Am primit acest mesaj de la una dintre mamele din comunitate. E disperată și are nevoie de îndrumare. Vă rog să o ajutăm cu blândețe și răbdare. Conversația pe Facebook este aici.
„Bună,
Nu știu cum să încep această mărturisire, vă rog anticipat să mă scuzați pentru ideile alambicate.
Un lucru știu sigur: am nevoie de ajutor în lupta cu anorexia fiicei mele.
Copila mea are 14 ani, copil de 10 la școală, dacă are importanță, deși noi nu am pus presiune pe ea (sau poate am pus fără să știm), cu o gașcă de fete „populare”. Niciodată nu a avut probleme cu greutatea, desi mereu a fost slabă, maxim 42 kg la 1,57.
Acum a ajuns la 34 kg și tot scade. Este efectiv scheletică și nu realizează.
Mereu a fost un copil sensibil, introvertit, obedient (foarte obedient din păcate). De când a început vacanța de vară am observat că nu prea mai mănâncă, dar din păcate am pus-o pe seama faptului că e vara, că e cald etc.
În iulie am plecat împreună în vacanță și am fost mai atentă la ce mănâncă. Am observant cum mânca foarte puțin, la prânz o felie de pâine cu sos de iaurt, altă dată un bol de salată de fructe.
Nici atunci nu mi s-a aprins beculețul și nu am luat măsuri. Punctul critic a fost când am revăzut-o după două săptămâni (probabil stand cu ea acasă mereu nu am observat) și era foarte, foarte slabă. Atunci am început să o analizez, să îi analizez gesturile și istoricul de căutare pe internet.
Mă mințea că a mâncat în oraș când iese la mall, când în sfârșit reușeam să o pun la masă mânca o bucățică de piept de pui tăiată cu cuțitul în bucăți minuscule. Folosește tacâmurile la masa în familie (ceea ce nu făcea înainte). Mi-a fost clar că prelungește masa, ca să îmi arate că mănâncă. Istoricul ei de căutare arată numai low carb, keto diet, koreean beauty standard.
În acel moment am înțeles cu ce ne confruntăm.
Ce am făcut până acum concret: vizită la pediatru, analize complete de sânge, culmea, la majoritatea e bine: fier, calciu, vitamina D, magneziu. Unde nu stă bine: cetoza în urină (sper că m-am exprimat corect) și valoarea fetitinei dublă decât maximul admis pentru ea. Am aflat că acestea indică faptul că lupta corpul ei să își păstreze rezervele.
De 3 luni nu mai are nici menstruație.
Am început psihoterapia, am avut o prima ședința amândouă, nu a fost prea bine, m-a jignit, nu voia să meargă, sunt dușmanul ei acum. Nu acceptă că are o problema, zice că sunt nebună și să o las ușor să își rezolve problemele, ceea ce e exclus.
Ce pot face mai departe? Cum să mă comport? Îmi vine să o hrănesc forțat cu pâlnia (știu că nu e OK, dar sunt disperată). Cum mă pot ajuta pe mine ca să o pot ajuta pe ea apoi?
Mulțumesc enorm pentru orice sfat.
Sunt în stare de orice pentru copila mea.”
Cautati in anturaj, vedeti de cand este asa si de ce? Impresia ei ca este plinuta a pornit de undeva…o comparatie, o invidie, poate un baiat…incercati sa fiti alaturi de ea in slabitul sanatos, ca sa intelegeti de ce vrea sa fie slaba. Mai cautati terapeuti, ca in orice domeniu…sunt si multe persoane nepricepute. Mult succes si cel mai important, mergeti la terapie dvs, ca sa ramaneti cu toate tiglele pe casa sa o puteti ajuta!
Buna!Am fost anorexica si imi amintesc privirea disperata a mamei…
Acum din perspectiva adultului, dupa 30 ani, cred ca cel mai bine este sa cauti problema si in jur, nu doar la copil si cel mai bine ar fi sa incepi cu tine, ca mama. Stiu ca suna a cliseu…
Poate in timpul petrecut impreuna ar ajuta sa gatiti amandoua ceva aromat si parfumat (chec,cozonac,ostropel-de ce nu).
Sau sa o inscrii la cursuri de teatru (ca un fel de terapie mascata).
Pentru mine, momentul de deblocaj a fost cand am vazut o fotografie pe plaja,care efectiv ar fi fost utila pentru studiul scheletului uman.
Explica-i ca amenoreea este primul semn ca de fapt isi pierde feminitatea, pentru ca hormonii feminini au precursori lipidici.
Am speranta ca se va rezolva!
Ma confrunt cu tulburari de alimentatie de peste 8 ani (mai grav, altfel de vreo 22 de ani, desi dintotdeauna am avut o relatie proasta cu mancarea, am fost un copil mofturos la mancare, am preferat mereu dulciurile in defavoarea altor alimente, nici macar cele de tip junk food nu-mi trezesc interesul), si cred ca intotdeauna ar trebui tratate ca ceea ce sunt, si anume afectiuni psihologice. Da, corpul trebuie tratat/ajutat pentru a combate efectele negative ale alimentatiei gresite, dar sunt intotdeauna niste cauze psihice care determina astfel de afectiuni (bullying, stres, emotii negative, nevoie de control, depresie etc.). Eu sugerez ajutor psihologic (la care eu una nu am apelat, am ajuns singura la un fel de echilibru, dar care in mod evident nu functioneaza prea bine, caci odata la cateva luni/ani o iau de la capat, si nici starea mea de „normalitate” nu e tocmai… normala, si atunci e tot o obsesie/un control exagerat a ceea ce mananc, relatia mea cu mancarea e ca o fractura care nu a fost tratata si nu s-a vindecat corect, pare in regula, dar problemele sunt inca acolo), sa inteleaga si sa rezolve cauzele din spatele acestui comportament si sa „rescrie” felul in care creierul se raporteaza la mancare (caci pana la urma nu e ceva la care poti renunta complet, cum e cazul tigarilor/alcoolului). Da, probabil ca timpul petrecut impreuna, sustinerea neconditionata, discutiile, parcurgerea unor materiale impreuna ar putea ajuta (carti, articole, filme despre acest subiect), dar eu nu cred ca este ceva ce va putea inlocui complet ajutorul specializat.
Stiu in caz in care o fata cu anorexie a fost la un pas de moarte, atat de tare slabise. Ce a ajutat-o si acum e bine a fost timpul petrecut la centru Herghelia. Va las numarul de telefon: +40/265-324.010. Numai bine va doresc si Dumnezeu sa va ajute sa treceti peste aceasta problema.