Traumele, cale spre fericire

Au fost de-a lungul vieții mele multe lucruri despre care-am crezut c-or să mă omoare. Privite acum, de la adăpostul supvraviețuitoarei de mine, unele par ridicole. Altele chiar erau cît p-aci să mă trimită către Raiul cu mult alb și puf (care sper să conțină și niște fulgi de cocos și ceva muzică franțuzească în boxe).

Migrenele, nenumărate, crunte, fără cauză și fără tratament. Au dispărut de la sine acum 4 ani, după ce m-au chinut 15 ani.

O criză de rinichi, aveam 24 de ani.

Acneea, cu care m-am luptat cinci ani în adolescență și un an la maturitate.

O ușă de lift peste degete, aveam 22 de ani.

O inimă frîntă la 16 ani.

Alta, la 18 ani. Apoi încă una la 20. Alta la 24. De fiecare dată cînd am părăsit sau m-a părăsit un băiat am crezut că mor de durere și de frică de singurătate.

Accidentul din 2007, operațiile care i-au urmat (una dintre ele a presupus resuscitare).

Nașterea Sofiei.

Febra fără cauză evidentă din vara lui 2011, cînd am ajuns să delirez și la Municipal nu reușeau să-mi scadă febra cu nimic. După 12 ore mi s-au umplut amigdalele de puroi.

Turbulențele din timpul zborului dinspre New York spre București, în 1999.

Pierderea jobului în 2009, cînd s-a închis agenția la care lucram.

Săptămîna din 1998, cînd nu am avut bani de mîncare și am trăit din fiertură de morcovi.

N-am murit, asta-i destul de sigur. Nici bine n-a fost fix atunci, cînd mă gîndeam că o să mor și ce feluri stupide de-a muri, de durere de cap sau pentru că te-a dat un prost cu capul de stîlp din greșeală. Imediat după, însă, cînd am deschis ochii, m-am pipăt și-am văzut că-s încă în zona, atunci da, a fost bine. Atunci mi-au revenit în cap toate motivele pentru care în majoritatea timpului mă simt bine aici, trăind. Am îmbrățișat teama de moarte, pe care o cunosc atît de bine și atît de aproape, și am trăit și mai cu poftă.

shutterstock_228722455

Persoanele care au suferit traume au șanse mai mari să fie fericite.

Am vrut să vă reamintesc asta la început de an. Și mie. Sîntem aici, și asta e nemaipomenit! N-o să ne omoare despărțirea, durerea de măsea, nesomnul, zborul cu avionul, ba dimpotrivă, o să ne ajute să ne bucurăm mai mult de clipele în care nu ne doare nimic și nu ne-a părăsit nimeni. Care, culmea, sînt mai multe ca celelalte!

Voi de cîte ori ați crezut că muriți? Vă umflă rîsul acum cînd vă gîndiți la atunci?

Sursa foto: trauma, via Shutterstock

30 Comments

  • Greta spune:

    N-am crezut niciodată că mor.
    Nici când chirurgul mi-a spus “vom face tot ce se poate pentru tine”, fiindcă mai mult de-atât nu-mi putea promite.
    Nici când am aflat că nu voi putea avea niciodată copii.
    Nici când familia mea s-a destrămat.
    Nici când am aflat că bărbatul de care mă îndrăgostisem era însurat.

    Dar de foarte multe ori mi-am dorit să mor. În mod stupid şi păcătos, de multe ori mi-am dorit să mor. Să se termine, să nu mai doară.
    Privind în urmă, mă înţeleg. Nu sunt de acord cu mine, dar mă înţeleg. Ştiu de ce simţeam asta. Durea pur şi simplu prea mult. La propriu şi la figurat.
    Îmi doresc să nu mai simt niciodată că vreau să mor. Viaţa mi-a arătat că poate fi şi frumoasă, că poate şi dărui, că poate şi împlini vise. Sunt recunoscătoare pentru asta 🙂

    La mulţi ani, Ioana şi la mulţi ani tuturor cititorilor tăi! 🙂

  • Ioana spune:

    Traumele psihice sunt prea intime ca sa le pot spune cuiva dar fizic am crezut că mor de-adevăratelea doar o dată… mă întorceam de la servici acasă printre liniile de cale ferată, un fel de depou, pentru că era drumul mai scurt deși știam că e interzis să mergem pe acolo. La un moment dat a apărut un mărfar care venea cu viteză destul de mare și ne-a prins (eram cu o colegă) între tren și un gard de beton. Cred că nu erau mai mult de 30 de cm distanță între tren și gard. Dacă era cineva mai gras sigur nu ar fi încăput în spațiul acela. Au fost câteva minute de groază care mi s-au părut o veșnicie până s-a derulat tot trenul. Este cea mai cumplită experiență pe care am trăit-o, cred că am înbătrânit cu 10 ani în momentele acelea.
    Accidente grave nu am avut. Doar o mână ruptă și un cuțit înfipt în picior dar astea nu se pun, nu ? 🙂

  • Andreea spune:

    O dată când un prieten era să zboare cu mașina (în care eram și eu) într-un lac și o dată când am pufăit ceva dubios cu prietenii.

  • Loredana spune:

    Și totuși, traumele psihice, emoționale, se adună undeva în noi și oricât credem că le putem ține sub control, ele ne controlează… nu-i ușor de trăit cu ele și cred sincer că e o piedică majoră în a te bucura de viață. De lucruri simple, normale… Poate că unii oameni au o tărie aparte, așa, ca tine… alții poate că nu o au. Și când pierzi capacitatea de-a de bucura, ce mai rămâne?

    • carmen spune:

      e cineva care detine raspunsul la intrebarea ta?sa-l publice .

    • Loredana spune:

      Mie mi se spune mereu că nu se poate pierde. Dar eu cred contrariul… simt că de-a lungul anilor, capacitatea asta s-a atrofiat într-atât încât să mă bucur de orice e o anomalie… de reparat, nu știu dacă se repară. Și nici loc de resemnare nu prea e…

    • mack spune:

      Cînd am pierdut-o, în cea mai neagră depresie prin care am trecut (cu gînduri suicidale & stuff), am ajuns la psiholog. Şi am redescoperit-o.

    • nico spune:

      Iartă pentru a înțelege. Iubește pt a invinge .a Ajuta pt a ușura aproapele de orice teama.Accepta criticile pt ca te ajuta sa te vezi din exterior .Și cere ajutor cind ai nevoie de la cine e capabil să ti-l dea!

  • Oana spune:

    La multi ani si o viata plina de zambetele copiilor! Am simtit ca mor o singura data, dar se pare ca am scapat cu bine. Dupa ce am avut un accident de motor si puteasa iasa foarte rau, la cateva zile distanta era sa intre un tir in noi. Atunci am zis ca a venit sfarsitul, dar am trecut si de asta si totul este bine! Se pot intampla multe si urate, dar sa ne bucuram de viata deorece e foarte frumoasa.

  • NataliaV spune:

    Blogul am inceput sa-l citesc odata cu venirea Sofiei mele anul acesta, din cauza ei, dar gasesc tot timpul altceva pe-aici sa ma faca sa ma intorc… De la bucatareala la experiența de viață. Acum la inceput de an socotim, adunam , scadem, facem liste, contabilizăm. Nu stiu cat ai scris inainte pe blog despre accidentul tău, o sa caut, prima dată am citit in postul despre relația cu mama ta. Eu am trait ceva asemanator in 2011, pe mine m-a schimbat, m-a facut mai puternică, mai fericita astazi, dar mi-e greu sa scriu sau sa vorbesc despre asta. Tu o faci asa de natural, ma inspiri. Ma bucur des citindu-te, ce minunat sa poti sa scrii ce simți! Si vindecator mi se pare, terapeutic de-a dreptul….:)

  • Yoyo spune:

    Era sa mor prima data la 8 ani, cand am cazut in raul din orasul unde locuiam atunci. Nu stiam sa inot, dar m-a scos un elev aflat la o sesiune de pictura pe malul raului. A doua oara era sa ma prabusesc cu planorul, faceam planorism si era a doua oara cand zburam singura fara instructor. Era sa mor cand l-am nascut pe copilu’, preeclampsie si hemoragie interna. Au mai fost cateva faze, dar nu le mai tin minte. Important mi se pare ca n-am murit si ca nu mi-e frica sa mor, ar fi chiar culmea sa imi fie frica de ceva inevitabil!. Ma cam umfla rasul cand vad oameni care se albesc la fata si ii ia cu lesin cand le zici de moarte, de parca Nemuritorul chiar ar exista :)) sa fim seriosi, toti o sa murim odata, si uitandu-ma in urma, nici nu pare ceva asa rau. Cel putin la faza cu preeclampsia eu ma simteam foarte bine si radeam intr-una, pesemne imi puscase ceva vena prin cap. A, mi-am adus aminte ca am cazut si intr-o prapastie intr-o pestera…. era sa ma fac praf printre ceva stanci si atunci am descoperit de cata forta fizica sunt capabila ca sa ma ridic inapoi pe versant. Indeed, what doesn’t kill us makes us stronger. An Nou Fericit :))

  • Anca spune:

    Migrene crunte am avut și eu toată viața și s-au oprit brusc acum trei ani, cînd am rămas însărcinată. Investigații peste investigații și nu știu nici acum ce a fost. Și la tine s-au oprit cam în momentul în care ai rămas însărcinată, văd…

  • Carmen spune:

    Stii tu, vorba aia: mori si reinvii.
    Eu cred ca murim si reinviem in fiecare clipa. E ca un tren care mai opreste in cate o gara, dar nu se stie pentru fiecare dintre noi cand rtenul ajunge la capat de linie.

  • Dana spune:

    Am trecut inainte de Craciun printr-o incercare. Acum gandind la rece, cred cu tarie ca universul, Dumnezeu (cred in el si am sa cred mereu) creeaza circumstante care ne ajuta sa fie totul suportabil. Lucrul asta m-a ajutat sa accept. Daca am sti si motivul pentru care trecem prin ce trecem … Si mai cred ca avem o extraordinara putere in noi de a indura multe (cu un ajutor, cum am scris mai sus, de care nu suntem constienti).

  • Andreea spune:

    De foarte multe ori. Eram sa mor din cauza unei coji de portocale, care mi-a ramas in gat , in cele 3 accidente aproape mortale, in urma unei ocluzii intestinale care am crezut ca-mi pune capat la 16 ani si bineinteles, vesnicile drame de dupa despartire. Sunt bine acum, desi cam sifonata ce e drept. Mi-am pus multe intrebari, am asteptat raspunsuri la cel de sus care au venit sau nu prea, dar vorba ta..inca sunt aici, ceea ce inseaman ca e bine. Probabil or sa ma mai astepte multe,dar sper sa trec si de ele 🙂

  • Cati spune:

    Universul lucreaza.Intens.Mi-a picat la fix acest post.In acest inceput de an se pare ca o voi lua de la 0.E bine sa stii ca dincolo de zid va fi bine.M-ai trebuie sa-l si trec.Sincer, n-am crezut niciodata ca voi muri, dar mi-am dorit de multe ori.

  • andaz spune:

    Frumos post. Again.
    Nu am mai scris de mult. Nu prea mai am timp. Dar acum stau cu fii-miu să își facă lecțiile. Și el nu prea are chef. Deh, vacanță. Și mai are un motiv: au fost la noi niște prieteni din Brazilia și au plecat azi. Și l-a afectat tare. Prea tare. Nu mă așteptam. Vorbește că o moară de durere. Plânge, se oprește, mai face o temă, își aduce aminte, îi mai cade o lacrimă pe foaie.
    Acum m-a întrebat: “Cand ești in sicriu, schelet, mai poți să vezi mizeria din jur?”
    Dar să revin. Eu am avut un singur accident de mașină, iar când am văzut ca TIR-ul vine spre noi, mi-am zis că mor. Dar m-am ales cu o cicatrice lângă tâmplă și mi-am dat seama ca sunt mult mai puternică decât credem. Și fizic și psihic.
    Când m-am despărțit, după o relație de 4 ani jumate, am fost convinsă că îmi va fi mai bine. Chiar dacă până atunci credeam ca el e alesul. Și mi-a fost. Am suferit. Țin minte ca în noaptea următoare despărțirii am dormit la o prietenă si m-am trezit plângând. Și nu mă puteam oprii.
    Am suferit și când mi-au murit cățelul și pisica. Și îmi doream să nu mai trăiesc nici eu.
    Și eu am observat că ce nu te omoară, te face mai puternic. Asta dacă vrei tu și dacă și înveți din greșelile tale.

  • g spune:

    exista o trauma ce nu trece niciodata – pierderea unui copil … restul se rezolva

  • nicoleta spune:

    Am avut primul accident cand aveam un an si ceva, si o masina care intorcea in fata casei a intrat in plin prin gard. Nu-mi amintesc de accident. Am doar o cicatrice sub ochiul drept (am fost cusuta) si sora mea mai mare cu 2 ani are o cicatrice pe frunte. Nu stiu de la ce mi se trage fobia de moarte, dar fac atacuri de panica atunci cand ma simt in pericol. Am avut cateva episoade. Sunt extrem de fricoasa in avion – si fac 2-4 calatorii pe an. La inceputul lui decembrie am avut avut ultimul drum cu turbulete extrem de neplacute. Dar am ajuns la destinatie, cu dureri puternice de cap. Nu-mi amintesc razand de situatiile in care am crezut ca mor. De fiecare data cand imi amintesc diferite situatii am emotii cu strangeri de inima si probleme de respiratie. Nu am crezut niciodata ca mor de inima franta. Am suferit uneori mai rau, alteori mai putin. Am suferit ingrozitor la moartea brusca a tatalui meu. Sunt 9 ani de atunci si uneori acea durere este inca ingrozitoare. Dar stiu ca nu voi muri din asta. Si mai stiu ca toate durerile trec. Mama mea ne-a crescut pe mine si fratii mei repetandu-ne deseori: “toate au o rezolvare. Oricat de disperat ai fi, vino si spune. Intr-un fel sau altul se va rezolva.” Sunt o optimista. Cu teama ingrozitoare ca voi muri, sunt o optimista! Atunci cand vad dimineata soarele, ma simt binecuvantata. E o noua zi, o noua sansa! Tot ce e stresant in viata cotidiana: sicanele de la munca, ratele la banca, sanatatea celor dragi, presantele probleme – le vad ca pe niste situatii care trebuie rezolvate, acceptate, sau ignorate. Imi spun mereu ca exista oameni care au probleme mult mai grave decat ale mele. Si din pacate, chiar sunt probleme mult mai grave! Asa ca incerc sa ma bucur de fiecare zi. Fiecare rasarit e usa spre o lume pe care trebuie sa o cuceresc, sa o admir, o lume in care trebuie sa traiesc. Am prieteni care imi spun ca nu am o filosofie buna de viata, ca nu poti sa fii mereu incantat de viata! Cineva mi-a spus un citat (nu stiu cui ii apartine): “Prefa-te ca ai ceea ce vrei si vei incepe să crezi asta! Prefa-te ca esti ceea ce vrei sa fii si vei incepe sa crezi asta!” Eu cred ca daca iti doresti cu adevarat sa te bucuri de viata (indiferent de situatiile de fiecare zi), poti vedea in multe din jur frumusetea si poti vedea in multi oameni bunatatea! Doar sa tii ochii deschisi si sa vrei sa vezi toate astea!

  • Teodora spune:

    1. multe batai crunte primite de la taica miu in urma carora sfarseam, de cele mai multe ori, lata si plina de sange, pe jos.
    2. 30 de distonocalme si 20 de diazepame luate de frica celui pe care l numeam tata. sau de sila. cert este ca nu mai puteam.
    3. chestii paranormale gen vraji?!!. ce ar putea fi subiect funny pentru unii, pe mine era sa ma omoare. ar fi si facut o daca nu se actiona repede. cu ajutorul lui Dzeu am scapat si de asta.
    4. accident de masina, am iesit prin parbriz, cusaturi, dureri.
    5. niste inimi frante.

    au trecut…toate trec 🙂

    au trecut. toate trec.

  • V. spune:

    Frumos articol de inceput de an, Printesa. Cand ma gandesc la traumele fizice acum mi se par nimicuri, desi in momentul respectiv aveam senzatia ca mai rau nu se poate. Atata timp cat mi se intampla mie si nu celor dragi, imi revin dupa ceva vreme. Cele psihice sunt mai grave, din punctul meu de vedere. La mine au fost multe despartiri si cireasa de pe tort, un divort. Cine a trecut prin asta stie ca nu e tocmai floare la ureche, desi te gandesti ca o sa iti fie mai bine dupa. Si chiar iti este mai bine la un moment dat, dar pana ajungi la momentul ala te dai cu capul de toti peretii. Un prieten drag mi-a facut cea mai frumoasa urare de inceput de an: Rise like a Pheonix each time you fall (da, e pic drama queen el asa :-)). Dar pana la urma ideea conteaza. Va doresc si voua sa nu va lasati doborate de rau si sa va ganditi numai la bine.

  • Gabriela spune:

    De cand s-au despartit parintii mei (1985), in fiecare an, pe 26 decembrie plec la Busteni, la tata si la bunici. In 2008, cand imi faceam bagajele sa ma intorc acasa, pe 28, a murit bunicul.
    Anul acesta nu am putut ajunge pe 26 deoarece am mers la un botez pe 27. Pe 28 sotul meu a refuzat sa plecam din cauza avertizarilor meteo (doream sa luam copilul cu noi). Am fost atat de trista, de nervoasa!!! Nu puteam ajunge la cimitir si nu concepeam asa ceva! N-am avut ce sa fac. Nu puteam pleca singura, cu microbuzul si sa-mi las copilul acasa. Ceva imi spunea sa plec! Ceva imi spunea sa raman!
    Pe 29, la 7.30, a sunat telefonul… Am stiut ca este prea tarziu… Am stiut ca voi pleca imediat… Era tata, ma anunta ca ii aprinsese lumanarea bunicii… am ajuns mult prea tarziu! Nu am mai avut pe cine sa imbratisez. Ma astepta doar o lumina aprinsa, multa zapata, viscol si tacere…
    Nu, nu am murit! Sper sa mai traiesc si sa ma bucur de minunatul meu fiu cat mai multi ani de acum inainte! Ceva insa s-a stins…
    Ne-am intors pe 31. Am vrut sa fiu langa micut la trecerea dintre ani. De data aceasta nu ne-a mai oprit nimic. Am avut un drum gol, fara nici un alt autoturism in fata sau in spate. Aveam senzatia ca sunt in pustiu. Si probabil am fost. Au fost momentele in care am putut plange in liniste, am putut sa-mi iau la revedere in gand… Au fost momentele in care mi-am recapatat zambetul pentru a-mi putea imbratisa puiul. Ratiunea vietii mele!
    An Nou cu bine!

  • ana spune:

    Interesant titlul. As vrea sa cred ca e asa, dar uneori am indoieli. Am stiut ca o parte din ceea ce stiam se va sfarsi cand mama mea a fost diagnosticata cu cancer in 2007, au urmat operatii si chimioterapie. Dupa 3 ani cancerul ii recidiva printr-o tumora la creier, alta operatie si radioterapie. Anul trecut in noiembrie incepea sa se simta iar rau, inexplicabil medicii nu gaseau sursa…Au urmat luni petrecute cu ea in spital, 2 alte operatii in 2 luni, iar mai apoi un diagnostic dificil: o boala autoimuna care paraliza toti muschii din corp…Doar ca sistemul medical de-abia a reusit sa puna un diagnostic cand era prea tarziu…. In tot timpul asta lumea pe care o stiam se sfarma in bucati. In august, la 3 luni dupa moartei ei am fost diagnosticata cu gastrita, o gastrita pe care nici acum nu reusesc sa o calmez dupa multe tratamente si medici schimbati….

  • Claudiu spune:

    Nu cred nici pe departe că sunt o cale spre fericire, orice traumă lasă nişte urme, sunt o cale de a cunoaşte o situaţie grea pe care o depăşeşti mai uşor sau mai greu decât alţii. Şi în urma unei traume rămâi cu o frică în plus. Se poate ameliora mult dacă acţionezi în locul cu pricina (sau eşti ajutată), cum este la cele psihice de exemplu. Referitor la ultima întrebare, nu mă umflă râsul chiar deloc atunci când îmi aduc aminte, doar că uneori tratez cu umor chestiunea.
    Adică e greu de crezut că un om care a avut zeci de traume, de exemplu, a atins Nirvana.

  • Ella spune:

    Am crezut ca mor, acum 6 luni in urma, cand s-a stins tata.. de atunci nimic nu mai e la fel si nimic nu ma mai bucura… tot astept sa ma trezesc ca dintr-un vis urat, sa merg acasa sa-l gasesc cu zambetul lui cald de om bun si sa-i spun “sarut mana taticu..”

  • Anca spune:

    In 2012, cand autocarul cu care veneam din vacanta s-a rasturat prin Franta. Cu vreo 120/h.
    Dupa, in fiecare zi din urmatoarele 8 luni. Nu stiu sigur daca credeam ca o sa mor sau imi doream sa mor.

    Nu imi vine sa rad, imi este mai mult frica sa incerc sa-mi aduc aminte.

  • Irina spune:

    De cateva ori. Dar cel mai mult acum doua luni,cand medicii ne-au spus ca fetita noastra de cinci luni are leucemie. Am vrut sa mor atunci,ca sa-i dau ei o felie de viata. N-am murit atunci, dar ma topesc putin cate putin cand o vad cum sufera. Si ma trezesc iar si iar cand tot ea gaseste ,nu stiu unde si cum, cate un zambet stirb. Si daca n-am murit acum doua luni,sper sa n-o fac prea curand. Si sper ca trauma pe care o traiam acum sa fie calea spre cea mai mare fericire pe care a avut-o cineva.

  • Anca spune:

    De fiecare data cand ii povestesc sotului meu despre o situarie in care “am crezut ca mor” imi zice “crezi ca asa usor se moare?”
    Nu am crezut niciodata ca o sa mor, desi era sa mi se intample de 2 ori (coma la 15 ani si accident de masina la 25).Peste vreo 25 de ani o sa am niste nepotei de crescut…

  • Icstina spune:

    1. La 13 ani cand ne-am suit pe un bloc de 11 etaje sa vedem cartierul de sus si baiatul care era indragostit de mine (si caruia eu, se pare, nu-i raspundeam la avansuri) a facut o gluma ca ma impinge peste balustrada (era cat pe-aci sa ma scape!)

    2. In 2006, zbor cu Air France, turbulente ingrozitoare, pilot care tipa in microfon sa nu ne panicam. Eram toti cu creierii varza, toata lumea urla in jurul meu si eu nu-mi spuneam decat atat in cap: cat de tampita ai fost sa te urci in avion!

    3. Cand am nascut-o pe fiica-mea, travaliu groaznic, 2 zile, neasistat medical sau macar familial, dureri cum nu mi-am putut imagina ca exista. Inca nu mi-e clar cum de nu mi-a pleznit nimic pe nicaieri…

  • Alina spune:

    Mi-as dori in urma citirii acestui post sa iti propun tie, Ioana, sau unei alte cititoare care poate scrie un guest post pe blogul tau, sa abordati subiectul mersului la psiholog/medic sau terapeut specializat atunci cand traume, experiente sau pure ganduri care te apasa devin atat de intense incat te impiedica sa traiesti normal sau sa te bucuri de viata.
    Eu sunt un om extrem de puternit, cateodata ma mir si eu de unde vine felul meu pozitiv si de luptatoare, insa am atatia oameni in jurul meu, inclusiv un sot care este extrem de depasit de situatie si intr-o zona neagra din care nu poate iesi, care ma “trag” fara voia mea in aceste bule. Imi trag puterea din copil si prieteni ff apropiati care sunt un support sistem, si desi nu sunt descurajata si trista uneori nu stiu cum sa reactionez sau sunt parealizata sa iau decizii majore. Nu locuiesc in tara, asadar merg la psiholog, dar ma gandesc frecvent ca in Romania acest subiect este unul tabu, sau e prost inteles de majoritatea oamenilor.
    As promova o campanie pe tema asta, pentru ca o consider cruciala in lumea in care traim. Cred ca depresia si problemele psihice, stresul si factorii inconjuratori care duc la astfel de probleme sunt principala problema a lumii in care traim si ca putini oameni stiu sau au puterea ca macar sa recunoasca ca sunt afectati de astfel de probleme. Se afunda din ce in ce mai rau in astfel de stari neintervenind la timp…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *