ce le poti fi de ajutor ci incerci sa te aperi:apelezi la institutii daca este cazul gen politie. Nu invat copilul sa loveasca sau sa bata dar daca este lovit se apara chiar daca asta inseamna sa loveasca. Tu ca baiat daca ai fost lovit nu te-ai aparat? Cred ca trebuia sa raspunda ea nu?

                    • Anca spune:

                      A si apropo unde ai citit ca ma apuc eu sa bat copilul? Cred ca nu e normal sa faci deduceri de genul asta. Daca au ei porniri agresive la gradinita,inchipuie-ti la scoala,in clasa a 7 a,nu neaparat exista unul agresiv ci in general baietii au manifestari de genul asta,iar parintii lor sunt uneori subiectivi,incerci sa stai de vb si nu rezolvi nimic , asa ca unii copii incerarca sa se descurce cum pot:lovesc si ei inapoi sau fug daca stiu ca nu pot sa dea; ma refer coflicte minore nu rupere de oase si scos de ochi. Iar fiul meu mi-a spus ca daca a fost lovit si s-a aparat a doua oara sau alta data nu s-a mai intamplat sa fie lovit pt ca acel coleg a inteles ca nici fiul meu nu sta sa o incaseze ca un sac de box,cam asta este realitatea.

                    • Robo spune:

                      pai o sa raspunda si ea, ce daca am raspuns si eu, e liber la comentarii.

                      hai sa-ti spun despre mine ca baiat: tata mi-a spus intr-adevar sa dau inapoi, mi-a aratat si cum, asta dupa ce i-am spus o data ca se ia unul de la bloc de mine.
                      a fost si destul de nervos atunci ca nu i-am spart nasul aluia, adica cum baiatul lui e atat de bleg incat sa-l bata altii.
                      asta era prin clasa a patra.

                      vreun an mai tarziu, tot la bloc, nu mai stiu cum am intrat in conflict cu niste baieti de la scara cealalta si am aplicat invataturile lui taica-miu, adica am dat si eu.

                      mi-a invinetit ochiul un baiat cu ocazia aia, tin minte si acum ca am vazut stele verzi, cred ca e singura data in viata – chiar am vazut stele verzi.
                      era un pic mai mare si deci mai puternic decat mine, asta a fost problema.

                      rezultatul acestui episod a fost ca a inceput sa-mi fie frica dupa aia sa-i spun lui taica-miu despre conflictele mele, ca sa nu fie nervos ca sunt bleg.
                      si nici nu m-am mai batut cu nimeni, niciodata, desi situatii conflictuale au mai fost.

                      problema cand iti inveti copilul sa dea inapoi e ca probabilitatea sa dea peste unul mai mare decat el e foarte mare, si-atunci se poate lasa cu accidente.
                      dar oricum, pentru mine ar fi fantastic sa am un copil care stie sa iasa nevatamat din situatii din astea fara sa se ajunga la bataie.
                      ca daca il invat sa se bata, pana la urma tot o sa dea peste unul care e mai bun decat el, si o sa si-o ia serios.

                      observi ca nu am zis nimic mai sus despre faptul ca sa incurajezi agresivitatea in copilul tau este gresit dpdv etic si in conflict cu valorile in care cred eu.
                      am dat doar argumente practice, care ar trebui sa fie valabile indiferent daca violenta ti se pare o idee buna sau nu, ca principiu.

                    • Printesa Urbana spune:

                      Haha, Robo, stai jos, vorbesti neintrebat? Nota 2 si treci la colt! :)))

                    • Sunflower spune:

                      Stiu si eu un caz cu elev cu CES care era in clasa a 6a si era cu vreo 3 ani mai mare decat restul. Ce credeti se pateau restul copiilor? Erau agresati fizic si vorbal, copilul avea o problema cu furia, deja incepusera sa puna hormonii stapanire pe felul lui de a fi si, drept urmare, a iceput sa agreseze sexual fetele din clasa si din scola ca nu prea stia de limite. Cu alte cuvinte era groaznic, te trezeai in mijlocul orei ca asta injura si ameninta printre injuraturi si tu trebuia sa mergi mai departe ca si cum e normal ce face el! Freaking amazing!!!

                    • Printesa Urbana spune:

                      Cred ca in astfel de cazuri, ar trebui sa intervina profesorul, copiii atat de agresivi si de greu de gestionat ar trebui sa fie insotiti non-stop de o umbra, de un parinte sau un psiholog care stie cum sa-l calmeze, sa-l scoata din mediul care-l suprasolicita si pe care el il tulbura.

                • Printesa Urbana spune:

                  Intalnesc oameni agresivi foarte des. Imi scriu multi sa ma injure, sa ma acuze etc. Da, exact asa le raspund, de fiecare data. Ii intreb cu ce pot sa-i ajut si in cele din urma se dovedeste ca agresivitatea lor era un strigat de ajutor. S-a intamplat sa ma ia de gat un domn pe strada. A fost groaznic, am crezut ca o sa ma omoare. Nu, pe el nu l-am intrebat cu ce pot sa il ajut, pentru ca imi era frica pentru viata mea, dar imediat ce as fi ajuns in siguranta, as fi facut asta.

                  Daca cineva ar sari la bataie, as fugi. Nu as lovi inapoi. Apoi, dintr-un spatiu sigur, as incerce sa inteleg si sa ajut.

                  Si da, fac cat pot pentru copiii cu dizabilitati, incerc sa inteleg, scriu, donez, mobilizez oamenii. Fac tot ce pot.

              • Ileana spune:

                Si, daca te duci si tatal copilului iti raspunde arogant: „- Dar e normal, e baiat, e normal sa fie mai agresiv”, dupa care iti intoarce spatele si pleaca? Atunci ce faci? Caz real, gradinita particulara, dupa ce o fetita a ajuns chiar la spital dupa ce a fost agresata de baiatul respectiv.
                Acum situatie ipotetica: daca lucrezi la corporatie intr-un open space si cum stai tu, concentrata cu ochii in monitor, vine un coleg care te loveste cu un obiect contondent de ajungi la spital cum procedezi? In urma acestui comportament irational repetat, crezi ca colegul va ramane in firma? Seful si colegii vor incerca sa fie empatici? Tu vei continua sa fii empatica cu el si sa incerci sa il ajuti sa ii fie mai bine?
                Eu sunt prima care sustine toleranta si empatia. Dar cred ca totusi trebuie sa vedem si limitele si situatia in ansamblu, cu punctul de vedere al tuturor persoanelor implicate. Da, copiii cu nevoi speciale trebuie intregrati si educati, dar exista si cazuri care nu pot fi integrate in societate. Mai vreau de asemenea sa precizez ca eu sunt aproape sigura din ce am citit in ziare, ca in cazul de la Pitesti este vorba in primul rand de o lipsa de implicare a parintilor si de o educatie defectuoasa (psiholoaga scolii le-a recomandat sa il duca la psihiatru, nu a mai primit nici un raspuns de la parinti, etc), nu neaparat de „nevoi speciale”.

              • Laura spune:

                La asta m-am gandit si eu, ca ceilalti parinti sa le ofere sprijinul lor financiar pt terapeut si insotitor parintilor copilului respectiv. Dar poate noua ne-a trecut asta prin gand pentru ca ne putem permite.
                Daca de la o luna la alta traiesti din datorii, cum poate fi situatia unora dintre familiile din clasa respectiva, nu iti iei angajamentul sa faci gesturi de-astea caritabile pentru cati ani or mai avea ei impreuna la scoala (si eventual si dupa).
                Si ce stim noi despre Bucuresti (ca salarii pt majoritatea) nu este valabil pt restul tarii, vorbind de joburi medii, nu de management.

              • deea spune:

                Parintii copiilor normali au facut cam tot ce descrii tu acolo timp de 1 AN de zile. 1 AN de zile copii lor au indurat traume si batai pentru integrarea „sufletului cu dizabilitati”, chiar daca nu erau nici obligati si poate nu au avut nici posibilitatea sa ajute. Fara nici un rezultat.
                Imi eviti intrebarea. CE AI FACE, CONCRET, DUPA CE (subliniez DUPA CE) toate aceste solutii ar fi epuizate fara succes iar copilul tau traieste in teroare la scoala? Astept raspuns concret.

                • Printesa Urbana spune:

                  Presupun ca m-as sfatui bine de tot cu un specialist bun si, daca si el ar fi de acord, l-as lua acasa si as incerca o forma de homeschooling, cu socializare pe perioade scurte, in fiecare zi, pe la activitati fizice, sporturi de echipa.

                  • deea spune:

                    Copilul tau o sa fie de acord cu asta? Daca nu, il obligi? Ai mai facut chestia asta cu alti copii? Ce rezultate ai avut? Ai putea sa faci asta si pentru copilul agresiv din Pitesti?
                    Totusi nu consider ca ar fi obligatia celorlalti parinti sa faca ceva mai mult decat sa isi protejeze copiii.

                  • deea spune:

                    Si mai e ceva: parintii copilului agresiv au ascuns celorlalti problemele psihice pe care le are. cum procedezi ca sa il duci la un specialist daca parintii refuza?

    • irina spune:

      „Copilul are probleme de natură neuropsihiatrică, cel puţin aşa suspicionez eu, pentru că are un comportament deosebit de violent, pe care nu-l poate controla prin propria lui voinţă. Agresiunea lui este extremă. Nu mai vorbim despre nişte gesturi de şicană, cum fac copiii la şcoală, vorbim despre lovituri exacerbate, despre ameninţarea că înfige compasul în ceilalţi şi în el. Le-a spus că-i spintecă şi că apoi se sinucide. Este o situaţie care-i traumatizează emoţional şi pe ceilalţi 29. I-am recomandat mamei, în mod oficial, din partea Protecţiei Copilului, să meragă cu băiatul la un medic neuropsihiatru, situaţie pe care mama a înţeles să o amâne.”, a declarat Simona Mosoia, psihologul şcolii.
      http://www.libertatea.ro/stiri/stiri-interne/protest-la-o-scoala-din-pitesti-din-cauza-unui-elev-bolnav-de-adhd-1631153

      1) Mama ”amana” sa mearga la psihiatru – de ce oare? Se teme ca, daca are dosar medical inregistrat ca la carte, cu diagnostic si de toate , scoala va putea s-o oblige intr-un fel sau altul sa-si retraga copilul de acolo ?
      2) Toata clasa de ”normali” ne-empatici si prost educati s-a coalizat contra unui copil ”cu nevoi speciale” care e discriminat, hartuit si respins din cauza de pura rautate?
      3) Copilul pare sa aiba un istoric cu probleme mari de comportare si in alte scoli, in alte clase – acum parintii s-au saturat sa-l transfere si se incapataneaza sa-l tina fix la scoala X. Ce alta scoala se va incumeta acum sa-l primeasca stiind ca e un fel de cartof fierbinte pasat in curtea ei?
      Undeva ceva nu se leaga. Ori in presa s-au exagerat relatarile despre agresivitatea lui, ori ceilalti 29 de copii sunt pe nedrept aratati cu degetul acum ca nu accepta un coleg mai altfel.

      • Lore spune:

        „În momentul actual nu prezintă o întârziere în dezvoltarea cognitivă. În opinia mea, minorul nu reprezintă un pericol social.”, a explicat Narcis Sima, psihologul copilului.
        Aceasi sursa prezentata de tine Irina, adica http://www.libertatea.ro/stiri/stiri-interne/protest-la-o-scoala-din-pitesti-din-cauza-unui-elev-bolnav-de-adhd-1631153

        • Irina spune:

          Exact, deci ceva e putred in DAnemarca. Cine minte si cine spune adevărul? Pe care din cei doi specialiști să.i credem? Eu nu sunt psiholog, așa că întreb ca omul simplu dacă aceasta capacitate cognitiva include si controlul agresivitatii. Adică 29 de copii au ajuns să nu intre la ora din cauza unui coleg …pare o situație limita.

          • Laura spune:

            Mircea Miclea:
            „Agresivitatea, de care se pling parintii, in cazul de la Pitesti, nu este o parte a simptomatologiei ADHD. E adevarat insa ca un astfel de copil, daca este prost tratat (de catre colegi, de catre cei care il au in grija, de psihologi sau profesori) poate deveni agresiv. Este insa o agresivitate defensiva, adica, mai simplu spus, esti „rau” pentru ca nu stii cum sa mai faci fata presiunii care vine din partea celorlalti.

            Daca este vorba de agresivitate in acest caz, ea se datoreaza modului inadecvat in care s-a facut managementul cazului, nu simptomatologiei copilului.”

            • Lore spune:

              Asa cred si eu: s-a tratat totul inadecvat. Tipic noua, s-a exagerat si dus totul la extrema.
              Cand citesc de cei „29 de copii traumatizati” imi vine sa ma iau cu mainile de par. Copii aia nu fac altceva decat ce vor parintii; parinti care sunt niste incuiati. Nu poti sa arunci cu noroi (cuvinte rostite sau scrise pe pancarde) in halul asta intr-un copil (fie el special sau nu) si sa te astepti sa nu reactioneze agresiv.
              Daca erau oameni cu cap (daca nu compasiune/ empatie), apelau la calea legala (intre adulti si institutii), NU implicau copii, NU proteste, NU scandal/ televiziune, etc.

    • corina spune:

      Si totusi, NU e vina copilului (anormal, cum ii zici tu indirect).

      Si ar trebui sa stim cu totii ca un copil neacceptat ajunge la violenta la un moment dat in viata, fie el copil cu sau faa dizabilitati.
      Problema nu e la copil, problema e la parinti, cadre didactice, insotitori etc, insa in nici un caz la copil.

  • Geo spune:

    Baietelul meu are un coleg cu dizabilitati la cresa (2 ani) si din cate am vazut d-nele educatoare incearca sa il integreze in grup, ceea ce este foarte bine. Tarziu am realizat ca este un copil special. Singura mica „problema” este ca al meu copil incearca sa ii imite plansul si miorlaitul, este altfel. Inca lucram la faza de a nu copia comportamentul altora.
    Cred ca este important ajutorul profesorilor si al colegilor. Daca colegii copilului ar primii informatii despre problema acestuia si cum ar putea sa il ajute, nu cred ca acestia s-ar opune.

  • Adriana B spune:

    Problema reala este lipsa unui suport adecvat in scoli (pregatirea profesorilor, implicarea unui psiholog scolar, existenta unui cadru care sa reglementeze lucrurile). Am auzit de situatii in care invatatorii au refuzat sa accepte shadow pt copil autist, sau care au sabotat prezenta lui si a copilului in clasa respectiva.

    Nu cunosc detaliile cazului despre care se vorbeste. Avem insa in clasa un baiat autist (vine impreuna cu shadow), iar anul trecut a fost o situatie neplacuta cu o fetita care deranja programul. Baiatul a facut clasa pregatitoare la stat, au incercat apoi sa-l inscrie la particulara insa majoritatea scolilor i-au refuzat. Despre fetita nu am stiut detalii de genul asta.

    Concluzia me este ca, pe langa pregatirea cadrelor didactice si existenta unui cadru reglementat corespunzator, ajuta daca parintii copilului in cauza au o comunicare transparenta cu scoala si restul parintilor (presupunand ca au constientizat / diagnosticat problema si fac demersuri pt ameliorarea ei). Din cele 2 situatii de la noi din clasa, doar in cazul baietelului autist s-a intamplat asa. Toata lumea a manifestat intelegere si empatie: copiii l-au integrat pe baietel in grupul lor, parintii baiatului au fost sustinut de ceilalti parinti iar dna invatatoare isi da silinta sa-l ajute. In cel de-al doilea caz a fost mai dificil: nu stiam daca fetita are sau nu ceva, parintii pareau ca ignora problema… pana la urma, nu s-a reusit integrarea ei in clasa iar anul urmator parintii au solicitat transferul la alta scoala.

    • Adriana B spune:

      Mai adaug ca la noi este vorba despre scoala particulara (14 copii in clasa). Nu stiu daca / cum se poate face la peste 30 de copii in clasa. In unele situatii, parintii nu-si permit sa sustina financiar terapie + shadow. Nu stiu sa existe vreo varianta de suport din partea scolii

  • Laura spune:

    Articolul este bun, dar incomplet. Atunci cand vorbesti despre empatie, se presupune ca o ai fata de toti cei implicati.
    Da, in momentul asta al acelei situatii cel mai vulnerabil este copilul cu nevoi speciale – dar fiecare copil din clasa are nevoi speciale intr-un fel, fiecare merita atentia, grija, preocuparea cadrului didactic. Si fiecare trebuie sa se simta in siguranta, iubit, apreciat acasa, cat si la scoala. In momentul in care unora dintre elevi le e frica de violenta altui elev (fie el cu nevoi speciale sau nu) trebuie luate masuri, nu?!?
    Cred ca totul ar fi fost ok pt toata lumea daca elevul avea insotitor – am inteles din presa ca i se recomandase asta, ca avusese inainte si acum ramasese fara.

  • Laura spune:

    Este posibil ca parintii lui sa trebuiasca sa munceasca amandoi ca sa aiba din ce trai si sa nu poata plati pe cineva care sa mearga la scoala cu el. Ce se poate face in aceasta situatie astfel incat copilul sa aiba insotitor (din articolele de pana acum rezulta ca are nevoie)?

  • Iulia spune:

    Ioana, nu stiu cum e pe baricada cealalta, dar stiu foarte bine cum e sa fi colet cu un copil cu dizabilitati psihice. Am stat in aceeasi banca cu un baiat cu dizabilitati in primele 4 clase. A fost cumplit. Ma simteam persecutata. Atat de persecutata, incat in clasa a 5-a m-am rugat de diriga sa ma mute. Oriunde, cu oricine, dar sa ma mute din banca aia nenorocita. Si plangeam in hohote. Amintirea aia e foarte vie, a fost o perioada foarte traumatizanta pentru mine. Si parintii mei s-au rugat de invatatoare sa ma mute – pentru ca le spuneam acasa tot – iar reactia ei a fost una foarte empatica la adresa colegului : „Nu ii pot desparti acum, ca numai cu ea e invatat baiatul sa stea”. Da, ea a fost foarte empatica si plina de bunavointa la adresa colegului, dar eu cu ce am gresit? Doar ca am fost un copil bun si am indurat, nu? Fereasca-ne Domnul sa aflam cum e sa ai un copil cu dizabilitati, dar nu pot si nu vreau sa cad in capcana discriminarii pozitive (atunci cand minoritatea respectiva, persoana respectiva are mai multe drepturi decat restul).
    iar experienta mea se refera la un copil cu dizabilitati de invatare, nu la un copil agresiv. Nu stiu ce as face daca mi-ar veni copilul acasa agresat – as sterge podelele cu toti- de la profesor/invatator pana la parintii amaratului ala. Toate ca toate, dar pana la copilul meu!

    • D. spune:

      Ne poti spune in ce fel te-a traumatizat colegul de banca cu dizabilitati de invatare? Ce anume facea de era atat de groaznic? Nu insinuez nimic, vreau doar sa inteleg comentariul tau. Ce anume iti facea? Multumesc!

      • Iulia spune:

        mi-e greu acum sa pun in cuvinte ce m-a facut atunci atat de nefericita, mai ales ca acum acele motive par naive, dar atunci pentru mine erau foarte importante (na, e vorba de universul limitat al unui copil). Dar vezi tu, mai ales in clasa I, prima relatie se stabileste cu colegul de banca. Pana sa ajungi sa ii cunosti pe ceilalti, sa se lege niste relatii, sa apara niste afinitati, prima legatura se formeaza cu colegul de banca. Aici am avut prima data senzatia ca sunt lasata pe-afara. Intuiam ca apar primele bisericute iar eu eram pe-afara. Un alt aspect: colegul meu nu putea tine pasul cu restul clasei. Prin urmare invatatoarea l-a asezat in dreapta mea (pentru a-i fi mai usor sa se uite in caietele mele cand ramane inurma cu scrisul). Stiu ca nu era vina lui, dar era deranjant faptul ca vesnic venea peste mine, ma impingea, „ma gresea”, de aveam mereu caietele pline de lini trase aiurea, sau pete de cerneala. Iar cei ce scriau frumos si aveau caietele ingrijite erau laudati. Eu nu reuseam niciodata sa imi tin caietul curat. Iarasi, nu stiu daca era cauzata de boala, dar colegul meu avea o mare problema cu igiena orala. MARE problema! Si in fiecare ora el venea peste mine (sa copieze de la mine cand nu tinea ritmul) si automat imi sufla in fata, Stiu ca mi se facea rau. Iar in timp am asociat raul produs de mirosul urat cu persoana lui. Iar mintea mea (pana la urma aveam doar 6-7 ani) a pus semnul egal intre el si starea de rau.
        Stiu ca acum toate chestiile astea par aiurea si naive, dar era felul in care vedeam eu lumea. Eram si eu un copil, aveam o scuza. Si da, poate eram rea, sau lipsita de empatie, sau mai stiu eu cum, dar oare nu aveam si eu dreptul sa ma bucur de scoala?

  • Dan spune:

    Un copil „cu probleme” (gen bataus, imprevizibil, zgomotos, greu de controlat) – las la o parte posibila dizabilitate – poate provoca probleme serioase pe termen lung colegilor sanatosi si empatici. In cazuri fericite doar reduce performantele scolare ale unora dintre colegi; in cazuri mai spre patologic se ajunge la ramanere in urma cu materia, note mai mici la evaluarile nationale decat cei din clase paralele sau chiar probleme medicale pentru cadrele didactice implicate. Las la o parte vanataile sau oasele rupte, astea se repara, insa sa ajungi la un liceu mai slab cotat decat ti-ai dorit din cauza „unui anume coleg” iti poate afecta traseul profesional pe viata.

    Deci pastreaza empatia doar pentru cazurile in care parintii se implica si fac tot posibilul pentru integrarea copilului cu dizabilitati in societate.

    • Printesa Urbana spune:

      Aha, si pe restul, pe care nici parintii nu-i ajuta, sa-i ucidem cu pietre?

      • Dan spune:

        Nu. E una dintre situatiile in care statul trebuie sa intervina mai mult decat o face acum – legislativ, organizare, scoli speciale, etc. „Uciderea” (fara pietre) s-a practicat insa in Romania pana imediat dupa 1990, vezi cazul Cighid, tara noastra nefiind totusi mai speciala din acest punct de vedere.

        • Printesa Urbana spune:

          Si daca statul nu intervine, ne punem mainile in san si batem cu piciorul in pamant ca vrem sa fie luati defectii de langa noi, ca ne deranjeaza? Eu nu pot sa fac asta, nu pot si n-o sa ma convinga nimeni ca ar trebui sa pot.

  • Laura spune:

    Doamnelor si domnilor, Mircea Miclea:

    „Ca sa fiu mai scurt, cred ca parintii trebuie sa ceara siguranta copiilor lor la orele de clasa, dar nu mutarea copilului cu problema, cred ca imediat trebuie adus un specialist care sa asiste elevul la ore, eventual se poate face o noua evaluare a copilului, daca mai e cazul.

    Mutarea lui la o alta scoala, daca diagnosticul e corect, e gresita. As spune ca e si imorala. A muta raul dintr-o scoala intr-o alta scoala nu e moral. Copiii acestia, cu cit sunt mai discriminati, cu atit devin mai agresivi de-a lungul timpului iar costurile sociale ulterioare sunt mult mai mari.”

    Deci da, specialist care sa asiste copilul la ore. Este in legislatie. Ce trebuie noi sa facem (hint si aratat cu degetul spre cei mai vizibili si vocali) este pressing ca statul sa respecte legea.

    • Printesa Urbana spune:

      Da, si cred ca nici nu tine doar de stat, tine si de parinti sa gaseasca acest specialist, sa il plateasca daca statul nu o face, mai trebuie si ca specialistul acela sa stie ce sa faca, si ca profesorii de la clasa sa accepte inca un adult in sala, e tare complicat. Dar e bine ca se discuta despre asta, ca lumea se revolta, ca afla mai multa lume despre ce probleme intampina cei care se lovesc de astfel de situatii.

  • Laura spune:

    Mircea Miclea, in acel interviu, spune ceva foarte interesant: ca solutia sa asiste parintele la ore nu e viabila si ca legea prevede cum se atribuie rolurile in astfel de cazuri. Ca „o buna relatie terapeutica dintre copil si psihopedagog poate imbunatati considerabil comportamentul lui la clasa si ii pune in afara pericolului pe ceilalti copii”.

    Profesorii ar accepta mult mai usor un profesionist, un coleg, decat un parinte – uneori asistenta la ore a parintilor se lasa cu critici neintemeiate la adresa cadrului didactic si barfa cu ceilalti parinti, de unde si reticenta unor profesori de a primi parinti la ore – dar, sigur, depinde de la caz la caz.

    Sigur ca e bine ca se discuta, dar si mai buna ar fi o clarificare a procedurilor – si o aplicare a lor. Ca data viitoare cand se intampla sa nu mai pornim din evul mediu al educatiei pe tema.

  • Laura spune:

    Mi se pare trista amortirea si incetineala cu care au reactionat autoritatile scolare (ISJ, director), a ajuns cazul in presa si abia apoi s-au miscat si ei.

  • deea spune:

    Recent a aparut informatia ca printre copiii care protesteaza impotriva violentei mai exista o fetita cu ADHD. Asadar, s-a spulberat si ultimul mit cum ca parintii care protesteaza la Pitesti ar fi niste oameni rai care discrimineaza handicapatii. Iata ca printre ei se afla o fetita care este in acel colectiv din clasa 1, s-a integrat perfect si colegii cei „rai si neempatici”, au ajutat-o. Iata ca si parintele unui copil cu dizabilitati protesteaza, nu impotriva handicapatilor psihici, nu ar avea cum, ci de frica sa nu pateasca ceva fetita cu ADHD. Asta nu mai lasa nici un loc de interpretate ca aia protesteaza de frica, nu de ura.

  • irina spune:

    29 de copii in pericol shared their post.

    Yesterday at 01:30 ·
    ..

    29 de copii in pericol
    Yesterday at 01:17 ·

    Recunosc, sunt o incepatoare in ale facebookului. Asadar haideti sa luam povestea de la capat, fiindca nu cred ca, unii dintre d-voastra, au avut timp si rabdare sa citeasca povestea cu care a inceput pagina.
    Mai intai sa clarificam un lucru: niciodata parintii elevului nu au prezentat la scoala vreun document medical cu diagnosticul ADHD. Are un singur document, cel de la CJRAE Arges, pentru deficiente somatice.
    Elevul a fost mutat, la noi in clasa, ca alternativa de integrare, in semestrul II, din anul trecut scolar. A fost primit cu bratele deschise. Atat el, cat si parintii lui si-au exprimat public, in nenumarate randuri, bucuria si recunostinta pentru modul in care au fost acceptati fara nici o rezerva.
    Am facut o sedinta cu parintii, ca toata lumea sa-i cunoasca. Le-am explicat ca suntem dispusi sa-i ajutam cu orice au nevoie, chiar stam cu baiatul la ore cand dansii nu pot. Aveau declaratie semnata ca il insotesc la ore. Am cerut un singur lucru: sa il trateze asa cum le cer specialistii, ca sa nu apara probleme.
    Le-am cerut copiilor nostri sa il ajute si sa il inteleaga, asa cum o faceau de ani de zile cu colega care are probleme (ADHD diagnosticat si absolut toate documentele medicale si de terapie la dosarul scolii)
    Au inceput sa apara problemele. Am incercat sa rezolvam la nivelul clasei. Sedinte cu parintii aproape in fiecare saptamana. I-am rugat sa-l ajute, cu ce considera dansii necesar, fiindca noi ii sprijinim. As fi vrut sa fiti la sedinta cu parintii in care mama fetitei cu ADHD, care este cu noi din clasa I, i-a rugat plangand sa faca tot ce este nevoie pentru el fiindca au o sansa uriasa sa reuseasca.
    A inceput sa loveasca. Am stat de vorba cu el si cu parintii, tot la nivelul clasei. Au refuzat consilierea psihologului scolii, pe motiv ca merg la psiholog particular.
    Lucrurile au inceput sa degenereze mai tare. Am cerut sprijinul conducerii scolii. Alte intalniri, sedinte la care promiteau cu toti din nou si din nou ca nu se mai repeta.
    Au inceput sa fie deranjate orele din ce in ce mai rau. Nu mai era vorba doar de agitatie, de ridicat din banca si de vorbit peste profesor. A inceput sa-si ameninte colegii cu bataia in timpul orelor, cu voce tare.
    Parintii nu au mai venit la sedinte decat atunci cand au fost invitati prin curier (sa avem dovada ca i-am instiintat).
    Nu au mai venit nici sa stea cu el la scoala motivand ca nu mai au timp, fiindca lucreaza.
    Acum ceilalti au inceput deja sa intrebe cu ce au gresit ei: de ce le vorbeste urat, de ce ii loveste, de ce ii ameninta. Le-am cerut sa nu reactioneze, dar sa incerce sa-l opreasca daca loveste pe cineva si sa cheme cel mai apropiat cadru didactic.
    Parintii elevului au fost chemati la conducerea scolii, s-a discutat cu domniile lor, li s-au solicitat acte medicale ca eventual sa se poata stabili un alt mod de interactiune cu copilul. Au refuzat, motivand ca sunt confidentiale.
    S-a indeplinit procedura legala si cu toate actele necesare i s-a scazut nota la purtare la 6, pe primul semestru, dupa nenumarate abateri, culminand cu: mana invinetita unei fetite, infigerea compasului in propria mana.
    Ne-am adresat ISJ Arges si Protectiei Copilului Arges,in scris. S-a facut o sedinta comuna in urma careia cei de la Protectia Copilului ne-au raspuns ca l-au inclus intr-un program de consiliere de 3 luni, iar pe parintii i-au trimis la training. ISJ Arges nu ne-a raspuns niciodata.
    Dupa consiliere, la inceputul acestui an scolar, a inceput sa ameninte cu moarte de genul: “te tai”, “te spintec” “te ucid” “vreau sa vad sange”. Asta aud copii nostri in fiecare zi, in ore si in pauza, asta primesc scris pe biletele, iar unii dintre ei si pe SMS. In ore vorbeste tare, spune aceleasi lucruri si de fata cu cadrele didactice fara nici o problema.
    Iarasi comisii, iarasi sedinte, iar copii erau deja la capatul puterilor, diriginta la fel, parintii la fel.
    Ne-am adresat si IPJ Arges si Parchetului de pe langa Judecatoria Pitesti. Dansii ne-au spus ca nu pot face mare lucru pentru ca este minor.
    Parintii baiatului au facut reclamatie la Comisia Europeana pentru protectia Copiilor cu dizabilitati, considerand ca scaderea notei la purtare are legatura dizabilitatea lui.
    S-a facut Comisie de Integrare a minorului de catre ISJ Arges. Potrivit hotararii acestei comisii copilul urma sa stea la ore 3 ore pe zi, deoarece psihologul scoliii a aratat ca dupa aceasta perioada maxima nu mai poate fi stapanit si devine extrem de violent. Toti cei din comisie, inclusiv parintii, urmand sa stea cu el, pe rand cate o zi in clasa. Parintii nu au venit niciodata si i-au cerut minorului sa stea pana la incheierea programului. Culmea a fost ca doamnele inspectoare, aflate in scoala intr-una dintre zile le-au dat dreptate. Atunci de ce am mai facut comisia daca ne respectam obligatiile numai unii?!
    Evident ca nici dupa aceasta comisie nu s-a gasit nici o solutie si atunci am declansat protestul, fiindca pur si simplu nu se mai poate.
    Sunt copii care au cosmaruri, copii care tresar la cel mai mic zgomot, copii carora le este teama doar cand ii aud vocea. Orele deja sunt o gluma, dar una teribil de amara.
    Cam asta este, pe foarte scurt, povestea din spatele protestului.
    https://www.facebook.com/29-de-copii-in-pericol-1737896283129238/?fref=ts

  • Mira 2 spune:

    Mi-am adus aminte că şi eu am avut în liceu o colegă cu handicap fizic şi reacţia tuturora a fost de protejare. Am fost colege şi în cadrul aceleiaşi instituţii universitare (facultăţi diferite) şi totul a fost ok pentru ea. Deci discriminarea nu se practică chiar peste tot.

  • Ligia spune:

    Mie mi se pare ca „integrarea” cu forta in colectiv nu e o solutie, si parintii copilului-problema ar trebui sa fie primii care sa vada asta. Copilul lor nu e fericit la scoala. Paradoxal, clasa nu e un mediu benefic pentru el, in ciuda tuturor eforturilor pe care le-au facut ceilalti. Si asta pentru ca are probleme in primul rand cu el insusi, el e cel care nu se accepta pe el insusi si de aceea nu-i poate accepta nici pe cei din jur. Trebuie tratata radacina problemei, nu simptomele. Singura solutie mi se pare homeschooling-ul dublat de sedinte intensive cu un terapist, cel putin pentru o vreme. Ideal, dupa parerea mea, ar fi sa fie dus undeva la tara, in natura, sau cel putin sa fie tinut departe de tableta si jocuri video violente. Sa i se schimbe mediul, sa i se dea sansa de a afla cine e el ca om, dincolo de etichetele care i s-au pus pana acum. Ramanand intre colegi situatia nu se poate decat inrautati, daca nu se ocupa nimeni de radacina problemei – de haosul din sufletul acestui copil. Colegii si parintii lor au facut tot ce se putea, orice rabdare are o margine dincolo de care pasivitatea devine iresponsabilitate.

  • Moldoveanca spune:

    N-ai auzit pe bloguri ca copiii cu dizabilitati nu au ce cauta intr-o clasa normala?
    Nu, n-o sa fim generatia care sa-si invete copiii empatia. O sa fim tot o generatie condusa de frica si ignoranta. Poate nepotii nostri.
    Pardon, sunt cam pesimista azi.

    • Ligia spune:

      Ma deranjeaza generalizarile astea. Depinde ce fel de dizabilitati. Copiii cu dizabilitati pot foarte bine sa fie integrati, acceptati, sprijiniti intr-un colectiv atata vreme cat nu ii pun in pericol pe ceilalti. Mai mult, prin simpla lor prezenta pot sa ii invete pe colegii lor multe despre empatie si intr-ajutorare si toata lumea are de castigat. Dar in cazul despre care discutam e ALTCEVA, e vorba de un pericol real. E ca si cum ai vrea sa tii un copil bolnav de tuberculoza printre ceilalti, pentru ca, nu-i asa, daca il izolam se cheama ca il excludem, il discriminam, suntem niste inapoiati lipsiti de empatie. Mai bine sa se imbolnaveasca si ceilalti, nu? E o paralela dusa la extrem, dar daca, de pilda, acest copil chiar ar infige compasul in obrazul colegului de banca, asa cum ameninta, altfel am privi lucrurile.

      Ma gandesc la liceenii americani despre care citim la stiri ca isi impusca profesorii si colegii. Chiar nu putem invata nimic?

  • Evelina G. spune:

    Exact, Ligia, ai pus punctul pe i, depinde despre ce dizabilitati e vorba! Chiar adineauri vizionam pe FB un filmulet cu o fetita cu sindrom down din SUA, era absolut adorabila. Insa cazul de fata e categoric alta mancare de peste…si sa-i dai in continuare cu acceptarea si empatia in sus si-n jos in situatia in care s-au epuizat toate metodele de a rezolva pe cale amiabila problema (daca e asa, ca nu stim concret ce e acolo) imi miroase deja a iresponsabilitate. Facand o paralela, ma gandesc la Europa care primeste cu bratele deschise toate natiile pamantului, plina de iubire, empatie si acceptare iar drept rasplata se trezeste din cand in cand cu cate un atentat!
    Sincer, nu stiu ce rezolvare as da acestei probleme, stiu doar ca as spune un „nu” hotarat integrarii cu forta intr-un colectiv in care s-au creat deja animozitati.Legea e f prost gandita, nu prevede decat mutarea in alta scoala cand poate copilul acela ar avea nevoie sa stea linistit o vreme, fara stimuli exteriori, deci poate un sistem homeschooling l-ar fi ajutat? Ce anume ii cauzeaza agresivitatea extrema? E recuperabil sau nu, daca da in ce procent? Stiu ca o sa ziceti ca toti sunt recuperabili si ca pot fi dati pe brazda insa cred ca agresivitatea extrema poate fi si in gene, si cu mama educatiei si a bunatatii celor din jur,unii indivizi sunt irecuperabili, da, le lipseste gena empatiei, exista asa ceva! Criminalii, cei care schingiuiesc animale…oare ce fel de minori or fi fost?
    Cat despre acceptarea copiilor speciali, in Romania si un copil „normal” cu cateva kilograme in plus sau cu ochelari cu dioptrii mai mari devine usor tinta bataii de joc colective asa ca despre ce vorbim aici! E cale lunga…

  • Laura spune:

    Adina Drenga, invatatoare in UK, scrie pe Facebook:

    Intr-una din clase am un elev cu ADHD. In jargonul profesorilor de aici el este 1la1. Adica este in permanenta insotit de o persoana de specialitate (o femeie slaba blonda zambitoare de 1m50 si vreo 50 de ani el fiind un adevarat barbat deja la 1m90 – nici vorba de gestionare a situatiei prin forta fizica) care este un fel de translator de emotii si situatii sociale. El a fost invatat de mic sa ceara ajutorul cand ceva i se pare in neregula, inainte de a reactiona. In prima lectie la clasa respectiva am avut in clasa si responsabilul Health and Safety care a analizat daca elevul respectiv prezinta sau nu un risc pentru cei din jur, daca ma accepta sau nu ca profesor. El mananca intr-o sala unde nu sunt alti elevi la pranz. Este un elev extraordinar de bun de bland de empatic si sensibil cu cei din jur. Dar isi intreaba mereu insotitoarea daca a decodificat corect limbajul nonverbal. O singura data si-a iesit din fire. M-a intrebat el la ce nivel lucreaza si i-am zis ce citisem in fisa. Era complet dezorientat pentru ca el era la un nivel superior si dusese documentele doveditoare ba le adusese si in clasa. Mi-a luat ceva timp sa ii explic. Dar era evident ca devenise agitat si nu stia cum sa exprime asta. Micuta translatora de emotii a inceput sa ii vorbeasca despre emotiile lui despre ce am zis eu despre cat de rau imi pare ca am facut o greseala… Ora s-a incheiat. El era tot agitat. Dar a zis la plecare „multumesc si imi pare rau eu doar nu inteleg si vreau sa fiu sigur ca sunt la nivelul respectiv”.
    Acum ma gandesc la copiii cu ADHD din Romania pe care ii tradeaza complet sistemul neacordandu-le nicio sansa sa fie integrati in conditii de maxima siguranta atat pentru profesori cat si pentru ceilalti copii. Un sistem de educatie in care interesele copilului fie el cel sanatos fie el cel cu nevoi speciale sunt pe ultimul loc pe lista de prioritati.
    1. Un copil violent nu are ce cauta in colectivitate neinsotit. Violenta naste violenta… cercuri vicioase … din care nimeni si nimic nu te mai poate salva.
    2. Cand un copil violent este integrat trebuie ca profesorii sa stie exact ce au de facut si sa ii permita un regim special
    3. Parintii copilului cu probleme trebuie sa fie primii care sa reactioneze venind in intampinarea nevoilor copilului lor
    4. Nu le putem cere colegilor sa devina terapeutii copilului cu probleme. Ei sunt copii si au aceleasi drepturi ca si cel care are probleme. A cere unui copil sa fie tolerant cu un coleg care injura sa zicem profesorul in timpul orei dar care apoi iese insotit din clasa si are parte de terapia de suport e una… si a cere unui copil sa se lase injurat, lovit, amenintat e alta…. inseamna a deveni noi partasi la un abuz fizic si emotional care se petrece asupra copiilor care nu au nicio vina nu sunt responsabili nici pentru lipsurile din sistem nici pentru tulburarile colegului lor ….
    In ecuatia asta intotdeauna pierderile le sufera exact cei care ar trebui protejati.
    Nu e o victima doar copilul cu probleme sunt victime toti copiii din clasa respectiva. Responsabilii sunt adultii care nu au gasit solutii care sa previna situatia la care s-a ajuns.
    Post scriptum.
    Doi elevi de la alte clase tot cu nevoi speciale (ADHD) au lovit un alt elev in pauza de pranz. A doua zi au fost exclusi din scoala pana la gasirea unei solutii optime pentru toata lumea. Toleranta la violenta este ZERO indiferent de situatie.

  • Ramona Dumitru spune:

    Buna ziua,

    Copilul meu, cu autism atipic, are certificat de orientare scolara, catre scoala de masa.
    Este in clasa pregatitoare si noi, familia, i-am asigurat shadow.
    Nici directorul si nici invatatoarea nu sunt incantati de prezenta unei persoane straine in clasa.
    Problema cea mai mare este ca profesoara de engleza nu primeste insotitorul in clasa.
    Sfatuiti-ma , va rog, cum sa procedez?
    Scoala abia asteapta sa facem o miscare gresita sa ne elimine, nu vreau sa ii provoc, pana acum ne-au spus ca ne fac o favoare.
    Va rog sa nu imi povestiti ce drepturi avem, in Romania, sunt o utopie.
    Ce sa fac concret?

    • Printesa Urbana spune:

      Eu as incerca sa discut de la om la om cu profesoara de engleza, pana sa ajung sa ii spun ca ce face ea este ilegal, i-as spune de ce e important inclusiv pentru ea si pt ceilalti copii ca baietelul dvs sa fie mereu insotit, cat de greu e pt intreaga familie si ce mult il ajuta scoala de masa, ca baietelul are nevoie de ajutorul si sprijinul ei cademic si emotional, as apela la sufletul ei mare si bun sa ajute.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *