Flora şi fauna (1)

– Îl părăsesc, mi-a zis.
Aproape că îi auzeam prin telefon dinții scrîşnind.
– Ce-a mai făcut de data asta?
– Ba nu! Îl omor! Ştii cumva care e cea mai rapidă metodă prin care o femeie de 45 de kile poate ucide un bărbat de 120? Şi fără prea multă mizerie, urăsc să fac curat…
– Să-l… facă la nervi?
– Nu glumesc. Îmi vine să las copilul din brațe şi să mă duc peste el, să-i înfig cuțitul ăla mare de la Ikea direct între ochi. Craaanc, i-ar crăpa țeasta. Probabil nici n-ar observa, la cît e de absorbit de documentarul ăla despre tancuri.
– O să curgă sînge și tu urăşti să faci curat.
– Îl strîng de gît. Am brațele super strong de cît îl car pe ăsta micu’.
– Fată, cînd ai auzit tu ultima oară c-a reuşit un țînțar să strîngă de gît elefantul?
Linişte.
– Ai murit?
– Nu mai pot. Nu-l mai suport. Serios că nu mai pot.
– Asta spui de 8 ani, de cînd îl cunoşti. De fapt, cred că singura zi în care n-ai vrut să-l părăseşti a fost ziua în care l-ai cunoscut.
– Ai dreptate. Un idiot. Îl urăsc. De la început l-am urît.
– Măcar în ziua în care-ai spus DA la starea civilă şi-n aia în care-ai decis să-i faci un copil trebuie să-l fi iubit măcar puțin.
– Atunci l-am urît cel mai mult. Auzi, să spun eu DA unui bărbat la starea civilă! Eu, care de cînd am început să vorbesc spun numai NU și NU ACUM! Copilul nu se pune, l-am conceput la beție. Atunci mi se părea că-l iubesc, dar erau aburii de rom care mi-au tulburat judecata. Şi căcaturile alea de anticoncepționale pe care uitam mereu să le iau. Băi, şi ce viață mişto aveam înainte să-mi iasă elefantul ăsta sinistru în cale…
– Dacă-mi aduc bine aminte, înainte să apară elefantul sinistru plîngeai la mine pe canapea după elefantul anterior, nu mai țin minte dacă și ăla era sinistru…
– Ăla era și sinistru, și însurat. Dar eram liberă, fată, liberă, viața mea putea s-o ia în orice direcție. Şi-am eşuat cu foca asta care zace toată ziua pe canapea în timp ce eu fac tot, o clipă nu stau, de dimineață pînă seara mă zdrobesc să-l cresc pe ăsta micu, să fac cîte ceva de mîncare, să mai dau cu un mop, să spăl o rufă. Şi el, caşalotul, beleşte ochii la tancuri. Pesemne îi aduc aminte de vreo rudă…
– Dar de ce ziceai că vrei să-l părăseşti azi?
– Să-l omor direct. Mistrețul!
– Mă rog, să-l omori. De ce?
– Nu mai am timp acuma că s-a trezit copilu’. Ah, şi să nu uit: sînt însărcinată! Te pup, te sun mîine la cafea!

Ea e prietena mea, Flora. O cunosc de mai bine de 30 de ani. Ne-am cunoscut în prima zi de școală. Eu nu știam pe nimeni și stăteam stingheră lîngă gard, strîngînd în brațe cinci garoafe blegi. Ea cunoștea toți băieții, n-avea nevoie de flori.
– Bună, cum te cheamă? m-a întrebat, fascinată de freza mea de băiețel. Arăți ca un băiat! Vrei să fim prietene?

Și-am vrut. Încă mai vreau, deși uneori mi se pare că e cea mai enervantă și dificilă persoană din lume. Ea e Flora, și eu fac parte din fauna ei.

(va urma)
Sursa foto preview: femeie, via Shutterstock.com

Pin It

Tags

29 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *