Ploua și dintr-odată m-am trezit plângând

Ploua. Eram atât de obosită, de nedormită, de tristă, de dezamăgită, de debusolată, de stoarsă de orice putere că abia vedeam drumul. Conduceam din inerție pe traseul din fiecare după-amiază, când merg să iau fetița de la grădiniță.

La o trecere de pietoni am văzut un bătrân. Cu capul descoperit, fără umbrelă, mergea șchiopătând printre mașinile de pe sensul opus, cerșind. Avea un costum negru, o cămașă albă pe dedesubt, pantofi de costum, toate vechi, largi, dar curate. Stătea cocoșat în dreptul fiecărui geam care nu se deschidea în fața lui. Întindea mâna, degeaba, în dreptul fiecărei mașini. Îl ploua pe cap, pe umeri, pe mâna întinsă.

– Cu ce pot să te-ajut, bunicule? i-am zis în șoaptă, din mașina mea în care nu ploua.

Și m-au cuprins așa o milă, un drag, un dor și o durere… Bunicii mei s-au dus, amândoi. Amândoi purtau costum negru, cămașă albă, pantofi de costum, toate curate, parfumate. Nu mai sunt, nici unul, nu mai există, nu-i mai pot vedea, suna, întreba cu ce pot să-i ajut.

Am plâns. Întâi încet, doar cu lacrimi, apoi mai tare, cu hohote și muci și păr năclăit de salivă. Am tras pe dreapta. Aveam să întârzii la grădiniță, dar și ce dacă. Aveam mai mare nevoie de plânsul ăsta, îl așteptam de mult. Am plâns cu capul pe volan, de dor, de drag, de durere, de milă. S-a dus și tata, dintr-odată. Doamne, ce-aș fi vrut să-l sun.

– Ce e, ce s-a întâmplat? m-ar fi întrebat el, îngrijorat să m-audă plângând.
– Nimic, tată, îmi era dor de tine. Și de bunicul. Și de bunicul. Mi-e greu fără voi. Nu știu unde să vă caut, de unde să vă iau, n-am apucat să plâng după voi, să vă spun, să vă strâng…
– Lasă, Ioana, e timp pentru toate, mi-ar fi spus.

Dar nu e. Îmi veneau în cap grămadă amintiri cu fiecare, Cărăbuș, îmi spunea bunicul Petrică, Cita-Cita îmi spunea bunicul Jean, ești tare, îmi spunea tata. Când mai vii pe la mine? îmi spuneau toți.

Nu m-am dus, n-am avut timp, nu știu ce naiba n-am avut și apoi n-a mai fost timp și s-au dus cu toții unul după altul și n-am apucat să-i văd destul, să le spun, să-i strâng… Sunt un copil de 36 de ani care plânge după tata și după bunicii lui. Vreau la tata! Vreau la tine, bunicule!

La radio cânta un Holograf vechi și mi-am adus aminte de tata, de muzica lui, de dansurile noastre, de tot ce n-am apucat să ne spunem, să ne dăm înapoi.

Am plâns mult, până mi s-a terminat tot plânsul. Am ajuns la grădiniță târziu, cu rimelul scurs și ochii umflați.

– Mami, de ce ai plâns? m-a întrebat Sofia speriată.
Nu mă vede plângând prea des.
– Am plâns pentru că mi-e dor de tata și de bunicii mei care nu mai sunt.

M-a privit serioasă. Mi-a atins mâna cu un deget de-al ei mic și gras, cu unghia colorată cu carioca.
– Mami, când ți-e dor de cineva, te doare?
– Da, iubita mea, doare.
– Mami, o să treacă, o să vezi, stai aici cu mine și o să treacă.

Mi-a întins clama ei roz. Am luat-o zâmbind amar și-am ținut-o în pumn, lângă pumnul ei mic și cald.

Pe drum n-am vorbit nimic, ploua, se întunecase de tot.

Am ajuns acasă, unde Ivan s-a năpustit la mine în hol, mi-a ridicat bluza, m-a tras jos către el și s-a împins cu capul tare în burta mea.

– Vau la tini în bută, mi-a zis.

L-am lipit de mine într-o îmbrățișare chinuită, ghemuită, cu Sofia urcată în spinarea mea.

N-a trecut, n-o să treacă niciodată, nici cu plâns, nici cu râs, nici cu iubirea lor, nici cu ura altora.

Doare când ei nu mai sunt. Pentru că vrei să le spui asta, dar nu mai ai cui, numărul lor de telefon nu mai e alocat, adresa lor nu mai primește vizite de la vii.

Când plouă, te uiți în sus și speri că ei, poate, sunt acolo, cumva, în orice formă, că Holograful ăla la radio odată cu bătrânul în ploaie nu au fost o întâmplare, că ei au știut că ai nevoie de un plâns bun, că ai uitat să mai plângi și-ți trebuie un mic impuls, un ghiont în coastele inimii tale de copil de 36 de ani, că plânsul ajută, copiii și clamele și vorbele lor ajută, chiar dacă nu fac să treacă.

shutterstock_429167836

Sursa foto: bătrân în ploaie via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4218

31 comentarii

  1. 🙁 si eu vreau la tata….asa as vrea sa isi fi cunoscut nepotii…sunt sigura ca totusi e acolo undeva si ii vegheaza, acum pe cel mare, peste o luna si pe cel mic cand va veni si el pe lume…

  2. Am îngropat-o pe bunica ieri… Bunicul s-a dus în urmă cu un an și jumătate… Și plâng după ei amândoi, după viața noastră fericită și după ce sunt eu datorită lor și sper să nu mă pierd în viață fără ei.

    • Și mie mi-a fost frica ca o sa mă pierd în viața fără mama mea. Dar după ce s-a dus mi-am dat seama ca educația și exemplul pe care mi le-a dat sunt prea adânc inradacînate în mine pentru a se întâmplă așa ceva.

  3. Offff, si eu vreau la tata…si la mamaia….unul 2 an jumate, celalalt 2. Mama isi plange sotul si mama iar eu ii plang pe toti trei, ca nici ea nu mai e om

  4. Offf Ioana, tu citești inimi și gânduri? Marti l-am inmormantat pe ultimul bunic al meu, care în urmă cu o luna jumate petrecea cu noi la ziua băiatului mare și care acum 3 saptamani se minuna de cat de frumos e strănepotul lui mic, abia născut…
    Trecând prin cimitir, după ce pământul s-a asternut peste el, am plans la gândul fiecarui suflet care si-a lăsat „carcasa” acolo, bunicii și tata! Mi-e asa de dor de ei de-mi vine să mor. Și parcă cu cat cresc în vârstă,am mai mare și mai mare dor și nevoie de ei! Tata a murit când aveam 8 ani, dar abia acum la 26 doare parca cel mai tare.
    Nu, nu trece, dar eu simt și știu că sunt acolo undeva și au grija de noi, cei rămași! Am simțit-o de atâtea ori încât nu are cum sa nu fie adevărat!

  5. Eu nu am apucat sa-mi cunosc buncii si tatal foarte bine,s-au stins cand eram mica…Vag imi amintesc de bunicul patern ca ne recita poezii cu lacrimile curgand din ochii lui albastri ca marea… …Bunicul matern imi spunea „mai baiete,al cui esti tu?”..:)) Asta ma amuza dar ma intrista faptul ca nu stia cine sunt!
    Tata s-a stins cand aveam 9 ani….prea putin timp petrecut impreuna…
    Sunt sigura ca ne vegheaza de undeva…cateodata imi visez tatal si imi spune ca e bine!!!!

  6. Si tata s-a dus, si bunicii, mama e bolnava de cancer, nu am timp sa plang pentru ca fetita mea de 9 luni vrea sa ii zambesc, si datorita ei, zambesc si sufletul primeste speranta, speranta ca ea, imi va lumina zilele si ca soarele va veni si imi va incalzi obrazul plin de lacrimi….

  7. Stiu ce zici…..parintii mei amandoi au plecat….mama mea acum 4 ani, tata acum 1 luna si jumatate….n am timp sa plang, sa jelesc…..trebuie sa fiu puternica pt toti ceilalti ai mei….

  8. Hai ca nu mai plansesem de mult… s-au facut 6 luni de cand am spus Adio mamei. 6 luni cu un gol in suflet pe care nimic nu il poate umple. Regret toate telefoanele nedate, toate drumurile pana acasa nefacute, toate vorbele aruncate fara minte de multe ori… ma bucur ca a apucat sa isi vadă nepotica, sa o strângă macar 1 secundă la pieptul ei… Eu rămân cu aminitirile, cu ultima îmbrătisare si cu o cruce pe care o sarut cat pot de des. Offf ce taifun de sentimente ai stârnit….

  9. Ioana, cât de frumos scrii! Am început să citesc și am vrut să mă opresc, știam ce va urma. Dar n-am putut, așa că am continuat. Și acum am ochii umezi și bunicii în gând. Mâine merg să îi văd, însă la cimitir… :-(. S-au dus și nu îi mai am… Îi port cu drag în suflet și gând. Și mi-e dor de ei!

  10. Offf, hai ca ai starnit o furtuna si in sufletul meu. Mi-au dat lacrimile cu gandul la bunica si bunicul materni, alaturi de care am crescut. Nu au apucat nici unul sa ma vada mireasa si mama. Cand bunica a ajuns de urgenta la spital, eu eram plecata in concediu M-am suit in tren rugandu-ma la Dumnezeu sa nu mi-o ia de langa mine, jurand ca daca o lasa cu noi ma voi marita in acel an, sa apuce sa petreaca cu noi. Mereu imi zicea „Ioana, nu o sa mai apuc sate vad si pe tine mireasa daca mai stati mult!”(eu si sotul meu suntem impreuna de 13 ani, bunica a murit de 5). Rugamintile mele au fost in zadar, ea deja imi veghea drumul spre casa, doar ca familia nu a vrut sa imi zica pt a veni ok acasa, cu speranta.
    E greu sa faci totul sa doara mai putin, caci de uitat nu vei uita niciodata.
    Stiu insa sigur ca au grija de noi. Am simtit asta de multe ori.

  11. Te înțeleg perfect și țin să-ți mărturisesc că textul tău m-a făcut să plâng, dar e un plâns terapeutic, de descărcare. E bine, dar golul din suflet tot rămâne. Am fost un copil născut târziu, mama avea 45 de ani când am apărut eu. Bunicii nu i-am cunoscut (bunica de pe mamă a murit când aveam eu 3 ani) și întotdeauna le-am simțit lipsa. Toți colegii de școală și prietenii mergeau în vacanțe la bunici, eu nu aveam la cine. Tata a murit și el de 4 ani și nu a apucat să mă vadă nici mireasă, nici mamă. Câteodată am speranța că de acolo de undeva vede și el ce am realizat în ultimii ani, câteodată îmi dau seama că moartea e pur și simplu inexistență.

  12. Pentru o clipă, mi s.a oprit inima.n loc. De la mamaia mea am un șal și un medalion. Șalul mi.e milă să.l port, îl pun pe umeri când simt nevoia să mă ia mamaie.n braţe. Medalionul l.am avut atașat la buchetul de mireasă, și am simţit.o lângă mine pe tot parcursul nunţii.

  13. Multumesc! Multumesc pentru ca m-ai ajutat sa ma descarc … In acum 2 zile au fost luminatiile la noi. Eram singura la mormantul fetitei dar nu reuseam sa ma descarc. La tata si la bunici eram cu fetele, asa ca acum, citind randurile tale am reusit sa scot din mine lacrimile ce ma ardeau pe interior!

  14. trebuie sa te gandesti ca ai fost norocoasa ca i-ai cunoscut! ca ai amintiri frumoase cu ei. eu nu ma pot bucura nici de amintiri macar.. ca si alea sunt amare

  15. Am plans cu muci si jale cand am citit 🙁 Si mie mi-e dor de bunica, si de bunicul, mi-e ciuda ca am uitat mult din conversatiile cu ei… As intoarce timpul inapoi sa ii mangai, sa ii intreb, sa le sorb povestile de viata, sa ii inregistez si sa ii ascult pt cand nu vor mai fi. Offf

  16. Suflet frumos m-ai facut sa plang si pe mine 🙁 . Nici eu nu mai am bunici si ai sunt departe ,departe , batrani si bolnavi. Of ,ce doare 🙁

  17. am plans si eu citindu-te. mi-am plans mama, bunicii, mi-am plans dorul de ei si neputinta de a mai schimba ceva. mama mea, bunicii mei, copiii mei, nu se vor intalni niciodata in viata asta. mi-e greu sa inteleg dar n-am incotro. plansul ne mai da cate un usor avant, atunci cand ne poticnim. dorul nu trece, durerea mai amorteste cu timpul dar nici ea nu ne lasa. invatam sa convietuim, sa le acceptam ca fiind ale noastre. le vom duce cu noi pana la sfarsit. si le vom plange atat timp cat vom fi.

  18. Și uite, plâng și eu. Ieri s-au împlinit 8 ani de când cancerul l-a luat pe tata. Dar cumva, ei, cei plecați rămân cu noi. La mine prin poezie și pictură, la tine prin ceea ce ești și faci, pentru emoția și sensibilitatea pe care o dai celor din jur.
    Bunicii au murit înainte să mă nasc, 3 dintre ei. Doar tatăl mamei a trăit suficient cât să-i răzbune pe toți plecați.
    E straniu să-ți fie dor de ceva ce n-ai avut. Mi-e dor de mama mamei, a murit cu 3 luni înainte să mă nasc. Dar am simțit că e îngerul meu păzitor, încă de când eram copilă.
    Oamenii dragi ne devin îngeri după ce se duc. Altfel, de ce am trăi clipă de clipă cu amprenta lor în noi?

  19. Offff Ioana ai un asa dar de la Dumnezeu incat te cuibaresti in suflete si sti cum sa faci lucrurile perfecte! Eu bunici nu mai am s-au dus…am doar doua bunicute, una pe care o iubesc mai mult decat pot descrie in cuvinte si una care nu vrea sa ne aiba in viata ei!
    Lipsa oamenilor dragi si plecat dincolo doare…e o durere ascunsa si profunda…dar lipsa oamenilor vii este si mai dureroasa.
    Bunica sufletului meu e bolnava…de doua luni ne „chinuim” de pe urma unui AVC!
    In fiecare secunda ii vad durerea si chinul si neputinta si simt cum se rup bucati din sufletul meu…o vad cum „poarta” conversatii pline de dor cu cei plecati dincolo si plange inima in mine.
    Sunt sigura ca mai are putin si cu toate astea nu ii pot spune ramas bun…cand isi pune mainile chinuite pe crestetul meu si imi sopteste incet „iubirea mea” timpul sta in loc, as vrea sa o ascund in mine si sa o pastrez vie…

  20. Multumesc, Ioana, ai exprimat exact ce simt eu pentru bunica…ea m-a crescut practic. Marti pe 8 at fi implinit 91 de ani si am fi sarbatorit mancand…cele 10 feluri minunate pe care le facea mereu. N-a fost sa fie…

  21. E atat de adevarat ce ai scris Ioana!Si eu i-am pierdut si tot asa nu am avut timp indeajuns sa merg sa ii vad cat i-am avut…din pacate nimeni nu le poate umple golul cauzat in suflet…Fii tare suflet frumos si plangi de fiecare data cand iti e dor…ajuta!

  22. Imi este dor enorm de sotul meu atat mie si fiicei noastre care nu avea decat 1 an cand a avut loc accidentul . De atunci au trecut 5 ani dar memoria lui v a ramane vesnic pentru noi . Te vom iubi mereu Suflet bun

  23. Sa asculti Walter Ghicolescu – Telefon peste moarte… eu plang de fiecare data, ma gandesc la tataia, pe celalalt bunic nici macar nu l-am cunoscut…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *