Nu-i nevoie

Am avut nevoie de trei ani cu primul copil ca să înțeleg că nu trebuie decît să fiu aici, atentă, prezentă. Că nu e nevoie să-l distrez, să-i ofer variante, program, divertisment, pentru că de asta se ocupă copilul singur. Poate vreți să învățați din lecția mea, mai repede ca mine.

Nu-i nevoie să țin copilul de mînă, e suficient să-i întind mîna mea cînd o cere.

Nu e nevoie s-o țin în brațe, doar s-o primesc cînd are ea nevoie.

Nu e nevoie să mă joc cu ea, ci doar să fiu acolo, aproape, să-i pot fi public sau partener dacă are nevoie.

Nu e nevoie s-o distrez, poate cel mult s-o aplaud cînd mă distrează ea.

Nu e nevoie de teatru, de voci subțiri, de cuvinte cu diminutiv, ci doar de cuvinte obișnuite, rostite cu iubire.

Nu e nevoie de multe NU-uri, ci de DA-uri entuziaste, care fac nesemnificative acele cîteva NU-uri fără de care nu se poate.

Nu e nevoie de prea multe cărți şi cursuri, ci de urechi atente şi ochi îndreptați către copil, cu atenție şi implicare, fără telefoane şi tablete.

E nevoie de timp, de zîmbete, de îmbrățişari, de tăvăleli, de joacă fără pic de simț al ridicolului, de dans, de planuri şi aduceri aminte, de înghețată pe nas, de multe te iubescuri şoptite cînd se aşteaptă mai puțin, şi are să fie bine.

Sursa foto: dansul bucuriei, via Shutetrstock.com

8 Comments

  • Ad spune:

    Pe sufletul meu!
    Mai ales treaba cu „te iubesc”.
    Fetita mea inca nu vorbeste (20 luni), dar ne intelegem de minune.
    Vreau sa va povestesc cum a fost prima data cand mi-a raspuns la ceva concret.
    Eu am vorbit cu ea intotdeauna si dintotdeauna, din prima zi ai ei.
    Acum vreo 3 luni sa fie, vorbeam cu ea ca de obicei, si de mii de ori pe zi ii spuneam si urmatoarea propozitie: Tu stii cat te iubeste mami? Si tot eu raspundeam deschizand bratele larg: uite atat!
    In ziua aceea, am spus a mia oara: Tu stii cat te iubeste mami?
    Si ea a deschis larg bratele!
    Mi-a raspuns! Era sa mor de fericire!

  • Cristian spune:

    În culturile tradiționale atenția mamei este pe copil/copii tot timpul, indiferent ce anume treabă face. Este atentă, alertă și prezentă la ce nevoi are copilul și îl ajută și sprijină necondiționat.

  • Elena spune:

    Pot confirma din proprie experienta ca o mama dependenta de copil, care respira pentru el si il urmareste in tot ce face este o atitudine f toxica. Una este sa fii disponibila cand are nevoie, si alta este sa ii sufli in ceafa in mod activ. Poate parea ideal ca mama sa fie super dedicata, dar pe termen lung este traumatizant pentru copil. Ii ia independenta, face lucruri in locul lui, devine ca o extensie a lui, iar la final ramane un adult fara incredere in el, dependent de mama. Mi-a luat mult timp sa descifrez propriile probleme si lipsa de incredere. Si nu va imaginati ca mama mea a fost o mama rea, ba chiar este apreciata si laudata de ceilalti … toate lucrurile astea sunt extrem de subtile si greu de observat din exterior. Independenta atat a mamei cat si a copilului este esentiala, nu este un moft.

  • Mihaela spune:

    M-a miscat profund acest post. Si eu am fost o mama sufocant de dedicata pentru copilul meu in primii 2 ani. Si vad efectele: nu stie sa initieze jocuri singur, imi cere mereu sa fiu prezenta langa el, nu interactioneaza usor cu ceilalti copii, etc. Cartile lui Alfie si acest blog (multmesc de 1000 ori) ma ajuta sa remediez situatia.
    Pentru ca eu am avut o mama absenta si ostila, care nu mi-a transmis buna masura a lucrurilor in mamicie, am vrut sa ii ofer copilului meu, ceea ce eu nu am primit la randul meu; numai ca, ce este prea mult strica.

  • Mihaela spune:

    Nu inteleg de ce comentariile mele nu mai apar. Folosesc Mozilla.

  • Andreea Sirba spune:

    Ce frumos ai spus! Si eu am mari emotii cu cresterea fetitei mele, care trebuie sa se nasca in aproximativ 2 saptamani … Nu vreau sa fiu o supermama, nu vreau aprecieri din partea nimanui, vreau doar sa fiu cea mai buna mama pentru ea, sa simta c-o iubesc din tot sufletul si ca sunt/voi fi alaturi de ea mereu!

  • o femeie spune:

    un copil are nevoie de dragoste neconditionata. Restul poate fi adaptat si improvizat, ca sunt optiunile mamei si mult marketing.

  • Lia rusu spune:

    buna !

    Aceasta lectie mi-a fost predata sub forma de curs intensiv exact de experienta celui de al doilea copil. La foarte scurt timp dupa venirea acasa de la maternitate cu buburuza mica langa leutul de numai 2 ani si 5 luni, am incercat din rasputeri sa fiu supermama, un fel de factotum, un fel de perpetuum mobile intre bebe si toddler. Cand faci asta pt doi copii mici, nu multumesti pe niciunul, la fel cum e cand fugi dupa doi iepuri, nu prinzi nimic decat experienta. Normal ca nu mai reuseam sa fac cu leutul tot ce facusem pana atunci, normal ca si el si eu eram frustrati la maxim, si plangeam impreuna sau pe furis, unul mai mocnit, altul mai exploziv.
    Asa ca mi-am limitat atentia catre bebelusa si am incercat sa demontez incetul cu incetul elementele depreiv anxioase ce se instalasera la micul pui de leu ce devenise brusc apatic, inapetent, cu un somn agitat, irascibil. Dintr-un copil vesel devenise unul trist, angoasat. Mi-am luat o tanti pensionara langa mine, cu mine in casa pt a-i oferi si lui atentia 100 % a unui adult care sa-l duca in parc, la plimbare, sa se aseze pe podea si sa construiasca impreuna cu el, sa coloreze cu el, sa se prosteasca cu el cata vreme eu vad de buburuza si de casa. Buburuza avea atunci niste problemute ce necesitau impetuos prezenta mea nu a unei bone. Nzz ! Leutul refuzat compania acestei „bunicute” cu vehementa, ba chiar ceea ce nu-i statea in fire, o jignea intentionat si statea tot lipit de mine oferind-o pe sora-sa la schimb. Nici tanti nu a reusit sa -l cucereasca timp de o luna in nici un fel. Asa ca am renuntat la serviciile de bona si cum si leutul trecuse de perioada critic depresiva, am inceput cu el dar si cu surioara lui reconversia. Adica, pe ea am lasat-o sa se adoarma si sa doarma singura si a reusit din prima. Am invatat-o sa adoarma si sa doarma pe notele cristaline ale rasului molipsitor al fratiorului ce se auzeau prin tot apartamentul cateodata. De fapt cred ca s-a invatat sa se trezeasca fara sa urle disperata (cum avea obiceiul leutul) ca nu e nimeni langa ea s-o tina de manuta cand face ochi si s-o ridice in brate. Cand a putut sta in sezut am asezat-o in mijlocul camerei pe o plapuma de 2/2 inconjurata de plusuri, carticele plasticate, jucarele, si se ocupa de ele fara probleme. NU eram obligata sa ma asez langa ea si sa nu ma clintesc nici un metru mai incolo. Cu ea alaturi si cu el in curs de calificare la rangul de baietel mai autonom, puteam totusi sa-mi execut si sarcinile gospodaresti care sa ne tina pe linia de plutire. Nu aveam timp de mine deloc, e adevarat, eram foarte obosita, e adevarat, uneori satula pana in gat, iarasi, foarte adevarat, mai ales cand unul din ei era racit si necesita tot felul de manevre de dezmucizare, de potolire a tusei, sau si mai rau, de scadere a febrei. Acele momente ale zilei si noptile albe, plus stresul, ingrijorarea aferenta ma lasau stoarsala fel de bine precum juiser-ul al lui Jack Lalanne. (Si uite cum am introdus natural in discutie un produs facandu-i reclama gratuita:)
    In concluzie, e foarte adevarat ca daca eu as fi fost suficient de isteata, as fi procedat la fel de la inceput si cu puiul de leu, si amandoi am fi fost scutiti de experienta dureroasa a invatarii mai tarzii a unui lucru pe care ar fi trebuit sa-l intuiesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *