Gloria, un înger renăscut

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE ANONIME CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Acum mulƫi ani am pierdut o sarcină. De atunci, a apărut o linie în inima mea care mi-a împărțit călătoria vieții în două capitole: viața de dinainte de pierdere și viața de după pierdere.

Ani de zile nu am putut să vorbesc, sa mă gândesc la asta și am crezut că tăcerea va face posibilă uitarea și de ce nu, vindecarea.

Două luni după aceea am încercat să-mi continuu viața de unde rămăsesem, să rămân înaintea liniei. Am reușit două luni. Mai mult nu am putut.

După mai mulți ani mi-am schimbat cu totul viața, și în sfârșit mi-am găsit curajul să vorbesc fără temeri despre asta. De ce? Pentru ca i-am dat un nume. Nu mai vorbesc despre ‘bebiƫă pe care l-am pierdut‘, sau ’sarcina pierdută‘ sau ’povestea aia urâtă‘. Ci vorbesc despre Gloria. I-am dat un nume în sfârșit, i-am creat o identitate, asta înseamnă că există, că am acceptat pierderea ei.

Nu știu dacă a fost fată sau băiat, știu doar că am simțit că este fată, pentru că îmi doream mult să-i dau numele pe care ar fi trebuit să-l am eu: Gloria. Un nume frumos, de scenă, al unei persoane curajoase care reușește cu brio să-și învingă toate temerile în viață.

shutterstock_255205561

Eram o femeie ambițioasă, cu planuri mari în viața profesională. Muncisem mult să ajung unde eram, studiasem mult, și tare am impresia că până atunci doar asta făcusem. Și mă întreb de ce? Pentru a-mi demonstra mie însămi că pot, că sunt puternică? Oare ca să cresc încrederea în mine însămi? Sau pentru imagine, așa cum am fost învățată, să-mi pese de ce spun și cred ceilalți despre mine?

Înainte de liniuță nu știam să fac diferența.

Povestea începe pe un scaun comod care se rotea, priveam ecranul computerului. Încercam să-mi pun în ordine gândurile și task-urile urgente nu-mi dădeau pace. Apoi, deodată, dureri parcă uscate și total necunoscute mă făceau să îngheț și să mă gândesc cât mai am de așteptat până la următorul Nospa.

Așteptam să iasă din ședință șeful ca să-i pot spune ca vreau să-mi iau concediu medical. De fapt erau două persoane cărora trebuia să le spun. Pentru că așa era sistemul… Trebuia să bagi în seamă și pe cei care nu erau șefi de-adevăratelea dar aveau influență asupra șefului.. pfff ..i Ce porcărie mi se pare când mă uit acum în urmă. Cum de am putut trăi printre inimile acestea reci cu o dorință nebună de putere? M-am oprit la timp să nu devin ca ei.

Și parcă șefii nu mai veneau… durerile deveneau puternice, abia așteptam să le spun, să scap, ca apoi să mă pot gândi doar la mine, la ce este de făcut mai departe.

Cu o zi înainte fusesem la 6 medici, pentru că sângeram. Îmi amintesc unul dintre medici a scris pe hârtie: „risc de avort spontan”. Credeam că sunt doar vorbe scrise pe hârtie pentru că atunci când îmi spuneau asta păreau mult prea lipsiți de emoții și neimplicați ca să pară real.

Și am așteptat, am așteptat șefii. Cred că vreo oră. Sau mai mult. Ședința lor se prelungise.

Apoi am intrat. Le-am spus ca sunt gravidă cu risc de avort spontan și că trebuie să stau liniștită. Să-mi iau liber. Mi-era frică că mă dau afară. Ce stupid. Dar real. Mi-au pus întrebări despre sarcină. Am răbufnit în plâns. Nu făceam faƫă să intru în detalii. Dar unul dintre ei chiar a vrut să mă ajute. Mi-a dat nume de doctori. Mi se citea groaza în ochi. A fost un moment extrem de tensionat pentru mine.

Aveam senzația că pentru unul dintre cei care mă ascultau atunci, oamenii și ce simt ei nu este important. Și asta făcea să mă doară și mai tare. Am ieșit de acolo ușurată că le-am spus și împăcată că nu m-au dat afară sau că nu mi-au reproșat… Ce temeri stupide. Sau poate nu. Mă rog, nu mai contează.

Continuu. De ce nu am fost învățați în copilărie să ne punem pe primul loc? Să nu ne pese de ce spun ceilalți? De ce elevul din mine silitor a ajuns să pună pe primul loc acum jobul înaintea unei vieți, de fapt două vieți? Dar am învățat. Și acum mă uit în ochii copiilor mei cărora nu le-am rostit niciodată cuvântul „rușine” pe care-l detest așa mult, și le spun:

’Puteți fi orice în viață. Visele pot deveni realitate. Sunteți extraordinari și meritați doar lucruri extraordinare în viată. Sunteți unici. Ascultați-vă pasiunile și urmați-le. Oricare sunt acelea. Oricât de imposibil par de atins sau orice ar spune ceilalți că este o porcărie și că nu faci bani din asta. Aveți încredere în instinctele voastre. Vă iubesc’.

Ei bine, iată cum nu întâmplător am trecut prin această experiență. Înainte de liniuță nu aș fi spus asta. Cred cu tărie că Dumnezeu ne dă semne astfel încât noi să fim mai buni, mai umani și, astfel, mai fericiți. Acum mulți ani mă întrebam de ce mi se întâmplă mie. Acum gândesc că există și ceva pozitiv în asta, pentru că m-am schimbat, ca om, ca viitoare mamă, ca femeie, ca soție și, de ce nu, ca suflet. Acum cunosc empatia, conectarea, relaxarea, și știu că un job cu poziție răsunătoare și salariu impresionant nu aduce împlinirea cu adevărat.

Înainte să plec, m-am dus la toaletă. Acolo i-am dat viată Gloriei, ca să nu spun că acolo am pierdut-o. În naivitatea și speranța mea de atunci gândeam că nu e nimic grav. Am ținut un săculeț în mână. Îi ascultasem inima bătând chiar cu o zi înainte. Un sentiment unic de o intensitate mult mai puternică decât la următoarele inimioare ale copiilor mei pe care le-am ascultat cu aceeași dragoste de mama, pentru că era prima oară când am auzit cum bate o inimioara. A fost un sentiment de nedescris. Cred că atunci s-a creat legătura între mine ca mamă și între bebiƫă Gloria. Na, că tot bebiƫă îmi vine să-i spun. Deși am ținut doi bebiƫă ai mei după aceea în brațe și i-am făcut mari. Dar când spun ‘bebiƫă’ mă gândesc la ea. E un ’bebiƫă’ spus cu o anumită tonalitate a vocii care face diferența.

Am privit săculețul, pe bebiƫă Gloria și am plâns în tăcere, am zbierat în tăcere, am tremurat în tăcere, am simțit în tot corpul o tăcere tristă de neimaginat. O parte din mine murise. Am făcut cunoștință cu termenul de „viață’ și ’moarte”. Cu toate concepțiile mele despre moarte și despre ceea ce cred eu despre viață. Totul s-a întâmplat în câteva secunde. Dar imaginea îmi apare în minte slow motion, cu rewind nelimitat. Imaginea era alb-negru cu o pată roșie și uriașă unde se afla o inimioară. Pe care nu o vedeam, dar o simțeam. Am vrut să cred că e doar un cheag de sânge și de fapt Gloria e în continuare acolo. Un gând concret că bebe nu mai este mi-a venit în minte dar mi-am spus ‘Nu’. ‘O să merg la doctor și o să rezolv’. Preventiv însă mi-am luat rămas bun de la el sau ea. Eu cred că ea. Nu o mai vedeam bine pentru că ochii erau inundați de șiroaie de lacrimi groase. Regret ca nu i-am făcut semnul crucii pentru că devenise un îngeraș acum. Era o toaletă cu trei cabine deschise la tavan, se auzea totul dintr-o cabină în alta. Simțeam că nu pot plânge cu sunet deși îmi doream. Si am tras apa. Ce stupid. Pare că aș fi o criminală. Mă întreb acum cum o fi să zbieri în tăcere tremurând și ținându-ți fătul mult dorit în mână și apoi să ieși din cabină îmbrăcată la costum, pe tocuri prefăcând-te că nu s-a întâmplat nimic. O durere adâncă și mută. Acum câteva minute eram gravidă, acum nu mai știam ce sunt.

În drum spre biroul meu, tot zgomotul din jur avea aceeași notă muzicală, ochii nu mai vedeau parcă nimic, urechile nu mai auzeau parcă nimic. Drumul către scaunul rotativ nu-mi mai era clar. Mi se părea aiurea când priveam sălile de ședință pline cu oameni care vorbeau pasional și nu zâmbeau. Mi se părea că se mișcă încet, parcă în reluare. Mi se păreau oameni falși. Mi-era greu să merg, dar știam că am scăpat în a mai cere acordul să plec. Un mare stres al meu în discuțiile cu șefii, care acum se accentuase.

Șocul puternic al discuției, emoțiile m-au determinat oare să pierd copilul imediat? Sau s-ar fi întâmplat oricum așa cum îmi spuseseră medicii? Să mă învinovățesc sau să-i învinovățesc pe ceilalți că s-au purtat cu mine în stil barbar, managerial, cu termene strânse, priviri amenințătoare și critici, de fapt doar presiune de sus în jos, sau poate dorința lor aprigă de a conduce „în forƫă”? Mintea mea de acum, mult mai înțeleaptă, îmi spune ca erau doar niște oameni neîmpliniți și extrem de triști în sufletul lor. Astfel găsesc puterea de a ierta. Un lucru pe care l-am învățat greu și pe care-l exersez în fiecare zi cu copiii mei când le cer iertare atunci când greșesc, iar ei dau din cap și îmi răspund sincer fără să se gândească prea mult ’Da, mami, te iert’.

Mi-am luat laptopul de care nu mă puteam despărți o clipa, l-am pus în geantă și am plecat. Mama aștepta deja în mașină. M-am dus la ginecolog. În timpul consultului acesta nu a spus nimic. L-am simțit ca îi e frica să-mi spună adevărul. M-a trimis la un coleg ecograf. Am ajuns la el să vadă dacă e totul în regulă. Nu spunea nimic. Doar privea cu aparatul pe burtă. Mă uitam și eu la ecran. Nu vedeam nimic. Mi-am spus că nu cunosc, nu sunt medic și e normal să nu văd nimic. El tăcea. Eu tăceam. O tăcere oribilă. Şi lungă. M-am rugat la Dumnezeu. Am spus câteva rugăciuni și le tot repetam cu frică. Îmi amintesc doar de rugăciunea către Fecioara Maria. Apoi aștept. Așteptarea aia groaznică continua la nesfârșit. Deodată mă întreabă: ‘ai fost gravidă?’. Răspund cu detalii exacte în speranța să-l ajut să găsească sarcina. ‘Da, ieri am auzit cum îi bătea inima… sigur bebe e acolo’. Îl văd cum caută, și mă gândesc că poate nu a văzut bine. ‘Nu văd nimic. E gol. De ce ați venit la mine?’.

Iată că din nou întâlnesc oameni lipsiți de empatie, până și aici unde meseria ar trebui să-i învețe să aibă grijă ce cuvinte folosesc când dau astfel de vești..

‘Am pierdut acum o oră sau mai puțin un cheag mare de sânge. Să fi fost bebiƫă?’ Corpul îmi tremura. Creierul mi-era blocat. Emisfera mea stângă era extrem de activă acum. Rațiunea mea depășise emoționalul care fusese făcut praf în toaletă cu ceva timp în urma. El spune: ‘Nu se văd nici măcar rămășițele. Eu nu am nici un semn cum că ai fost gravidă’.

Parcă mi-ar fi dat un pumn în faƫă, exact așa am simțit. Adică ca și cum ar fi fost un vis, un coșmar și încă mai trăiam coșmarul! Nu se terminase. Apoi îmi spune: ’Ești sigură că ai fost gravidă?’ Asta m-a durut. Rău. Cred că am spus un DA mecanic care m-a ruinat.

‘Ai pierdut cu tot cu sac, e curat’. M-am ridicat de pe masă și am răbufnit într-un plâns brusc și isteric. Mama a vrut să-i plătească. Ecograful a refuzat banii. Mama a insistat. Nu mai știu ce s-a întâmplat după aceea.

Fugisem afară și am început să plâng isteric mai departe. Mă simțeam ca un leu care rage. M-am urcat în mașină, am mers la ginecolog. Speram el să-mi spună altceva. Voiam să cred că toți greșiseră. Că ce simțeam eu nu putea fi contestat de aparate sau de oameni. Ceea ce simți nu poate să-ƫi conteste nimeni. Ginecologul mă aștepta. I se terminase programul. Mă aștepta pe mine. Nu mai era nici un pacient. Holul era gol. Îi vedeam faƫa îngrozită de parcă ar fi știut și nu a vrut să-mi zică adevărul. El mă trimisese la ecograf. I-am spus ce mi-a zis ecograful. I-am arătat raportul ecografiei. Erau doar câteva rânduri. Nu avea ce să scrie. Mi-a confirmat că așa e. Am pierdut-o pe Gloria. Am plâns și zbierat din nou. De data asta fără oprire. Tsunami emoțional. El nu știa ce să-mi spună și parcă voia să scape de mine. Din nou așteptam empatie și nimic. Asistenta lui mi-a dat două iconițe pe hârtie. În sfârșit am simțit un dram de înțelegere, așa cum poate mi-am dorit. Am ținut iconițele acelea până de curând, când le-am dat unor copii fără părinți. Simțeam că orice amintire legat de evenimentul ăsta îmi aduce tristețe. Când le vedeam iar îmi apărea cu rewind totul.

Apăruse în sfârșit și soțul meu, care abia scăpase de la birou ca să fie alături de mine. Iată cum joburile cu poziții răsunătoare din clădiri înalte și frumoase, fără geamuri și ferestre către viață și natură, fără a-ƫi oferi ocazia unei vieți relaxate plină de împăcare sufletească, ne fac să uităm de valorile adevărate ale vieții. Oare ne dezumanizează? De ce ajungem să ignorăm ce simțim, sau să nu încercăm a identifica emoția care ne cuprinde în timpul zilei, și să o gestionăm spre folosul nostru? Dacă e furie, să știm să ne calmăm să scăpăm de ea, daca e fericire să râdem și să ne bucurăm cât mai mult de ea, să prelungim momentul la maxim. Pentru asta trăim, oameni buni! Cum să atingem fericirea dacă nu o căutăm? Dar dacă nici măcar nu încercăm să o căutăm?

Am plâns. Am plâns mult, ei încercau să mă convingă să mă urc în mașină să plecăm. Nu puteam. Simțeam că dacă plec mă îndepărtez și mai mult de Gloria. Mi-a dat o pastilă ca să elimin ce mai era de eliminat. Am stat în pat și m-am perpelit de dureri. A durat o săptămână. Erau similare cu durerile nașterii. Doar că aici era o naștere fără rezultat, și știai de la început că durerile sunt fără folos. Plângeam dureros perpelindu-mă ore întregi. Îmi doream doar să-mi valideze cineva emoțiile puternice și negative pe care le simțeam atunci. Să-mi valideze suferința. Mi se spunea să mă opresc, că mă îmbolnăvesc dacă mai plâng, că o iau razna, să încetez. Efectul era invers: plângeam mai tare. Așa cum fac copiii când au tantrumuri. Mi-aș fi dorit să-mi spună cineva așa cum le spun eu copiilor mei când plâng și au crize de furie: ’te înțeleg’, apoi îi ascult cum plâng și în timp ce suspină și fac o pauză să respire adaug ’sunt alături de tine’, ‚te țin în brațe cât simți tu nevoia’, ’te iubesc’, ’nu te las singur’.

Soțul meu legat cu funia parcă de un proiect important lucra în camera de alături la laptop. Avea deadline în câteva ore. Mă întreb acum de ce dorim joburi din astea? Sau de ce acceptăm să credem că este mai puțin importantă viața noastră și trăirile noastre? Întrebam ce face, de ce nu vine. Nu-mi amintesc ce răspuns primeam. Știu doar că nu venea. Era lume în casă, dar nimeni alături de mine așa cum îmi doream. Era oare o formă prin care se refugia pentru că și el suferea? Oare din cauza acestui moment sunt acum așa toleranta și empatică cu copiii mei atunci când plâng, când suferă? Iată cum ne schimbă o astfel de experiență. În bine! Ne modifică creierul. Modificarea creierului ne modifică mai departe comportamentul. Și dacă în viața de dinainte de liniuță nu am știut să empatizez, acum am învățat singură puterea empatiei și a mintii. Și o practic cu copiii mei în fiecare zi. Da, după 2 ani a apărut și a doua sarcina dusă la capăt. Cu eforturi imense, dar dusă până la capăt. Fantastic! Ce bucurie! Probabil o bucurie mult mai mare decât dacă nu aș fi trecut prin pierderea Gloriei.

După o săptămână am eliminat tot. M-am bucurat ca n-am făcut chiuretaj. Cei dragi și medicii îmi spuneau că mai bine așa decât să iasă un copil nesănătos. ’Așa a fost să fie’, ‘nu-i nimic’, ‘lasă, că treci mai departe’, ‘ești tânără, ai timp să faci altul’ … Oare oamenii aceștia gândeau și cu emisfera dreaptă responsabilă de emoții, de imaginea de ansamblu? Voiau să mă ajute să trec mai ușor peste moment. De fapt îmi adânceau durerea mută și mai mult.

Soțul meu, mama mea. Mi-au fost alături, au făcut tot ce au putut să uit, să-mi fie mai bine. Nu mă înțelegeți greșit. Nu învinovățesc pe nimeni. Dimpotrivă, fără ei nu știu cum aș fi putut depăși acel moment. Dar ceea ce am simțit poate fi cu totul diferit faƫă de ceea ce s-a întâmplat. Tot ce vă scriu este despre ceea ce am simțit.

Imaginea din toaletă îmi revine ca un flashback în minte când îmi amintesc că puteam fi mamă atunci. De fapt devenisem mamă pe interior. Psihologii spun că odată ce rămâi gravidă, legătura între mamă și copil se creează, indiferent că duci sarcina până la capăt sau nu, tu ai devenit mamă! De aici și suferința când nu ai copilul pe care să-l ții în brațe și să te simți cu adevărat mamă.

De fiecare dată când trec prin faƫa sediului acelei răsunătoare multinaționale îmi amintesc emoția pe care am trăit-o atunci. Un fior puternic îmi trecea prin corp în primii ani. Din cap până în picioare, mai ales în jurul inimii, o căldură radiantă. Acum, pe măsură ce vorbesc despre asta acest fior se pierde. La mult timp după eveniment când mă întâlneam cu cineva din echipa de atunci inclusiv cu acele două persoane cărora le-am spus ca am nevoie de concediu, mă lua cu un fior puternic și frica. Asocierea se întâmpla în mod automat.

Vreau să scap de sentimentele de frică și de neajutorare atunci când intru în contact cu locul unde a avut loc pierderea, sau când intru în contact cu oamenii pe care-i învinovățesc în sinea mea că au participat la pierdere. Dar asta nu se întâmplă de la sine. Ci doar dacă lucrăm cu noi. Cu noi înșine. Îmi doresc să-i înțeleg pe cei dragi care au participat la pierdere, și care încercau să mă oprească din plâns doar pentru că își asumau o poziție de a fi puternici pentru mine tocmai pentru a depăși mai ușor stresul post-traumatic la care probabil luau și ei parte.

Atunci când aud o poveste asemănătoare vreau să știu ce să fac să-mi diminuez cât de mult pot acele emoții puternice pe care le simt în corp și minte, pentru că mi se activează și mie povestea. Din nou. Si din nou.

Îmi doresc să închei capitolul o dată pentru totdeauna, să accept ceea ce a fost. Ca să pot da restart și să dispară astfel liniuța între cele două vieți. Să mă bucur de cei doi copii ai mei care mi-au dat curajul astăzi să scriu povestea care mi-a marcat viața. M-a întrebat unul din copii ce nume i-am dat primului bebiƫă, cel care nu s-a născut. Atunci i-am spus: Gloria. Și știam ca a-i da un nume este un prim pas spre acceptare, identificare, ce duce spre vindecare.

Prin întrebarea lui, m-a ajutat să-i iau povara pe care i-am lăsat-o pe umeri încă de dinainte să-l nasc. Nu știam la vremea aceea că experiența poate fi prelungită sau poate bloca emoțional nașterea următorului copil. Din păcate o noua sarcină sau naștere poate reactiva toată suferința. Habar nu aveam atunci. Tot ce ne dorim după ce pierdem o sarcina este să avem un copil cât mai repede. Dar de ce nu ne spune nimeni că mai întâi trebuie să ne vindecăm?

Așa, copilașul meu m-a ajutat să-i dau nume, m-a întrebat și mi-a dat curaj să-i spun ce simt. Așa cum nu o făcusem vreodată. Și iată că m-a ajutat să am curaj acum să vă aștern și vouă povestea vieții mele, cu dorința de a o împărtăși cât mai multor mame care au trecut prin experiența pierderii unei sarcini (fie că e vorba de sarcini oprite în evoluție sau de întreruperi de sarcină la cerere, indiferent de motiv).

Acum știu că e bine să conștientizăm emoția, să ne-o asumam, să ne detașăm și să ne vindecăm pentru a nu rămâne agățate inconștient de această pierdere. Un astfel de episod are o încărcătură emoțională puternică, iar dacă evenimentul a fost unul traumatizant, este de recomandat din punct de vedere psihologic o vindecare interioara făcută de un specialist. Durerea această mută se poate estompa cu timpul, dar nu va dispărea complet, rămâne ca o umbra ce influențează calitatea vieții ca femeie și ca mamă.

Mult timp am crezut că dacă o să am un copil mă voi vindeca. Am doi copiii, iar pe primul tot nu-l pot uita.

Acum vorbesc cu copiii mei despre Gloria ca fiind ‘primul meu bebe’. Ei spun ‘cel care nu s-a născut’. De când i-am dat un nume simt ca este un îngeraș renăscut. Nu mai delimitez cele două sarcini duse până la capăt de aceasta sarcină. Am avut 3 sarcini. Sunt ale mele. Nu mai îmi tremură mâna când mă pun medicii să completez formulare și să pun bifă la câmpul numărul de avorturi și numărul de sarcini duse la capăt. Toate 3 sunt ale mele. Nu doar două. Mi-a luat câțiva ani buni să pot vorbi despre asta. Și am lucrat cu mine însămi.

Aveți grijă de voi și de sufletul pe care-l purtați cu voi atunci când sunteți însărcinate.

Îmi doresc să ajut cât mai multe femei sau mame care au trecut prin experiența pierderii unei sarcini să se vindece. Să ne vindecăm împreună, pentru că PUTEM. Eu, mama Gloriei, o mamă pasionată de psihologie care prin experiența ei personală înțelege prin ce trec aceste femei, împreună cu psihologul Raluca Mihai vom încerca să oferim acest sprijin emoțional creând un grup de mame care au trecut prin această încercare.

Știu că este dificil să vorbești despre un astfel de episod și probabil că, deși iți dorești să te faci ascultată, mai ai nevoie de puțin curaj să o faci… Daca iți va fi greu să vorbești, poți încerca doar să asculți alte femei care-și doresc să povestească și care au trecut printr-o experiență similară, și cu siguranță te va face să nu te mai simți singură tu cu acel flashback. Și dacă nu dorește nimeni, nu-i nimic pentru că mă ofer eu. O să-mi fac curajul să vă povestesc faƫă în faƫă ce am simțit atunci și ce simt acum, doar ca să va ajut. Mi-aș fi dorit să mă ajute și pe mine atunci cineva, cu sfaturi specializate care să știe că fiecare cuvânt rostit are o încărcătură emoțională extrem de puternică. Mi-aș fi dorit să știu că sunt și alte mame care au trecut prin asta și că nu sunt singură.

 

Grupul de suport al mamelor care au trecut printr-o întrerupere de sarcină va fi organizat săptămânal și va avea loc în fiecare miercuri la ora 18:30 începând cu data de 6 decembrie 2016. Discuțiile durează 2h, până la ora 20.30. Întâlnirile vor fi organizate în grupuri de aproximativ 10 persoane, pentru a facilita un dialog de calitate. Daca vă este mai ușor să veniți împreună cu partenerul dacă dorește să participe, sau cu o prietenă la discuții, noi înțelegem și știm că acest lucru poate fi de ajutor.

Mult curaj! Vindecarea ne va aduce acceptare, încredere de sine, echilibru, împlinire, iubire de sine și în sfârșit fericire!

Locație: Aleea Circului nr. 1, bl.1, scara C, ap. 89 , București (lângă circ) Înscrierile la prima întâlnire se pot face până în data de 1 decembrie 2016 la grupterapeutic2016@gmail.com

Donație sugerată: 20 lei. Donațiile sunt destinate acoperirii costurilor cu închirierea locației. Consilierea psihologică este pro-bono.

Sursa foto: copil înger via Shutterstock.com

52 Comments

  1. Mira 2

    Sunt curioasa despre ce angajator e vorba. E o intrebare retorica, nici eu nu as raspunde , mi s-ar parea neelegant, dar eu pe unde am lucrat nu am întâlnit așa atmosfera de teroare.

    • Ela

      depinde si la ce nivel ai lucrat pe unde ai lucrat si bineinteles, cat de internationala e firma. cu cat esti mai sus in ierarhie cu atat teroarea e mai acuta si insensibilitatea, lipsa de empatie a celorlalti e mai mare. mai ales in astfel de cazuri (ca cel descris de autoarea articolului) care sunt mai rare si de obicei se intampla femeilor tinere, fara experienta in purtarea de sarcini. n-am trecut printr.o astfel de experienta si ii multumesc lui Dumnezeu pt asta. dar am prietene care au avut astfel de experiente cu prima sarcina. impactul emotional e devastator. si am inteles perfect ce a descris aceasta mamica. imi si imaginam, pe masura ce citeam, privirile sticloase ale celor din sedinta. stiu bine despre ce.a vorbit ea acolo.

    • Carmen

      Da, chiar nu conteaza compania. Eu lucrez de 10 ani ( masochism :() intr-o companie romaneasca, intr-un domeniu mai potrivit barbatilor decat femeilor, dar m-am incapatanat sa demonstrez ca pot reusi. Asa ca, desi pana acum ( am aproape 39 de ani ), nu am reusit sa am un copil in mod natural ( am facut acum 8 ani o inseminare artificiala nereusita, ocazie cu care am trait partial o parte din sentimentele descrise aici),la inceputul anului 2015 am facut un FIV reusit. Totusi asta nu ma impiedica nici in luna a 5-a de sarcina sa stau pana la ora 8 seara in sedinte de management, ca de nu puteam spune ca am vreo jena.
      Pe de alta parte, nici pe sefii mei nu I-a impiedicat ca in a 6-a luna sa-mi ia proiectul pe care il conduceam si sa-l incredinteze unui coleg barbat ( care intre timp ramasese fara). In marea mea inconstienta, am plans mult atunci si m-am consumat, dar din fericire copilasul meu a fost puternic si a rezistat eroic si sanatos, acestui episod de nebunie al mamei lui. Slava Domnului, am nascut la termen un copil sanatos si minunat! Abia atunci, si pe masura ce creste am realizat ca toate joburile astea nu merita, ne epuizeaza, ne storc de sentimente fata de cei din jur, si apoi ne lasa sa gasim singuri calea, daca o maigasim. Acum sunt deja in al 2-lea an de concediu, dar nu imi este dor de serviciu, asa cum nu imi este deloc greu sa am grija de baietelul meu minunat. Nu stiu ce voi face cand ma voi intoarce la lucru, daca ma voi intoarce tot acolo, dar in mod sigur imi voi schimba prioritatile.
      Mult curaj si incredere in viata celor care au trait drame ca pierderea unui copil! Dumnezeu sa le dea putere si sa le ajute sa gaseasca calea de a merge mai departe. Si da, nu intotdeauna cei din jurul nostru inteleg sau au disponibilitatea sa inteleaga prin ce trecem in astfel de cazuri, asa ca un terapeut poate fi solutia cea mai potrivita.

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Buna Carmen, draga de tine cate eforturi ai depus pentru a avea un copilas!
      Te admir pentru curaj. Si sunt sigura ca vei gasi calea legat de ce vei face mai departe. Timpul care ti-a mai ramas iti va da semn care este cea mai buna alegere pentru tine si copilasul tau. Intr-adevar ni se schimba prioritatile, ne schimbam si noi.
      Cu drag, mama Gloriei

  2. In momentele alea, cand nu prea stii ce ti se intampla, reactionezi instinctiv, fara sa te gandesti. Scena din toaleta ar fi putut fi altfel, insa nu credc ca ar fi schimbat mult lucrurile. Indiferent ce ai fi facut, le fel de foarte tare ar fi durut. te imbratisez, mamico de Gloria.

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Miruna draga, si eu te imbratisez strans. Mama Gloriei

  3. Adina

    Am citit articolul și plâng. .eu am avut curaj de a doua zi sa plec de la jobul minunat în multinațională,așa așa reușit sa salvez micuta mea..Însă tot mi.am făcut o bucata de timp mustrări de conștiința dacă am făcut bine.Am stat de la 6 saptamani în medical..aceasi medici lipsiți de empatie,care nu îmi dădeau nici o șansă să duc sarcina pana la capat.Si totuși am întâlnit în drumul meu și alți medici care m.au încurajat și m.au învățat ca trebuie sa stau linistita și sa aștept, ca nu depinde de noi..însă vorba aceea bună m.a ajutat sa merg mai departe. Frica??Da,am rămas și voi rămâne cu ea indiferent câte sarcini voi avea..Pentru ca un neom nu s.a gândit ca îmi distruge orice speranța când mi.a spus ca ecografia arata naspa,ca probabil mâine pierd sarcina..Astăzi e ziua mea..și cred ca a fost cel mai frumos articol,chiar dacă plin de durere..nu am fost singura și nici nu sunt..și ăsta îmi da curaj sa merg mai departe!Aștept cu nerăbdare sa îmi pot tine puiul în brațe și sper din tot sufletul sa fie totul bine..curaj mămici!

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Multumesc draga Adina pentru comentariul tau si ca ne-ai impartiasit experienta ta.
      Si felicitari pentru curaj ca ai facut ce ai simtit. Mie mi-a lipsit acest curaj atunci si imi reprosez cateodata ca ar fi trebuit sa plec imediat din firma.
      Legat de mustrarile de constinta te inteleg asa bine. Dar ai facut ce ai simtit si ai inteles atat de multe lucruri pe care eu le-am inteles tarziu!
      Lacrimile tale sper ca au fost vindecatoare si vreau sa cred ca am adus un sentiment frumos in sufletul tau citind articolul chiar de ziua ta. Si nu, categoric nu esti singura, si exact acest lucru doream sa-l transmit. Fii curajoasa sa mergi mai departe si sa gandesti ca totul va fi bine. Priveste cu optimism inainte! Bebe are nevoie de tine fericita 🙂 Puterea mintii este fantastica, ai incredere in ea!
      La multi ani chiar daca cu intarziere si sarcina frumoasa in continuare! Bucura-te de aceasta perioada minunata!
      Cu drag, mama Gloriei

    • Iulia

      Draga Adina, si mie mi a spus o dna doctor ca sacul este gol si probabil in zilele viitoare voi pierde sarcina. Ca nu se aude inima etc. Si am asteptat o saptamana sa pierd sarcina 🙁 ametita complet de veste si de faptul ca eu ma simteam foarte insarcinata totusi ;dupa care m am dus la dr Constantin Rotaru si am ascultat inima fetitei mele .. care acum are 2 ani si jumatate. Si aveam si 37 de ani si o fetita de 9 ani… asa ca mergi inainte. Eu am fost terorizata toata sarcina pt ca tot timpul era mai mica decat varsta calculata. Si s a nascut sanatoasa la 39 de saptamani desi micuta. Si acum e tot stilul vrabie 🙂 Multa incredere sa ai si sanatate!

  4. Carla

    Pierderea unei sarcini doare indiferent că lucrezi pe câmp cu sapa sau că ocupi o funcție de conducere în multinațională. Sufletul nu are nici sex, nici vârstă nici poziție socială, ne doare pe toți la fel.

    Din varii motive se pierd foarte multe sarcini. Am primit și eu tot felul de consolări când am născut, aproape de termen, un copil fără viață, după o sarcină atent monitorizată. Până la urmă am fost tot eu cu mine în propria-mi piele, grupurile astea mie personal nu mi-au făcut deloc bine. Nu ai cum să uiți nici dacă vrei dar pedalatul pe idee la infinit, încărcatul cu problemele altora și repetatul propriei experiențe nu ajută.

    Nu vreau să fiu greșit înțeleasă, nu este vorba despre minimalizarea traumei ci despre depășirea experienței. Terapia ajută.

    • adda

      Te înțeleg. Copilul meu a trăit doar o luna. Am auzit lucruri incredibil de insensibile, dar am aflat că din fericire există și oameni buni.
      Nu știu dacă un grup ajuta.

  5. Ana

    Durerea si golul pe care il simti cand ti se spune ca ai „sarcina cu ou clar”. Confuzia care apare cand fizic esti insarcinata insa ai o căsuță fără locuitor. Iar apoi suferi si te macini si plangi sperand sa se fi inselat doctorul, iar dupa alte trei zile ti se spune acelasi lucru.
    Mi se intampla des sa plasez intamplarea in exteriorul meu si probabil acesta este semnul ca nu m-am vindecat cu adevarat…

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Draga mea Ana, cat de bine te inteleg.. Si eu am avut acest sentiment, speram se sa insele doctorul in timp ce stiam prin felul in care cauta ca nu mai e nimic acolo.
      Pacea si linistea este tot ceea ce ne dorim. E parca un zgomot in minte care ne agita si ne tulbura atunci cand ne gandim.
      Doar tu stii cu adevarat daca mai ai nevoie de ajutor pentru vindecare.
      Noi te asteptam cu drag la intalnire in caz ca te ajuta sa-ti fim alaturi.

      Imbratisari multe!
      Mama Gloriei

  6. Oftez si plang… pentru ca acum aproape 5 luni am pierdut copilul pe care ni-l doream de atata timp! Ca si tine, mamica de Gloria, nu am vorbit aproape cu nimeni despre asta, mi-am ascuns durerea fata de majoritatea oamenilor din jurul meu. Le zambesc fals, ca si cum totul ar fi bine, atunci cand ma intreaba „pe cand un bebe?” Din pacate, nu am nici macar prima ecografie, sa o vad (simteam ca e fata, desi ar mai fi durat ceva pana as fi aflat ce e) din cand in cand. Doctorul nu mi-a dat, eu emotionata nu am cerut…Am un test pozitiv pe care il pastrez, care imi aduce aminte de ea (sau el). Am avut mici sangerari, insa telefonic medicul mi-a zis ca e in regula, sa nu ma ingrijorez, dar daca vreau, sa vin zilele urmatoare sa ma vada. Doar ca in zilele urmatoare s-a intamplat sa am un cheag, la toaleta, si am stiut ca visul frumos s-a naruit.Am izbucnit intr-un plans amarnic, sotul m-a imbratisat, am reusit sa sun medicul si sa ingaim cateva cuvinte din care si-a dat seama repede ca trebuie sa merg sa ma vada. Si in acea sambata calda de iunie, mi-a confirmat temerea: bebelusul nu mai era acolo! M-a busit plansul instant. Bineinteles ca medicul si asistenta, care cu siguranta vazusera multe astfel de cazuri, mi-au zis destul de senini ca sunt tanara si am timp sa mai fac, ca se intampla multora dar va fi bine… Nu ma ajuta cu nimic sa stiu astea, eram constienta ca sunt lucruri adevarate de altfel, dar ma simteam neinteleasa si indurerata, indiferent ca sarcina era mica si ca , din fericire sa spunem, nu a fost nevoie nici de chiuretaj. Cu o seara inainte anuntasem prima pereche de viitori bunici si nasii, in acea zi urma sa anuntam si restul familiei, insa le-am spus doua vesti intr-una. Inca doare, inca ma gandesc la tot ce s-a intamplat. Saculetul l-am pus in gradina sub un pom, m-am gandit daca sunt nebuna sau nu, dar asa am simtit: ca acolo era un sufletel si trebuie „ingropat”. Multa lume nu intelege durerile acestea, iti multumesc ca ai impartasit cu noi si imi cer scuze daca am scris mult si incoerent! Din pacate nu locuiesc in B, dar sunt sigura ca multe mamici se vor simti ajutate de intalnirile pe care le organizezi.

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Draga mea Simona, in primul rand iti multumesc ca ai avut puterea de a ne impartasi experienta, gandurile si emotiile tale. Imi pare rau ca ai trecut printr-o astfel de experienta. Si te inteleg perfect, povestea ta este in mare parte similara cu a mea.
      Nu am mai trecut in articol acest detaliu, dar am ajuns la 6 medici intr-o singura zi, pentru ca asa cum ai patit si tu, nu i-a pasat medicului meu in care aveam toata increderea din lume. Refuza sa ma vada desi stia ca sangeram. Nu-mi raspundea la telefon, nici la mesaje si starea de incertitudine si nesiguranta nu m-a ajutat deloc. Atunci am cunoscut primele sentimente de frica groaznica.
      Zambetul fals de care povestesti l-am folosit si eu cand ma intrebau ‘pe cand bebe?’ si in clipa aceea mi se punea un nod in gat si iar ma cuprindea acel fior de caldura puternic pe care nu-l mai suportam.
      Iar ingroparea saculetului sub pom este minunat ce ai facut draga Simona. Ai facut si ce ai simtit si psihologii ti-ar spune ca ai facut foarte bine. Terapeutii specializati in astfel de probleme recomanda actiuni de genul acesta, ei o denumesc ‘ritual de ramas bun’. Eu nu am facut asta, de aceea imi si revenea in minte imaginea aceea ca o fantoma. Din nou si din nou..
      O zi cu soare in inima iti doresc!
      Cu mult drag, mama Gloriei

  7. Adina

    Dupa 2 pierderi inexplicabile si ramasa cu handicapu de a nu mai putea sa am copii fara sa am macar un motiv medical, sunt recunoscatoare ca o am pe fetita mea si ea este singurul meu copil si este bine! Cei care s-au, dus s-au dus! Am trait si eu povestea pierderilor tot cam asa dramatic ca cea scrisa aici, timp de 1 an, dar adevarul e ca retraing si punandu-mi intruna intrebari de ce eu de ce mie, nu reuseam sa imi revin. In cele din urma, mi-am revenit dupa ce am reusit sa apreciez doar ce am si sa inteleg ca lucrurile NU se intampla cu un motiv! Nu exista faci bine primesti bine, faci rau primesti rau si alte bullshit-uri d-astea de mesaje care vin la Share pe Facebook. Avem o singura viata si este bine sa nu o irosim cramponandu-ne de intamplarile triste, este bine sa le consumam atunci cand se intampla, la fel ca si pe cele fericite, si sa mergem mai departe! Viata este prea scurta sa ne tot intoarcem in urma!

    Asadar, dragi mamici de ingeri, plangeti-i daca i-ati vrut si i-ati pierdut! dar pune-ti-va si un moment in care sa va opriti si sa mergeti mai departe. nu ii veti uita, dar incercati sa nu retraiti la nesfarsit drama asta pt ca o sa va sufoce durerea si trece viata pe langa voi si poate chiar riscati sa nu oferiti toata iubirea voastra de mame copiilor pe care sper ca ii veti avea!

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Iti multumesc din inima draga Adina pentru comentariul tau. Ma bucur mult ca ai intervenit, pentru ca ne dai acel suflu de incurajare de care avem asa mare nevoie. Si eu sunt de aceeasi parere ca nu ajuta cu nimic sa ne intoarcem in urma, ci sa mergem mai departe cu optimsim si curaj. Viata este asa de frumoasa si plina de surprize frumoase daca lasam ochii sa le vada.
      Te admir si te felicit pentru ca ai depasit acele momente si ai incheiat capitolul. Cel putin, eu asa simt din cuvintele tale. Si este un sentiment asa frumos. Mi-as fi dorit sa fi stiut si eu cum sa fac asta si sa nu astept atatia ani pana sa ma opresc la a ma mai gandi la asta.
      Terapia este recomandata doar atunci cand mama nu a integrat experienta si acest lucru ii afecteaza calitatea vietii. Sunt persoane care pot trece peste asta, mai greu sau mai usor dar reusesc. Singure sau cu ajutor specializat. Pentru alte femei figura lor de atasament poate fi acolo alaturi de ele, sa le asculte, si cateodata poate fi de ajuns pentru a depasi momentul. Sunt insa si femei care raman agatate inconstient de acest eveniment si nu se pot abtine de exemplu sa nu planga atunci cand merg pe strada si vad o femeie gravida. Cat de mult mi-as dori sa exista o reteta pe care sa o urmam si sa stim ca am respectat toti pasii si astfel ne-am vindecat pentru totdeauna.
      Cu mult drag,
      Mama Gloriei

  8. 🙁
    Pot sa intreb cat de mare crescuse Gloria in burtica?
    Sper sa nu fie prea durereoasa intrebarea…

    Te imbratisez!

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Cosmina draga mea, nu este dureroasa intrebarea. Stai linistita.
      Multumesc ca te-ai gandit la emotiile mele.
      Avea 6 saptamani. Poate nu era asa mare, dar era dorit. O pierdere ramane o pierdere indiferent de varsta copilului.

      Si eu te imbratisez tare.
      Mama Gloriei

  9. S

    Mâine sunt programata la chiuretaj. Am sufletul gol și mintea înghețată.

    • voiculescu alina

      Cu scuzele de rigoare, imi permit sa va spun: daca nu aveti probleme medicale, nu faceti chiuretaj! Daca aveti altfel de probleme, materiale, familiale, Dumnezeu o sa va ajute sa treceti peste ele. Multa sanatate va doresc! Alina

    • S

      Din păcate nu a fost o alegere. Sarcina s-a oprit în evoluție la 7 săptămâni și 6 zile.

    • cata

      Iti doresc multa putere si sa ramai curajoasa, pastrand alaturi pe cei care te ajuta, ma gandesc ca sotul…pentru ca durere e pentru amandoi. 13.11.2015 a fost o zi cu suflet gol si inima inghetata pentru mine – am plans si pe mine asta ma vindeca…si in acele momente m-a ajutat. Mi-am plans durerea, desi nu o voi uita. Bebita va fi mereu al nostru, chiar daca l-am avut cu noi doar 12 saptamani si 4 zile, insa mi-am dorit vindecarea ca sa fiu pregatita pentru copiii pe care Dumnezeu ni-i va da la momentul potrivit. Fii binecuvantata!

    • S

      Îți mulțumesc pentru încurajări.
      Noi nu i-am auzit niciodată inima bătând. La ecografia de 8 săptămâni el deja nu mai trăia. Au urmat analize pentru confirmare și pastile pentru a elimina sacul și pe el . Dar nu au funcționat.. Și azi m-am trezit pe masa de operație.
      E ciudat cum un copilaș cât un bob de fasole m-a schimbat pentru totdeauna. Nu mai sunt ca înainte și nici nu mai gândesc ca înainte.

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Draga Cata, si eu cred in lacrimile de vindecare. Si faptul ca stii ca ai nevoie de asta pentru momentul cand va fi sa devii mama este minunat.
      Si tu fii binecuvantata suflet frumos!
      Te imbratisez cu drag, mama Gloriei

    • Simona

      Draga S, desi nu te cunosc, m-am trezit cu gandul la tine. Ieri ti-am citit comentariul si imi inchipui ca ti-e foarte greu. Stiu ca nimic nu ajuta in momentele astea, dar iti trimit o imbratisare si-ti doresc sa fii cat de puternica poti sa fii in aceste momente!

    • S

      Dragă Simona… O alta Simona îți mulțumește pentru îmbrățișare. Nu sunt puternica, am fost prezenta azi acolo dar cu mintea în alta parte, departe.

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Multumim din suflet draga Simona ca ii esti alaturi.
      Iata ca nu suntem singure. Iata cum impreuna ne poate fi mai usor. Sau cel putin asta vreau sa cred.
      Cu mult drag, mama Gloriei

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Draga mea S, ti-am citit comentariul si am lacrimat tremurand. Daca ai fi langa mine ti-as da o imbratisare stransa, pentru ca cuvintele sunt sarace in aceste momente. Sunt alaturi de tine. Te inteleg. Nu esti singura. Si eu, si toate mamicile de pe blog care stim prin ce treci iti suntem alaturi.
      Imbratisari infinite!
      Cu iubire, mama Gloriei

  10. Mama lui Tudor

    In februarie am avut o întrerupere sarcina la 24 de saptamani din cauza unei malformații ff grave la inimioara. Doctorii mi-au dat 0 șanse sa duc sarcina la termen și sa nasc un copil viu. A fost decizia care mi-a sfâșiat sufletul într-o mie de bucăți. Este o durere muta pentru ca nimeni din jur nu înțelege de ce plângi și suferi. Pentru ei nu a existat nici un copil pentru ca nu l-au văzut. Mă rog și plâng în fiecare seara ca îngerașul meu Tudor sa mă ierte ca am decis sa renunț la el. Dacă as putea as da timpul înapoi și as duce sarcina la capăt indiferent de consecințe. As renunța la mn. Dar din păcate timpul nu îl pot da înapoi. Îmi rămâne doar sa mă rog ca sa mă ierte ca am fost atât de slaba. O mama ar trebui sa își apere puiul și sa se lupte pentru el. După un timp, în octombrie puiul meu mi-a trimis un semn. Am rămas însărcinată. Dar cred ca din cauza ca sunt o epava și a suferinței sufletești enorme, insomniilor, oboselii psihice am avut un avort spontan la 4 sapt de sarcina. Nu pot descrie în cuvinte ce am simțit și cât am suferit. Am sjuns la concluzia ca doar cine a trecut prin aceasta trauma te înțelege. Atat. Restul vin doar cu sfaturi și păreri. Și de cele mai multe ori mai mult te rănesc decât te ajuta. Va îmbrățișez cu drag

    • Iulia

      Mamica de Tudor, imi pare atat de rau… Stiu prin ce treci – experienta mea nu e foarte diferita de a ta… Acum doi ani am ramas insarcinata, dupa multi ani de incercari. Fericire nu e un cuvant suficient pentru ce simteam. Si totul a fost minunta, pana in saptamana a 12a, cand a inceput sangerarea. Atat de puternic, constant, fara rezultat dupa zile de spitalizare. Si e prosta, de frica, de slaba ce am fost am intrerupt sarcina. La alegerea mea. Asta nu ma lasa sa dorm. A fost ALEGEREA mea! Am facut ceea ce niciun animal nu face…Atunci mi-am sfaramat sufletul.. Dupa un an am ramas din nou insarcinata. Mi mi-am jurat sa fac totul asa cum trebuie, sa nu-mi asum niciun risc. Dar la 9 saptamani, sarcina s-a oprit din evolutie…. As vrae sa spun ca mi-am dorit sa mor, dar de fapt, nu-mi mai doream nimic. Eram un vas gol, traiam in virtutea inertiei…Si a durat cateva luni pana am reusit sa zambesc. Si tot ce imi doresc e sa am un pui in brate, dar visul meu deocamdata e atat.. un vis..
      Iertati-ma, puii mei cu aripi, ca nu am fost MAMA voastra….

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Draga mea Iulia, asa cum ii spuneam si mamei lui Tudor, stiu cat de greu este sa scapam de aceste sentimente de vinovatie. Sunt cumplite.
      Ma bucur insa ca ai reusit sa zambesti. Sunt sigura ca vei ajunge sa zambesti din ce in ce mai mult pana cand se va intampla si minunea.
      Daca crezi ca ajuta, pot sa-ti recomand un medic foarte bun specialist in probleme de pierderi de sarcina care stie sa si asculte. El este primul care a contribuit la vindecarea mea, pentru ca m-a ascultat pana la capat si m-a privit in ochi cand i-am plans. Si mi-a dat si solutia. Datorita lui am doi copii. Desi a fost greu si am facut injectii in fiecare zi la ambele sarcini, am avut incredere in el si am simtit ca nu voi mai pierde. Mi-a intarit psihicul si am inceput sa gandesc pozitiv, ca totul va fi bine.
      Medicul acesta a salvat si salveaza multi bebelusi.
      Cu multa iubire, te imbratisez cu drag suflet frumos, mama Gloriei

    • Simona

      Draga mamica de Gloria, imi poti spune despre ce medic este vorba, la ce spital?Multumesc!

    • Mama Gloriei

      Sigur draga Simona. Este vorba de Dr. Dragos Albu de la Medlife Grivitei. Este sef sectie infertilitate. Daca doresti sa te duci la el, poti sa i spui ca esti din partea mea. Eventual lasa mi aici un contact/ adresa email si revin la tine cu mai multe informatii. O seara linistita!

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Draga mama a lui Tudor, mi s-a furnicat pielea cand ti-am citit randurile. M-a cuprins o emotie greu de descris. Apreciez ca ti-ai deschis sufletul fata de noi si ne-ai povestit. Replicile celor din jur te-au ranit in loc sa te ajute. Nu stiu cum este sa treci printr-o incercare asa grea, dar inteleg ce simti sau cel putin incerc. Sunt sentimente de vinovatie pe care le-am simtit si eu f. adanc si care nu mi-au dat pace ani de zile.
      Din ce am invatat inteleg ca invinuirea este o forma de suferinta si ar fi bine sa nu fim asa dure cu noi insine. Sunt sigura ca esti o femeie minunata. Fii mai blanda cu tine te rog, suflet frumos!
      Asa cum ii scriam si Iuliei, daca te ajuta pot sa-ti recomand medicul meu ginecolog datorita caruia am putut duce la bun sfarsit cele doua sarcini. El isi ia toate masurile de precautie astfel incat sa nu se mai repete. Nimeni nu poate garanta, nici macar el, dar cunoaste f bine aceste probleme si le trateaza cu mare atentie. Inainte de a ramane din nou gravida iti recomand sa-i faci o vizita, sa incerce sa gaseasca cauza astfel incat sa previna sa se mai repete. Eu cel putin asa am facut si a fost cu succes.
      Te imbratisez si eu.
      Cu iubire, mama Gloriei

  11. Mi se rupe inima citind acest articol si comentariile. Ma rog pentru toate mamicile care au trecut printr-o astfel de drama si ma rog ca nimeni sa nu mai treaca prin asa ceva de acum inainte…

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Multumim din suflet ca ne esti alaturi Ioana. Cu drag, mama Gloriei

  12. Angelica

    Și eu am pierdut o sarcina la 4 luni. A fost ff dureros ptr mine. Încetul cu încetul m-am refăcut și acum am o fetiță minunata. Îți înțeleg durerea.

    • Autoarea articolului si mama Gloriei

      Ma bucur ca te-ai refacut si ca te bucuri de fetita ta minunata. Ma bucur asa mult sa vad cum ne suntem alaturi reciproc, si intelegem. Ajuta asa mult. Nu suntem singure dragele mele. Si asta imi umple sufletul de bucurie sa stiu ca primim empatie si intelegere. Empatia de care avem asa mare nevoie. Toate bune iti doresc Angelica, si tie si fetitei tale drage.
      Mama Gloriei

  13. Mama Gloriei

    Cum te mai simti draga S? Sunt cu gandul la tine. Si eu si toate cititoarele articolului suntem alaturi de tine! Nu uita ca nu esti singura.
    Imbratisari! Mama Gloriei

    • S

      Mulțumesc pentru îmbrățișări, mulțumesc pentru ca te gândești la mine. Acest articol a apărut pe blog exact când aveam eu nevoie de el.
      Fizic sunt bine, emoțional sunt și bine și rău.

    • Mama Gloriei

      Cu toata empatia si intelegerea din lume ma gandesc la tine draga S. Cred cu tarie ca nimic nu este intamplator. Si daca acest articol a aparut atunci cand aveai nevoie de el inseamna ca te ajuta intr-un fel. Cel putin asta vreau sa cred.
      Aceste momente de tacere sau retinere te ajuta sa accepti pierderea; vei integra experienta si astfel binele cu raul de care spui se vor intalni si se vor imbratisa.
      Fii buna cu tine te rog si imprieteneste-te cu iertarea. Iertarea fata de tine insuti si fata de ceilalti. Iertarea este un fel de a te elibera de ceea ce te macina in interior. Iertarea este forma prin care te intaresti emotional. Iertarea este o forma de a iubi.
      Te imbratisez tare, mama Gloriei

  14. Cosmina M

    Și eu am trecut prin niste sentimente asemănătoare la munca…poate prețul a fost mult prea mare sa invat ceva din asta… plângeam la muncă însărcinată in 20 de săptămâni…ca nu mai rezistam unui anumit program..vroiam sa termin o data cu ceilalți colegi sa plec acasa la 18 măcar. Nu știam ca pot face mai mult de atât… si plângeam la muncă. Și nu era asta soluția dar am realizat prea târziu. Mi s-a spus ” cum pentru tine e importanta sarcina asa si pt colega ta e important sa se duca la sală”… Dacă nu imi convine sa imi iau concediu… și tonul pe care mi se spunea nu am realizat ca de fapt asta era soluția… mi se parea ca nu sunt înțeleasă. La 22 sapt am.fost la morfologie si totul era perfect. A doua seară mi s-au rupt membranele si mi-am pierdut băiețelul mult dorit. Ii pusesem deja numele Iustin Cristian. Și l-am pierdut pe 1 iunie 2014 chiar de Sf Iustin. Viața mea nu a mai fost același din acea clipă. Nu pot spune in cuvinte cat de mare a fost durerea si cate luni in șir am tot plâns. Nu vedeam viața sa mai aiba vreun sens fara băiețelul meu. A fost o perioada foarte grea. Trebuia sa se nască in octombrie. La un an diferență a venit pe lume minunea vieții mele, în octombrie la doar 30 de săptămâni. Sarcina cu ea a fost una cu probleme de la început. A fost mai grea. Dar ea m-a salvat. Am luptat pt ea. Am stat numai in medicale si am facut tot ce am putut sa fie bine. Tot s-a grăbit dar mulțumesc lui Dumnezeu e un copil vesel si sănătos. Pe el nu îl voi uita niciodată. Deși toata lumea zice nu te mai gândi… și altele, pentru noi a existat si va exista mereu in sufletul nostru deși nu l-am ținut in brațe. Pentru noi avea un nume.

    • Autoarea articolului/ mama Gloriei

      Draga Cosmina M, imi cer scuze ca ti scriu asa tarziu. Iertare ca nu am mai intrat pe pagina prea des in ultima vreme. Am citit comentariul tau cu sufletul la gura si iti multumesc ca ne ai impartasit experienta ta, stiu ca nu este usor sa vorbesti despre asta. Sunt sigura ca esti o mama minunata pentru fetita ta si ca te bucuri la maxim de ea.
      Te inteleg perfect cand spui ca viata ta s a schimbat din acea clipa. Dar vrea sa cred ca in bine. Ca ai acum alte prioritati in viata pe care poate inainte nu le aveai si poate acum apreciam mai mult ce avem cu adevarat. Vreau sa cred ca aceasta schimbarea ne a transformat in bine ca sa zic asa. E bine ca noi constientizam si putem sa ne vindecam. Am mai facut si eu intre timp niste lucruri care m au ajutat sa integrez si mai mult experienta Gloriei. Si este asa bine! Un sentiment de eliberare. Poate o sa revin cu un articol despre asta. Stiu sigur ca puterea gandirii este extrem de incurajatoare pentru vindecarea sufletului nostru ranit. Te imbratisez cu drag Cosmina!

  15. Elena

    Dragele mele…mămici de suflete nenăscute. ..Cu durere în suflet …Pentru a ma descarca …vreau sa va povestesc și eu prin ce am trecut în ultimul an.în ianuarie 2016 am aflat ca sunt insarcinata…Cu mare bucurie am mers la dr sa îmi confirme sarcina..Nu am avut nicio problema la prima sarcina (2012 -copil născut la termen ..natural..perfect sanatos) !la eco mi s-a zis ca este vb despre sarcina fara embrion. ..Ce înseamnă asta? ?? Mă întrebăm întruna. ..nu auzisem niciodată despre așa ceva…După câteva săptămâni bune – 8- embrionul nu mai apărea. ..fără alte explicații am fost programată la chiuretaj. …O durere imensa în suflet..chiar daca nu l-am văzut nu l-am auzit..
    În martie 2016 a fost nefericitul eveniment….După luni bune de pauza ne-am hotărât ca totuși ne mai dorim un copil ca următoarea sarcina chiar nu va avea nimic..Sunt sarcini diferite…oameni diferiți. ..la jumătatea lunii noiembrie 2016 am ramas însărcinata…eram extrem de fericita…pe 6 decembrie am făcut un test și ..pozitiv..primul care a aflat a fost băiețelul nostru…era marele nostru secret…De moș Nicolae mi-am anunțat si soțul. ..În fiecare seara băiețelul mă întreba ce face bebică. ..Dacă a mai crescut…unde va dormi…Dacă va fi fetiță vrea sa o cheme Eva dacă va fi băiețel sa îl cheme Kevin…Avea el o fixație pe numele astea doua….am mers timp de câteva săptămâni la control…era totul perfect..i-am auzit inimioara…la 7 săptămâni și 2 zile…De revelion mi-am anunțat și marea mea familie. …părinții mei fiind extrem de emoționați ca va veni și al zecelea nepoțel …simțeam ca e fetiță. ..ma gândeam deja cum sa fac camera îngerașilor mei…
    Pe 16 ianuarie eram programată la ecograf..Și pt interpretarea analizelor…Cu o seara înainte băiețelul meu (4 ani) mi-a zis ” ” mami ..Tu nu mai ai bebeluș. ..A plecat…dar vine data viitoare..ok?” I-am explicat ca bebe vine în burtica prima oară și după 9 luni merg la spital și îl voi aduce acasă. ..El foarte serios: ” data viitoare mama!” Luni am cerut sa fac ecografie cât mai repede. ..Din prima dna dr m-a întrebat dacă mai am simptome de gravida….Mi s-au tăiat picioarele…respirația. …Mi se pusese și o ceata pe ochi…Sunt văzută de toți prietenii o fire f puternica ..O femeie care știe exact ce vrea și care trece peste orice necaz …poate din cauza ca nu m-am plâns niciodată.sunt cel mai optimist om….însă. ..În acel moment am simțit cum o parte din mine a murit…nu am intrebat nimic dr ..de ce???din ce cauza????Nimic. .Ea era cea care își punea întruna întrebări. ..Cum de s-a intamplat…Am făcut ecografia și mi s-a zis ca s-a oprit din evoluție de cateva săptămâni. ..3 mai exact…!!! În mintea mea nu-mi veneau decât câteva imagini : cea a baietelului meu și cea a părinților mei care erau încântați de venirea celui de-al zecelea nepoțel.
    Am avut putere sa o întreb pe dr doar atât : următorul pas care e? Din start mi-a zis -chiuretaj. Bineînțeles am mers și la alți 2 medici in aceiasi zi ca sa îmi confirme ce mi-a zis dna dr.La fel…bebică plutea in lichid…era ca un bob de fasole.
    Nu am avut niciun simptom cum ca s-ar fi oprit din evoluție. ..nu am sângerat. ..nu m-a durut burta….greata îmi era în continuare.

    Doau situatii atat de diferite cu acelasi final trist…

    Am plâns o săptămână continuu…mi-am luat concediu medical o săptămână jumătate. ..nu aveam putere sa vb cu familia mea…Cu prietena mea cea de suflet care și ea trecea printr-un eveniment neplacut- decesul tatălui ei…Am fost singură cu multe întrebări. ..dar niciuna : „de ce?” Îmi spuneam întruna ca așa a fost voia Domnului.Rugăciuni și discuții cu duhovnicul …ușor ușor încerc sa trec peste acel moment…
    Durerea încă o mai am…si cu siguranță nu va pleca de curând. ..incerc sa petrec timpul liber cu băiețelul meu…incerc… sa nu îmi vadă suferința..
    Iubitul meu soț și prieten mi- e de f mare ajutor.

    Vreau sa va spun ca din acea seară nu m-a mai întrebat deloc de bebică. .În schimb l-am auzit spunând in timp ce se juca…ca lui îi e va fi dor de el- de bebică !
    Sunt f multe de povestit ..Multe trăiri…gânduri și întrebări. ….numai eu știu ce e în sufletul meu….nu știu dacă voi mai avea curaj sa încerc. …cu siguranță voi pleca la drum cu frică. ..Multe persoane îmi spun ca nu e timp de plans.. nu are rost…dar oare ei se gândesc la ce e în sufletul meu?de 2 săptămâni
    De când mi-am reluat activitatea la birou afișez un zâmbet fals…nu sunt omul..Dar nu mai pot…Vorbesc cu cine apuc despre trăirile mele…Am simțit ca așa încep sa accept situația și starea mea de mama de copil nenascut…mi-e greu..Și doare…mi-e frica sa nu mai am puterea sa merg înainte. ..mi-e frica sa nu plece femeia cea puternica din mine…
    Sunt conștientă ca e prea devreme ca să fi trecut peste…Dureros e ca încă mai sunt persoane care mă întreabă „în cate săptămâni sunt acum” și eu le răspund „3 de când nu mai sunt!!”

    Singura intrebare ce mă chinuie in minte întruna este :” Cum ar fi fost dacă era totul perfect? ”

    ….cu durere-n suflet…Elena!

    • Autoarea articolului/ mama Gloriei

      Draga Elena, imi cer scuze si tie ca ti raspund asa tarziu. M a impresionat f mult povestea ta, si cel mai mult cum a simtit baietelul tau tot..este absolut fantastic cum ei stiu parca tot si apoi spunem ‘e mic, nu intelege!’. Oameni buni, copiii ne simt, stiu tot. Incer sa mi inaginez prin ce ai trecut desi cred ca nu pot. Pana nu treci prin asa ceva nu ai cum sa stii cu adevarat simturile pe care tu ni le ai descris. Si zambetul acela fals, temerea ta ca pleaca femeie puternica din tine..te ai gandit oare ce ar fi daca nu ai mai fi asa puternica si ca poate ti ai dezvoltat f mult in urma acestor exoerienta calitati precum blandetea, empatia, recunostina, etc acele lucruri pe care ni le dorim a le dezplva copiilor nostri si ci greu avem impresia ca reusim? Sunt sigura ca in spatele acelei femei puternice se ascunde o femeie blanda, calda cu un suflet frumos. De cand cu Gloria eu am inceput sa mi deschid acel coltisor de suflet pe care avem tendinta sa l ascundem si crede ma ca ma simt mai bine cateodata asa. Ma simt mai bine pe interior cand nu mai sunt o femeie puternica. E un confort f mare. Si poate asa dispare si zambetul acela fals care nu ti da pace. Il cunosc si e tare suparator. Sunt alaturi de tine draga Elena si sunt sigura ca la fel sunt si toate cititoarele acestui articol. Eu cred ca este o idee f buna sa vorbesti despre asta cand si daca ai ocazia. Te ajuta sa integrezi experienta si usor usor cu pasi inceti iti aduci vindecarea. Eu de cand povestesc despre asta simt cum ma elieberez, cu fiecare poveste. De fiecare data imi aduc aminte de altceva. Pana cand deja mi se pare redundant si de unde inceo sa nu mai simt emotiile alea negative si nici dorinta de a mai framanta coca. O nevoie implinita! Sa ai un weekend linistit draga Elena! Bucurati va de fiecare clipa in familie. Si vorbeste cu baietelul tau despre asta daca simti ca te ajuta. El poate te intelege cel mai bine. Pe mine discutia cu copiii despre Gloria mi a adus vindecare. Sunt psihologii perfecti. Pun intrebari sincere si inteligente fara mesaje ascunse sau temeri cum ca ne ar face sa suferim..intrebari care sunt ca niste beculete care se aprind in mintea noastra si care ne aduc lumina pe calea vindecarii. Iti transmit toate gandurile mele bune si pline de empatie. Cu mult drag, mama Gloriei

    • Elena

      Mulțumesc pentru incurajare și răspuns. Intradevar ori de câte ori am ocazia vorbesc despre așa ceva…si simt cum mă eliberez și accept situația! Mai nou în urma unor analize , sunt suspecta de un viitor cancer de col uterin…însă nu mă dau bătută. .continuu cu tratamente și păreri și consultații! Sotul si băiețelul imi sunt alături ! Te îmbrățișez cu mare drag…Îți mulțumesc!

    • Mama Gloriei

      Ma bucur Elena draga sa aud ca ai curajul de a vorbi despre asta. M-ai intristat insa ce ai scris legat de suspiciunea bolii. Iti recomand sa repeti analizele, sau sa te duci in strainatate la specialisti f buni pentru a verifica diagnosticul. Din pacate cunosc multe persoane care au fost diagnosticate gresit cu aceasta boala. Si indiferent de rezultate fa tot ce simti pentru a te linisti sufleteste (activitati de relaxare, sport, yoga, orice tine de spiritualitate si de regasirea propriei identitati sau identificarea/ dezvoltarea acelei pasiuni pentru care am crezut poate ca nu merita sa depunem efort sau sa ne alocam timp). Curatarea interioara ne curata si pe exterior. Multa sanatate si mult optimism si putere in a gandi pozitiv. Te imbratisez mamica minunata si puternica! 🙂

  16. Ana

    Buna fetelor. Eu din fericire nu am trecut prin experienta voastra fiindca…incercam de ani de zile sa avem un copil si nu putem. Stiu ca suferinta mea nu se compara cu a voastra, dar ganditi-va la ceva: voi aveti copii-ingerasi cu care va veti reintalni in viata de dupa. Am citit ce spunea un parinte minunat, poate ca parintele Cleopa, care spunea ca si copiii nebotezati ajung in Rai, daca parintii lor se straduiesc sa faca fapte bune si ajung si ei acolo. Mi se pare minunat ca va veti reintalni cu ei. Pe mine nu ma asteapta nimeni si ma tem ca si o viata vesnica in Rai, fara copii, nu ar fi o viata fericita. Dar ma opresc din a carti si sper sa fiu si eu vrednica sa fiu mama. Voiam sa completez sfaturile voastre cu unul in plus: e foarte bine sa va gasiti un preot pe sufletul vostru si sa va spovediti, in felul asta chiar se vindeca multe lucruri si se iarta greselile stiute si nestiute, toate. Asa ca iertarea pe care e important sa ne-o acordam incepe cu iertarea primita prin preot de la Dumnezeu. E o eliberare incredibila, si va recomand din tot sufletul sa o cautati. Insa inainte alegeti-va in liniste un preot potrivit, care sa va ajute cu delicatete si dragoste. Noi cunoastem trei preoti deosebit de calzi si de buni, parintele Daniel Benga de la biserica Cuibul cu Barza-Sf. Stefan, si preotii Marin Comanescu si Gheorghe Holbea de la biserica Precupetii Noi, aproape de Piata Romana. Sa va ajute bunul Dumnezeu sa treceti cu bine de suferinta, sa va daruiasca copii buni si sa ii revedeti pe cei ingerasi cand va veni momentul. Va imbratisez

    • Mama Gloriei

      Draga Ana, interventia ta este mai mult decat binevenita si ma bucur asa mult ca incerci sa ne incurajezi. Mie chiar ai reusit sa-mi dai o perspectiva pozitiva de care sunt sigura ca avem nevoie cu totii. Perspectiva ta este minunata! Si da, asa cred si eu, ne vom reintalni cu ei in Rai. Cu asta m-am consolat si eu cand imi era greu. Ca este acolo sus si ma pazeste. Iata dragi mamici o abordare frumoasa la care poate nu ne gandim imediat atunci cand avem durere in suflet. Si eu cred ca nimic nu este intamplator, si ne vegheaza ingerasul. Multumim Ana pentru numele preotilor. Un mare ajutor din partea ta! Si stai linistita Ana, ca minunea va aparea si la tine atunci cand te vei astepta mai putin probabil. Si eu am trecut prin acest momente dificile de ajunsesem sa plang cand vedeam femei gravide pentru ca imi doream f mult si nu se intampla. Dumnezeu isi aminteste de toti, mai ales de sufletele minunate ca al tau. Ai incredere ca se va intampla. Asteptam aici vestea buna pentru cand o fi sa fie. Pe noi tot aici ne gasesti 🙂 Si multumim inca o data pentru gandurile tale bune si frumoase! Si ca ne esti alaturi! Imbratisari multe! P.S. Iti recomand sa faci o vizita la Dr. Dragos Albu de la Medlife, este expert in infertilitate si sigur te poate ajuta! Daca te hotarasti sa te duci la dansul spune-i te rog ca esti din partea mea. Este un om minunat cu un suflet minunat!

  17. Mama Gloriei si a lui Peter

    Dragele mele cititoare, acum va rog pe voi sa-mi fiti alaturi. Gloria are un frate, tot inger. Am pierdut o a doua sarcina aseara. Tot greu imi este. Desi stiu tot procesul. Mai usor ca data trecuta pentru ca am stiut ce sa fac, dar sufletul tot trist, extrem de trist. O sa revin cu povestea lui, cred ca a fost baiat. Cu multa nevoie de empatie, mama lui Peter, un nou inger, fratele Gloriei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *