Să fie clar din capul locului: nu am turnat diminutive în capul copilului (nu că ar fi ceva în neregulă cu asta). Nu am folosit cuvinte mititele decît cînd a fost absolut necesar. Nu i-am dat lăptic, nu a făcut căcuța (să fim serioși, oricine a avut vreodată un bebeluș știe că el nu face niciodată căcuța, ci ceva mult deloc diminutivabil), nu i-am șters năsucul, nu a avut mucișori (mai corect ar fi să spun că a avut mega muci, producții record de fiecare dată, de o cauți prin buzunare de vreun rezervor secret, cum poate, frate, un nas atît de adorabil să se transforme într-o conductă fără robinet), nu supică, nu puțulică, nu pisicuță, nu perișor. Noi am vorbit cu și despre copii cum vorbim cu și despre orice alt om, cu cuvinte normale. Cînd ceva a fost mic, l-am numit mic. De exemplu Sofia a dormit în pătuț, ca să-l deosebim de patul mare. Ivan doarme în pat.
Ni s-a spus des că vorbim prea normal cu copiii, că ei nu pricep ce vrem noi să spunem dacă nu subțiem oleacă glasul cînd ne adresăm lor, dacă nu vorbim mai tare și mai rar, eventul cu capul un pic aplecat înspre jos, cu cuvinte cît mai diminutivate, că doar ei sînt mici, nu pot pricepe cuvinte normale, întregi, mari, cum ar veni, vorbite normal.
Așadar, le-am vorbit normal. Într-o zi însă, să tot fi avut aproape trei ani, Sofia ne-a lovit. În timp ce încerca să-și strecoare ambele picioare în același crac de ciorap, iar eu m-am oferit să o ajut, mi-a spus:
– Nu! Mă îmbrac eu singuricuțică.
SINGURICUȚICĂ.
Bărbatul, care, pînă la cuvîntul cu pricina citea absorbit nu știu ce bălării pe internet, a ițit un cap din spatele canapelei.
– Ce-a ziiiis?
Eu eram mută. Tot speram că n-am auzit bine.
– Singuricuțică, a repetat preocupată Sofia. Adică fără tine, mami.
M-am uitat urît la bărbat. El s-a uitat urît la mine. De unde știe copilul să pună nu unul, nu două, ci trei diminutive unul peste altul aceluiași cuvînt? Cum adică singuricuțică? Adică singură și extrem de foarte mică în singurătatea ei?
– Sofia, ce cuvînt mai e și ăsta?
– Un cuvînt.
– L-ai auzit pe undeva?
– Da.
– Unde?
– La mine.
Perfect, măcar nu e de la noi. L-a mai folosit de trei ori, apoi s-a dus de unde a venit, în lumea pierdută a cuvintelor pe care nu le vrea nimeni. Nu a mai simțit nevoia să mai fie extrem de foarte mică și singură totodată.
Sursa foto preview: fetiță simpatică via Shutterstock.com
Și totuși, tu cum preferi sa ți se adreseze Sofia?
Mamă -mami – mămica – plus alte derivate.
As spune ca alegem ca și adulți sa folosim diminutivele pentru a exprima acea nota de afectivitate,protecție, căldură și atunci de ce sa nu acceptam ca exista în limbajul nostru și sa nu ne mai scuzam la modul:”perfect,macar nu e de la noi”?
Sunt adult,dar pe bune dacă mă deranjează când mama îmi spune ca mi-a facut „prajiturica ” care îmi place.Oare de ce o fi ales sa o numească așa?
Sofia imi spune mami, dintotdeauna. Ivan îmi spune mama. E perfect așa. Nu ma înțelege greșit, nu îmi displac diminutivele, nu fug de ele, doar că n-am simțit nevoia sa le folosesc.
Să spunem că disonanța de mai sus a fost utilizată pentru efectul „artistic” al comentariului:)
Mie copilul imi spune(a) „mamina”. Sau „moa-moa”, cu clabuci/baloane la gura. El le-a inventat. Oare astea or fi diminutive? 🙂
Ma intreb cand ne vom maturiza ca popor. Mie mi se pare f aiurea sa folosim atatea diminutive. Suntem oameni maturi ce Dzeu. Aud la TV, vad in retete culinare cum oamenii folosesc atat de des diminutive. Nu mi se pare normal. ex.Bananuta, laptica, printisor, prajiturica, singuricutica. Ti se pare normal????
Si la noi e la fel, doar ca nu s-a oprit la un singur cuvant. Mie mi se pare (pe langa adorabil, haios…) foarte fain cum la 2 ani si jumatate ii vin astfel de idei si se joaca asa cu niste cuvinte. La fel, in casa nu vorbim cu atatea diminutive, la gradi nu merge inca.
Ion al meu mai scoate cate un diminutiv (tradus direct din lb greaca, limba care-i plina de ele!!!) de ma stric de ras. Am auzit cuvinte diminutivate ce traduse-n limba noastra suna caraghios de-a dreptul! Diminiutivul diminutivului cumva. Teribil.
:))) postul asta imi aminteste de tata, care mereu radea de mine si de mama, ca ziceam „branzulica” :)) si ca mama imi zice „doru’ mamii”
Inca mai face misto pe tema asta.
:)) Nici mie nu mi plac diminutivele astea, nu ca ar fi in neregula, ci mai repede tendinta asta de a ne transforma cu copiii ma sacaie. Si totusi…parca nu reusesc sa ma dezbar de unele: painica, laptic. Asta plus vorbirea la pers. III-a: „Ce sa ti dea mami?!” Ptiii!! Sunt niste reflexe batatorite si e un exercitiu, hm, pe care mai uiti sa l exersezi.
Plus celebrul plural – asta mi-a scapat, huh: „Noi am fost bolnavi si am facut febra”, cand in fapt Numai copilul a fost suferind….de unde vin si unde se duc oare expresiile astea? 🙂
Ioana a discutat recent cu un psiholog care a spus ca folosirea persoanei a treia este foarte confuzanta pentru copil.
gen „cine e mami asta care ar trebui sa-mi dea nu stiu ce? eu aveam impresia ca tu esti mami”
eu nu reusesc sa inteleg de ce oamenii vorbesc uneori asa cu copiii, mai ales ca vorbesc asa doar cu copiii.
daca i-as spune cuiva „hai sa-ti dea Liviu o bere” ar zice ca-s un pic dus cu pluta, in schimb copiii primesc frecvent chestia asta.
Nici eu nu inteleg, dar uite ca e o tendinta! Pe sistemul lui „asa imi vine catedata”.
E clar ca nu ai vorbi asa cu un adult si ca nici pentru copil nu e ideal….nu stiu daca confuzant, eu sunt convinsa ca ei inteleg foarte bine indiferent cum li te adresezi, cred ca mai repede favorizeaza o vorbire incorect gramaticala a lor.
nu stiu ce sa zic despre confuzant.
sa nu uitam ca copiii mici, pana la 2-3 ani, nu inteleg pronumele personal la persoana a doua, adica cuvantul „TU”, pentru ca inca nu au intelegerea faptului ca ei sunt o persoana separata de lume (nu au constiinta propriei identitati) si ca in general oamenii sunt lucruri separate.
asta am probat-o pe copila noastra, care pana pe la 2 ani zicea „TU” atunci cand facea referire la ea: „tu vrei papa” insemna „vreau sa mananc” de fapt.
asa ca sa mai introduci inca o persoana fictiva in conversatie nu vad cum ar putea sa ajute.
sigur, dupa 3 ani doar ii invata sa vorbeasca gresit, dar cred ca pana pe la 3 ani ii confuzeaza serios.
Um nu sunt de acord. Cand sufera copilul, sufera toata casa 🙂
Eu am o nepoțică de 5 luni. Îmi place cum sună și niciodată nu spun că am o ”nepoată” de 5 luni.
Și nepoțica mea are niște pulpițe foarte moi. Nu pulpe :)))))
Of, dar diminutivele astea incep de la noi, adultii (sau mai precis „adultele”) din momentele cheie ale vietii noastre.
Cand urma sa ma marit, am aflat ca o sa fiu „miresica”. Cuvantul m-a zgariat pe timpan si m-a dus cu gandul la o pretioasa care isi cumpara „rochita” de „miresica” in forma de „printesica” si care inca mai pastreaza in „camaruta” ei „jucarioarele” de plus primite de la iuby de Sf. Valentin.
Mai tarziu am ramas insarcinata si am aflat ca sunt „graviduta”, un alt apelativ care mi-a zgariat urechile. Iar acum sunt „mamica” si in viitor o sa fiu „bunicuta” s.a.m.d., dar parca astea nu ma deranjeaza atat de tare.
Cred ca diminutivam cuvintele cu scopul de a le face sa para mai speciale. In cazul copiilor, folosim diminutivele pentru a face lucrurile mai atractive si aici se face uneori abuz de ele: „Ia si tu niste supica de carnita cu galuscute din fainuta de graut. E buna papica?”
M-am chinuit sa gasesc nume de copii care sa nu poata fi diminutivate. Cu toate astea, bunicii au reusit sa le poceasca numele alintandu-i intr-un fel care suna mult mai nefiresc decat alinturile obisnuite :).
Mie imi plac tocmai numele care pot fi diminutivate cat de cat normal. Mi-a placut mereu diferenta de conotatie intre varianta intreaga si varianta prescurtata. Cand ma striga mama cu numele intreg stiam ca E BAI 😀 La fel, prietenii toti imi spun pe scurt, daca imi spune cineva pe numele intreg e clar ca nu suntem prea apropiati. 🙂
Eu cand aud de Paulica, imi vine sa-mi dau pumni in cap. E Paul. Asa ca a scos-o sotul o data: Paul Pufus, consul roman (dont ask..). De-atunci e Puf, Pufi, Pufileaschita, Pufistein.. you get it 😉 eu toata viata mea de copil (cuminte) am fost Oak sau Oakus, doar cand faceam o boacana deveneam Tea :))
Noua ne-a spus psiholoaga la cursurile pe care le-am facut pentru adoptie ca cei care folosesc foarte multe diminutive in comunicarea cu copiii, nu-i lasa sa creasca din punct de vedere psihologic. Nu-mi placeau dinainte sa aflu asta diminutivele, nu le folosim in casa decat foarte rar insa, de cand merge la gradinita, ne intalnim frecvent cu „iaurtzel”, „apitza”, „cacutza” si multe altele. E delicoasa cand face ea singura, de drag, diminutive (spre exemplu eu sunt mama pentru ea insa sunt si mami si memi si mimi) dar cand se folosesc excesiv de adulti, atat in conversatiile cu copiii cat si in cele dintre adulti, ma cam ia cu rau la stomac.
Spre binele d-stra si al copilului, schimbati psihologul – „psihologita”. Asemenea enormitate nu am auzit in intreaga mea viata profesionala.
Asa cum zici, Emma 🙂
As adauga ca e foarte indicat, atunci cand cautam un psiholog, indiferent pentru ce, sa ne asiguram ca e unul bun.
Spun asta pentru ca de ceva timp incoace, sunt o multime de psihologi si psihoterapeuti cu 1000 de spcializari si cu varsta in jur de 23-25 de ani.
Au cunostinte teoretice, si citeaza ultimele studii publicate, dar au prea putina experienta, maturitate si echilibru, care sint absolut necesare in profesia asta, daca vrei s-o faci bine.
Asadar, nu tot ce iese din gura unui psiholog e relevant.
E vorba despre o psiholoaga cu experienta de o viata in lucrul cu copiii, acum este pensionara si ne este foarte draga. Nu mergem la ea pentru terapie ci doar din prietenie ne vedem uneori. Si da, iau in considerare ceea ce spune datorita experientei sale.
Mie, ca adult, nu mi-ar placea niciodata sa mi se adreseze cineva cu diminutive, de ce sa poceasca cuvintele, care-i rostul? De ce am deruta copiii vorbindu-le asa? Da, sunt dragalasi acum insa vor creste, vor deveni adulti. V-ar placea sa va spuna acum un adult, da-mi obrajorul sa-l pup sau vezi ca ai ceva pe nasuc? V-ar placea sa va numiti Ionut sau Mariusica si d-vs. sa aveti 1,90m si 100 kg? Mie sigur nu insa suntem diferiti si asta-i un lucru bun.
Asa cum spuneam, nu tot ce spune un psiholog e relevant. Nu cunosc detaliile experientei dvs, asa ca afirmatia mea are un caracter general, e pentru toata lumea, ca ceva ce merita considerat atunci cand facem o alegere de acest gen.
In ceea ce priveste folosirea diminutivelor, cred ca e o chestiune de inclinatie utilizarea lor, fara legatura cu vreo patologie, asadar, n-am nici o competenta sau opinie pertinenta in sensul asta 🙂
Eu am avut – si inca am – o problema cu soacra care vorbeste „bebeluseste” cu fiica-mea. De cand era bebe mic si chiar si acum cand are 3 ani, desi i-am facut de 1000 ori observatie. Argumentul ei este ca copilul comunica mai bine daca vorbeste „pe limba lui”. Nu vrea sa inteleaga ca efectul este opus, pentru ca fiica-mea pur si simplu nu pricepe ce zice bunica-sa si atunci o ignora complet.
Din pacate nu reusesc sa reproduc in scris modul asta de comunicare. Dar cred ca stiti despre ce vorbesc. E cam ca scena aia cu bunica din „Look who’s talking”.
Cum adica pe limba lui? Copiii invata limba pe care o vorbim noi. Se nasc cumva cu vreo limba deja stiuta si noi habar n-avem? Doamne, mare e gradina!
Eu am un nepot de 2 ani si de obicei zic ca am un nepotel pentru ca inca e mic. Cand o sa creasca sigur n-o sa-i mai zic „nepotel”. Iar cand ma joc cu el, niciodata nu-mi vine sa folosesc diminutive decat ca sa diferentiem obiectele de ex: „masinuta” e o chestie cat palma fata de „masina” care e o jucarie de vreo jumatate de metru. Altfel, nu. M-am gandit ca probabil nu simt nevoia asta de atata alintare pentru ca totusi nu e copilul meu, dar vad ca se poate sa-ti pastrezi exprimarea normala si cu propriul copil.
Nici mama nu vorbea aiurea cu mine si tot asa ii zicea lumea – de ce vorbeste cu mine ca si cu adultii, ca-s copil si nu inteleg. Si replica era: „daca e copil mic, nu inseamna ca-i mai prost. intelege mai multe decat pare. „
„Pana e gata mancarica, nu vrei sa iti dea bunicu o bananuta?” Am crezut ca pic pe jos cand am auzit! Noi nici nu ne-am dat seama ca nu prea folosim diminutive, pana au venit socrii la noi si efectiv ma enerva modul in care vorbeau cu ea ?
Eu am o colectie impresionanta: cacuta, caki, cacosenie (este mai mare, da?), ceiut, ceic(?),mucisori, mucuti(?), gatisoru’, gatuletzu’. Nu ma omor dupa ele, mai ales cand vizita este pentru o boala serioasa. Dar in timp a inceput sa-mi placa *bebelush*, asa ca cine stie?:)
Eu am folosit intotdeauna diminutivele si am vorbit cu el pe tonalitate de soprana, pe a 8-a octava. 🙂 De cand s-a nascut pana pe la 1 an si jumatate.
Imi dau seama ca este ridicol, dar nu pot sa explic de ce vorbeam asa…
Ma uit pe filmele pe care le-am facut cand era bebelus si mi se pare atat de caraghios felul in care vorbeam…subtireeee- subtireee.
Pur si simplu, cand vedeam omuletul in miniatura ii vorbeam subtireeee si cu toate diminutivele posible…
Poate am gresit. Insa acum are 2 ani si jumatate si nu vad nicio diferenta de dezvoltare psihologica intre el si ceilalti copii de la gradinita. Si nici psihopedagogul nu m-a atentionat ca ar fi ceva gresit in evolutia lui…
Same here. Ma mai suprind (mai ales ca eu imi ziceam ca EU nicioadata ;)) in video-uri. Rad de mine, incerc sa ma abtin, uneori merge, alteori ba. Si eu sunt convinsa ca-i ok haha
Ai mei de cand ma stiu ma strigau Eluţa. Cand ma strigau Ela era clar, era de naspa. Mama si matusi-mea cand vorbesc intre ele despre mine ma numesc Eluţa si acum, la 31. De diminutive tembele gen cacutza nu am avut parte slava Domnului. „Ce sa-ti dea tie mama?”, da, uneori, dar nu m-a traumatizat, mi s-a parut mereu dragut. Pluraluri aiurea gen „avem febra”, nu, niciodata, si sper sa rezist sa nu le folosesc nici eu cand o fi cazul de avut copii, ma zgarie pe creier. Si ma mai zgarie pe creier „miresica” si „graviduta”. Partea amuzanta e ca nici aici la spaghete nu am scapat de „miresici”, sunt „sposine” (in loc de „spose”), si prin natura obiectului muncii cred ca nu trece zi fara sa aud/vad cuvantul. Mai trist e ca e contagios, de cand am inelul pe deget ma refer si eu la mine insami in discutii numindu-ma „sposina” si nu ma suport pentru asta :))
Pe mine mă amuza părinții care spun „sta copilul în fundic” 🙂 Și eu cred ca ar trebui folosite cuvintele normale dar mai zic unele diminutive uneori. Când era Edy mai mic foloseam mai des dar văd ca le răresc cu cât creste și îi explic lucruri
Apropo de comunicare cu cei mici, un videoclip foarte dragut si revelator :)))
https://www.youtube.com/watch?v=V35aP2KwOws
mor cand aud anisori, lunite, lunisoare. aiurea rau
Eu pur si simplu nu suport folosirea in exces a diminutivelor ( cu copiii in special). Unele da, merg, sunt dragute, dar unele sunt pur si simplu exagerate. Titi, cacutza, mucut, dintisori, iaurtel, laptic, branzica, mancarica etc. Am vorbit de la inceput normal, ca si cu un adult, nu m-am maimutarit ca sa-nteleaga copilul mai bine ce vreau sa spun. Iar treaba cu plurarul e treaba serioasa, zici ca mama nu mai exista, e totuna cu copilul. Fac de toate impreuna- febra, caca, le ies si dintii amandurora !
Si mai am una: sa tzitzilim 🙂
Mie mi se pare foooarte plastică limba română, mi se pare că suna mult mai bine grădiniță decât kindergarden (deși ar suna interesant să-mi trimit copiii la grădina de copii) tocmai pentru că avem aceste diminutive. Eu le folosesc cu drag, deși am doi „băiețoiași” acasă :), de fapt trei cu tati. Diminutivele sunt o chestiune de gust, nu de interes național
Doar pentru ca are sufixul „-iță” nu inseamna neaparat ca e diminutiv. Cuvantul gradinita este un cuvant de sine statator atunci cand defineste locul in care merg copiii prescolari.
E diminutiv atunci cand se refera la o gradina mai mica, ceea ce nu-i cazul cand ne referim la locul in care ducem copiii. Ii duci intr-o cladire care – dintr-o serie de motive pe care nu le cunosc – se numeste la fel ca diminutivul cuvantului „gradina”. O fi avand vreo legatura pierduta in negura vremurilor.
ce chestie, nu stiam
Trist e cand astia mici ajung sa utilizeze diminutivele cand sunt mari cu alti adulti, chiar si cand nu e vorba de copii. Colega, 25 ani, nu sot sau copii. La servici:”Alinuta, sa iti zic ce a mai facut pisicuta mea, vrea acum numai laptic”. Adaugati la asta ton mieros si alintat. Cum frate? Cum?
sa veniti in Olanda si va lecuiti de teorii psihologice. atatea diminutive nu am auzit in viata mea si zau ca astia-s intregi la cap, adica mna, universul meu de aici e mult mai intreg la minte decat ala in Bucuresti 🙂
si nu exclusiv cu copiii, tanti la magazin vrea sa-mi dea o punguta, si ma intreaba daca am vreo intrebarica. si maxima unei zile a fost sa aud ‘unulet’, de la unu, adica. si la birou la fel, colegii mei nu beau niciodata cafele, numai cafelute, etc. mie mi se pare si mi s-a parut mereu doar funny chestia asta, dar cand aveam 90 de kile si imi zicea lumea graviduta imi venea sa-i strang de gat :)))
Si eu m-am molipsit de la belgieni cu „eentje” :)) Folosesc diminutivele destul de des in neerlandeza, ma si surprind uneori, ca in romana nu m-as fi gandit ca exista un asa cuvant. ? Pana acum, preferatele mele sunt „kopje” si „reisje” (desi inca nu-mi dau seama cum ar trebui sa sune in romana).
‘canutza’ i-as zice eu in acelasi spirit lingvistic, ‘reisje’ cred ca e intraductibil 😀 preferatul meu ramane ‘eentje’. mi se pare f funny sa vezi niste olandezi de doi metri cum se canutzesc, gustaresc, etc
flamanda de la piata imi zice ca nu mai are niciun outz de vanzare :)))) doar marutze :)) ( adica numai in diminutive, desi merele de pe tqrqbq sunt destul de mari)
Subscriu experientei minunate de a inota in diminutive olandeze, in orice context de la prieteni la servici la interactiunea cu primaria. Si mai ales cand diminutivele vin de la aprox. 2 metri inaltime, e cu atat mai amuzant. Eu le folosesc cat mai mult pot, in olandeza mea complet intermediara, pentru ca e complicat sa iti dai seama daca un cuvant e cu „de” sau cu „het” in fata.. Dar o canuta, o punguta, un autobuzas, proiectut sau greseluta sunt cu „het” pe viata :))
Taiam unghiile plaodei. Ma intreaba tat-su daca le arunc cumva pe jos. Eu ii raspund ca nu, „fac un mormanel” si apoi le arunc. Mormanelul asta a ramas in istorie inca.
Cehii cred ca sunt cei mai talentati la diminutive, TOT dar tot este diminutivat. Inclusiv la munca, sume de bani, nume de proceduri, totul diminutivat, ca asa e mai usor de pronuntat, cica.
Diminutivele ca diminutivele , dar mie de exemplu nu-mi plac prescurtarile, sa zici gradi in loc de gradinita sau ,, Buna dimi! in loc de ,, Buna dimineata!”. Chiar asa , ne e lene sa terminam de pronuntat un cuvant?Ah mai era unul care ma enerveaza , sa fii ,, profi” adica sa fii profesionist….
Unde e mesajul meu?
Eu nu vad atat de grava folosirea diminutivelor, cat scopul sau modul in care ele sunt folosite. Asta se cheama constientizare si, din pacate, nu o prea vad.
Nu stiu daca numarul de diminutive pe minut conteaza, ci de ce le foloseste adultul sau copilul respectiv.
Ca le folosesti din drag si dor, ca e nepotica, bavetica, copilas ori cantecel, mie imi pare frumos. E un alint si e dragut.
Ca le folosesti pe post de mesaj de fundal ”esti cam porostut si ma adresez ca atare, vorbind tamp si, eventual, putintel mai tare”… nu-i chiar placut, nici pentru adrisant si nici pentru nimeni.
Am vazut copii crescuti fara diminutive care au avut o perioada in care le-au folosit constant. Unui baietel i-au placut si pe el parintii l-au crezut la fel ca pe adulti, capabil sa auda ce se spune corect si nu l-au alintat prea mult… a vrut sa le transmita ca simte si el nevoia asta.
Asadar, cred ca uneori sunt foarte bune, asculta mesajul real, nu forma lui. Blamarea atitudinilor paternale, atotstiutoare in fata copiilor, corect, nu numarul de metafore sau diminutive pe minut.
Cat despre gradi sau Buna dimi!, sunt ca WTF si RIIIGHT!… ca si gradinita si dimineata, sunt simboluri de comunicare interumana. Da, la lectia de limba romana exista chiar si astea. Exista si pe strada si pe forumuri si in parc. Ca sunt englezisme sau altele, ne ajuta in comunicare.
Ar trebui tratate niste frustrari acolo unde FORMA si nu FONDUL unui cuvant ne afecteaza.
Eu, de exemplu, incerc sa ma tratez de ”a fii” si ”sa fi”, la fel ca si de ”cacofoniile scrise”, ca cea din primul comentariu. Mai exact, nu ma deranjeaza ultimele, ma deranjeaza ca ii deranjeaza pe altii… 🙂
Mara diminutiveaza muuult, se maimutareste de cate ori prinde ocazia si asta nu ca noi am face la fel, sau ca a vazut/auzit undeva. Cateodata vine langa mine si imi spune „am venit la tine mamicutzicutzica mea” alte ori imi spune „apica – tu esti apica mea si nu mai mai satur de tine”, este plina de afectiune si imi place la nebunie aceste lucru, are 3 ani si 7 luni, si din prima clipa a vietii ei nu inceteaza sa ma uimeasca.
Am 3 copii, li s-a vorbit fara diminutive pentru ca si noi si bunicii avem toate tiglele pe casa. 🙂 La fel, nu exista „facem caca”, „mancam”, „suntem bolnavi” pentru ca eu sunt eu, mama lor si fiecare dintre ei are propria individualitate. Cand aud „de-a durut burtica si am facut cacuta” de la amice ma ia cu ameteala, ma si gandesc la o ditamai femeia de 100 kg cum face ea cu burtica problemute la toaletutza. :))
Doi dintre copii vorbesc bine, au vorbit de la inceput corect, cel de-al treilea are niste probleme pe care le rezolvam la logoped.